Preaiubită familie,
Precucernici părinţi împreunâ-slujitori,
Binecuvântată adunare!

Am păstrat lumânarea aprinsă la vreme de citire a Evangheliei înmormântării, arzând încă în dreapta mea, pentru ca prin aceasta să vă aduc aminte de un moment de lumină al Bisericii. Desigur, vă aduceţi aminte că, în noaptea cea binecuvântată a învierii, pe când Uşile împărăteşti ale Altarului sunt deschise, luând lumină din macul de lumină cel aprins în candela de pe Sfânta Masă, preotul iese pe Uşile împărăteşti, zicând cu glas înalt: Veniţi de primiţi Lumina! Veniţi de luaţi Lumina! Şi-n cântarea ce vesteşte că aşteptarea s-a curmat şi că pot să răsară zorii Paştelui, Biserica întreagă se găteşte să aducă răspunsul răspunsurilor la strigătul de biruinţă care vesteşte învierea.

Căci la spusa Hristos a înviat!, laolaltă, cer şi pământ, îngeri şi oameni, agrăim: Adevărat a înviat!

Vă aud şi pe frăţiile voastre murmurând biruinţa lui Hristos împotriva morţii, căci „începutul învierii noastre" este dat de biruinţa Lui împotriva morţii. Sigur că n-avem în glas tăria din dimineaţa învierii, sigur că n-avem în glas tăria unei zile de sărbătoare. Dar în emoţia zilei de acum, dublată de o adâncă tristeţe legată de plecarea dintre noi a unui contemporan nouă, răzbate, într-un fel sau altul, tăria Zilei celei Mari a învierii, când iarăşi ne aflăm faţă către faţă cu Hristos, dar şi iar simţindu-i pe ai noştri aproape, căci despărţirea de acum poartă cu sine promisiunea întâlnirii de atunci.

Cuvântul meu nu este şi nu se vrea a fi unul care să vă scoată mai multe lacrimi decât cele pe care, în sine, plecarea celui iubit vi le-a scos. Ci voiesc a vă aduce mângâierea pe care, prin cântare şi cuvânt, Biserica încearcă să o pună la inima dumneavoastră.

Desigur, aţi remarcat că s-au cântat cuvintele „Bine eşti cuvântat, Doamne, învaţâ-ne pe noi îndreptările Tale!.", cuvinte care, repetate, constituie una din cele mai adânci cântări ale înmormântării. Iată dar, la vreme de tristeţe şi durere, Dumnezeu ne învaţă aşa cum altădată, pe Crucea Golgotei, de pe altarul Jertfei Sale întru care noi toţi am primit arvuna învierii, Hristos învaţă despre împărăţia Cerului. Până în ultima clipă, cea din urmă, promisiunea adresată unuia din oameni fiind: „Astăzi vei fî cu Mine în Rai".

Ce ne învaţă, aşadar, Hristos astăzi, dinaintea trupului atins de moarte? Că aceasta atinge doar plămada de lut. Că moartea - care dintâi, prin boală şi-a făcut simţită prezenţa - poate atinge alcătuirea de carne, dar nu şi pe cea de duh. Există pe o cruce din cimitirul nostru un înscris, care, mereu repetându-l, mă pune pe gânduri. Versurile de acolo spun aşa: Pâmântule gelos, atât de puţin ai pus în noi / Şi-atât de grabnic eşti să-ţi iei puţinul înapoi. Nu ştiu dacă ele aparţin vreunui poet celebru, dar astăzi ele se confirmă ca unul din adevărurile ce dor. Gelozia pământului l-a răpit aşadar pe cel care a constituit nu doar icoana unui cap de familie, extrem de atent la ceea ce făptuia, ci şi a unui credincios al Bisericii care n-a îngăduit morţii să-l răpească, fără ca înainte să guste arvuna învierii prin împărtăşirea cu Sfintele şi întru tot de viată făcătoarele Taine ale lui Hristos. Şi ştim că cel care mănâncă Trupul lui Hristos şi îşi dăruieşte veşnicie prin transfuzia aceasta binecuvântată cu Sângele lui Hristos nu va vedea moartea, „ci s-a mutat din moarte la viaţă".

Un sfârşit grăbit, aşadar, de o boală necruţătoare, cum grăbite ne sunt toate morţile, căci până în ultima clipă am mai vrea o clipită pentru a rosti cele ce nu le-am rostit, pentru a binecuvânta cele ce nu le-am binecuvântat, pentru a plânge cele ce nu le-am plâns.

Un sfârşit care l-a surprins pe adormitul în Domnul şi pe noi, toţi ceilalţi, la cumpăna dintre ani. La vremea când colindele binevestesc Naşterea lui Hristos, iată pe unul dintre noi plecând în căutarea Celui colindat, pe Care L-am rugat să îl întâmpine cu braţe frăţeşti şi părinteşti deopotrivă pe soţul, tatăl, cunoscutul nostru. Niciunuia dintre noi cel plecat nu ne-a fost străin. Nici nouă, preoţilor, cărora, prin rânduiala noastră duhovnicească, ne revine această binecuvântată misiune de a rosti cu buzele ceea ce inima noastră rosteşte la tâmpla de cleştar a cerului, pentru iertarea celui adormit.

Sigur că parte din cei prezenţi l-aţi văzut în vremea cununiei lui, la vremea naşterii pruncilor săi, v-aţi bucurat cu bucuria lui şi aţi plâns la întristarea lui. Sigur că parte din clipele vieţii voastre s-au împletit cu secundele vieţii sale. De aceea, aţi pus azi inimă lângă inimă, ca să mărturisiţi lui Dumnezeu că l-aţi iubit, că l-aţi respectat, că nu v-a fost indiferent. Şi, la vreme de sărbătoare, v-aţi frânt din Sărbători, pentru a alunga din întristarea celor care rămân să depăşească pragul acestui An Nou mai singuri, un zurgălău pornindu-şi către cer durerosul lui ecou. Desigur că ne va fi mai greu la întoarcerea de la cimitir. Dar vreau să avem împreună convingerea, credinţa că nu îl ducem pe un ultim drum, ci spre puntea săpată în pământ, pentru ca Cerul să îl primească. Dacă ochii noştri duhovniceşti ar mai fi atenţi la cele ce se întâmplă, am vedea că, odată cu fiece groapă săpată în pământ, o fantă de lumină sfărâmă tristeţea cerului, luminând si tristeţea noastră.

Am încredinţarea că fiecare Sfântă şi Dumnezeiască Liturghie care, cel puţin o vreme, ne va marca existenţa ca împreună-fii ai lui Dumnezeu, ţinând de aceeaşi comunitate parohială, va fi marcată şi de prezenţa pe Sfântul Disc şi apoi în Potirul purtător de Sfânt Sânge mântuitor a fratelui acestuia, care astăzi se aşterne odihnei în pământ. Prezenţa noastră e semn pentru Dumnezeu că ne iubim şi că plecarea niciunuia dintre noi nu ne este uşor de purtat decât împreună. Nu vă temeţi, dar! Pruncul ce acum dă Betleemului şi lumii întregi lumină poartă cu Sine şi pecetea nemuririi noastre întru înviere. El, Pruncul Cel neprimit în casă omenească, Cel Căruia pământul peştera-I dăruieşte dar de naştere, face din gropile noastre puncte de strălucitoare lumină! Luaţi aminte la starea noastră şi să cerem lui Hristos ca toate cele împreună lămurite astăzi să ne fie de folos mântuirii.

Dumnezeu să îl odihnească dar, cu drepţii, pe cel adormit, iar nouă - familie şi comunitate - să ne dea har la mântuire!
Amin!

Părintele Constantin Necula
„De ce eşti trist, popor al învierii?”, Editura Agnos

Cumpara cartea "De ce eşti trist, popor al învierii?"

 

.