"In vremea aceea era o sarbatoare a iudeilor si Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar in Ierusalim, langa Poarta Oilor, era o scaldatoare, care se numea pe evreieste Vitezda, avand cinci pridvoare. In acestea zacea multime de bolnavi: orbi, schiopi, uscati, asteptand miscarea apei. Caci un inger al Domnului se cobora din cand in cand in scaldatoare si tulbura apa, si cine intra intai dupa tulburarea apei, se facea sanatos de orice boala era cuprins. Si era acolo un om care era bolnav de treizeci si opt de ani.
In randuiala calendarului ortodox, Duminica a 4-a dupa Sfintele Pasti, insemnata in calendar ca fiind „a Slabanogului“, prin citirea din Sfanta Evanghelie la Sfanta Liturghie (Ioan 5, 1-15) si cantarile corespunzatoare din Penticostar (cartea de slujba ce cuprinde imnele primelor opt saptamani dupa Inviere, pana la Duminica Tuturor Sfintilor, cea dintai dupa Pogorarea Sfantului Duh), face pomenirea vindecarii minunate a slabanogului intalnit de Mantuitorul nostru Iisus Hristos la scaldatoarea numita pe evreieste Vitezda, aflata in Ierusalim, langa Poarta Oilor.
Pentru noi, credinciosii crestini ce participam la aceasta praznuire, cu acest prilej se deschide dinaintea ochilor nostri sufletesti o adevarata „scara“ a luminarii inaltelor intelesuri ale minunii dumnezeiesti vindecatoare savarsite la scaldatoarea Vitezda. Mai intai, chiar simplul fapt in sine („simplu“ desigur dintr-o perspectiva dumnezeiasca), al vindecarii celui bolnav de treizeci si opt de ani, prin cuvintele rostite de Insusi Cuvantul lui Dumnezeu, ne vorbeste despre atotputernicia Dumnezeirii Celui ce este „Doctorul sufletelor si al trupurilor“ noastre si prin Care „toate prin El s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut“ (Ioan 1, 3). Iar aceasta ne poate intari dintru inceput in credinta noastra, a celor care, la aproape doua mii de ani de la savarsirea minunii de la Vitezda, suntem partasi ai praznuirii acesteia in fiecare an la Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie din Duminica a 4-a dupa Sfintele Pasti.
Martori si beneficiari ai harului Invierii
Dar suntem chemati si mai departe in intelegerea Sfintei Evanghelii. Astfel, numararea Duminicii (a patra) de la Dumnezeiescul Praznic al Invierii Domnului ne descopera legatura cu aceasta din urma a tuturor Duminicilor care urmeaza Sfintelor Pasti, la fel cum, spre exemplu, numararea anilor vietii si istoriei noastre de la Hristos ne arata cum existenta intregii lumi aflate sub vremi isi are desavarsita intemeiere numai in Insusi Cuvantul intrupat al lui Dumnezeu. Si la fel cum mai inainte Cincizecimea Postului Mare ne-a purtat fiinta catre Inviere, acum o alta Cincizecime, cea de dupa Sfintele Pasti, ne face martorii revarsarii lucrarii Invierii peste intreaga faptura, incepand din Ierusalim, de la Sfantul Mormant, apoi continuand prin adunarea Sfintilor Apostoli si a femeilor mironosite, prin aratarea Mantuitorului nu atat in vederea si atingerea trupeasca (a Sfantului Apostol Toma, in prima si a opta zi dupa Inviere), cat in adeverirea credintei, mai apoi prin alegerea noului Apostol Matia, din voia lui Dumnezeu aratata in aruncarea sortilor (temelie a chemarii preotesti - Fapt. Ap. 1, 12-17; 21-26, fragment citit in a doua zi de Pasti) si descoperirea Mantuitorului in Taina Sfintei Euharistii, pe drumul Emausului (Luca 24, 21-35, in cea de a treia zi a Sfintelor Pasti). pana la Pogorarea Sfantului Duh peste toate limbile pamantului, la plinirea Cincizecimii. In Duminica a 4-a dupa Sfintele Pasti, cea dintai lectura liturgica, de dinaintea citirii Sfintei Evanghelii (Fapt. Ap. 9, 32-42), ne mai arata si cum lucrarea vindecatoare, avandu-si izvorul in Persoana Mantuitorului nostru Iisus Hristos, se continua de-a lungul istoriei Bisericii, prin alte vindecari de slabanogi (asemanatoare celei de la Vitezda), precum cea a lui Enea (Fapt. Ap. 9, 32-35) sau chiar prin invieri, ca cea a Tavitei (Fapt. Ap. 9, 36-42). Pentru ca tot Hristos lucreaza si in aceste vindecari, dupa cum Sfantul Apostol Petru o si spune in chip deslusit atunci cand i se adreseaza celui in slabiciune: „Enea, te vindeca Iisus Hristos“ (Fapt. Ap. 9, 34).
Cu Hristos istoria se preschimba in vesnicie
Dar nu este vorba doar despre o simpla analogie intre vindecarea „evanghelica“ a Mantuitorului si cea „apostolica“ a Bisericii. Faptul participarii noastre la Sfanta Liturghie si, in particular, a participarii noastre la lucrarea a Insusi Cuvantului lui Dumnezeu, prin ascultarea cuvintelor Sfintei Scripturi in lectura liturgica, ne implica intr-un mod cat se poate de personal, pe toti credinciosii laolalta si pe fiecare dintre noi in parte. Adunati in comuniune sfanta, pentru o lucrare sfanta, si nu in numele oricui, ci in numele chiar al dumnezeiescului nostru Mantuitor, ne facem cu totii partasi la lucrarea harului Duhului Sfant, Cel ce face ca cele trecatoare sa se faca „vase“ sfintite ale celor vesnice (2 Cor. 4, 7).
Si atunci, si „momentele istorice“ ale vindecarii de la Vitezda, altfel trecatoare in istoria lumii (dupa cum „chipul acestei lumi trece“ - 1 Cor. 7, 31) si deci menite uitarii, prin prezenta Celui vesnic, devin si ele partase vesniciei atat cat este cu putinta, fiind apoi si pentru noi mereu prezente in sfintele slujbe ale Bisericii, prin harul Duhului Sfant. Iar cuvintele Scripturii nu sunt „litera moarta“, litera care „ucide“, ci, prin atingerea dumnezeiasca a celor vazute, devin pline de Duhul care „face viu“ (2 Cor. 3, 6), astfel incat, „chiar daca omul nostru cel din afara se trece, cel dinauntru. se innoieste din zi in zi“ (2 Cor. 4, 16), facandu-ne partasi la chiar realitatea vesnica a istoriei Mantuirii - in ceea ce teologii liturgisti numesc actualizare sacramentala.
Si fiecare cuvant sfant, ca o „iota sau o cirta din Lege (ce) nu va trece“ (Mat. 5, 18), se arata a fi odor sfant de mare pret, descoperindu-ne adancuri de taina si de inteles. Si astfel Cel care „a facut. cerul si pamantul“ (Fac. 1, 1) si „a asezat temeliile pamantului“ (Pild. 8, 29) sa fi venit in vreun loc si in vreun timp „la voia intamplarii“ sau supus vreunui „hazard“ dupa mintea omeneasca? Oare nu a venit intr-un popor ales de El Insusi, ca si intr-o Ţara Sfanta, de asemenea aleasa de El Insusi si la o vreme anume, de fapt „la plinirea vremii“, dupa socotinta cea vesnica a lui Dumnezeu? Iar Vitezda sa insemne din intamplare „Casa milostivirii“, adica locul unde s-a aratat milostivirea lui Dumnezeu pentru omul cel bolnav, „slabanog“, cel care, prin faptul de a nu avea in Evanghelie vreun alt nume decat cel de „(un) om. bolnav“ (Ioan 5, 5), de fapt poarta numele de „om“ al fiecaruia dintre noi, al fiecaruia dintre oameni si al intregii omeniri bolnave, bolnave de moarte, dupa ce firea omeneasca a fost supusa suferintei si mortii prin caderea in pacat a primilor oameni.
Si, de asemenea, acest loc al milostivirii sa se afle din intamplare langa „Poarta Oilor“? Daca Mantuitorul este „Pastorul cel bun“, dupa cum Insusi ne descopera („Eu sunt pastorul cel bun.“ - Ioan 10, 11 si 14), acolo este „poarta“ noastra catre mantuire, a oilor celor pierdute, asa cum ne marturisim fiecare a fi, in slujba prohodirii si dezlegarii noastre de cele ale lumii acesteia: „eu sunt oaia cea pierduta; cheama-ma, Mantuitorule, si ma mantuieste“.
In pacat, omenirea e oarba, schioapa si uscata pentru cele dumnezeiesti
Mai mult chiar, Sfantul Nicolae Velimirovici arata intr-o predica dedicata acestei duminici ca cele cinci pridvoare ale scaldatoarei Vitezda, in care „zacea multime de bolnavi, orbi, schiopi, uscati“ (Ioan 5, 3), inchipuie cele cinci simturi naturale ale omului, in a caror robie patimeste firea omeneasca, asa cum odinioara si Sfantul Maxim Marturisitorul talcuia intelesul biblic al numarului cinci, ca inchipuind cele cinci simturi ale omului. Si orb omul este in lipsa vederii celor dumnezeiesti, deoarece aflat fiind sub povara pacatului, acesta l-a robit simturilor, devenite inselatoare - singura credinta, vederea duhovniceasca ce „este incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute“ (Evrei, 11, 1) fiind si aceea care, chiar si strabatand prin simturile firesti, poate descoperi ratiunile cele dumnezeiesti ale tuturor celor create. Apoi, schiop este omul ce incearca sa paseasca pe calea vietii vesnice, careia i-a fost menit, dar pe care nu mai poate merge in mod firesc, slabanogit fiind de pacat. In sfarsit, uscat omul este in lipsa legaturii (rupte prin pacat) cu Izvorul cel dumnezeiesc, singurul de viata datator. Iar faptul ca pacatul este pricina bolii care il face pe om cu totul slabanogit, cu totul neputincios si chiar de-a dreptul paralizat, o arata limpede Mantuitorul dupa vindecarea omului bolnav „inca de multa vreme“ (Ioan 5, 6), atunci cand, de acum sanatos fiind, il previne pe acesta spunandu-i: „Iata ca te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau“ (Ioan 5, 14). Intelesurile cuvintelor „de acum“ si „sa nu mai…“ par sa arate ca mai inainte omul ce fusese bolnav („mai“) pacatuise si aceasta fusese pricina bolii si neputintei sale, de care fusese vindecat prin Cuvantul dumnezeiesc.
Cauza neputintei insanatosirii, lipsa omului pentru om
De fapt, ceva despre „diagnosticarea“ bolii omului (bolnav) de la scaldatoarea Vitezda aflam si mai inainte, din dialogul initial al Mantuitorului cu el, printr-o adevarata maieuticaduhovniceasca, totodata teologica si antropologica. „Omul“ bolnav este cercetat de „Doctorul sufletelor si al trupurilor“ - Cel care, in atotstiinta Sa dumnezeiasca, „stiind ca este asa inca de multa vreme“ (Ioan 5, 5), vine sa-l cerceteze - mai intai in privinta partii celei mai insemnate a fiintei sale, a celei nevazute, duhovnicesti, adica a sufletului („pentru ca ce-i va folosi omului daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?“ - Mat. 16, 26), printr-un dialog, asa cum aminteam mai inainte, cu caracter maieutic, care il ajuta pe cel intrebat sa ajunga singur la (re)cunoasterea starii sale existentiale (si esentiale, adica, inainte de toate, duhovnicesti), prin „ciocanirea“ „vasului de lut“ (2 Cor. 4, 7) de catre „olar“ („nu are olarul putere peste lutul lui. ca sa faca cunoscuta bogatia slavei Sale catre vasele milei?“ - Rom. 9, 21-23) in ceea ce priveste vointa sa de insanatosire: „Voiesti sa te faci sanatos?“ (Ioan 5, 6). Si omul, „bolnavul I-a raspuns: Doamne, nu am om (s.n.)…“ (Ioan 5, 7), adica, altfel spus, aceasta-i boala sau aceasta este cauza bolii sau aceasta este cauza neputintei insanatosirii.: lipsa omului pentru om, lipsa altui om, a celuilalt (om), pana intr-atat (de grav) incat - intr-un fel de alta, cutremuratoare (re)facere a omului - sa trebuiasca sa se faca Insusi Dumnezeu om pentru om, pentru omul bolnav - ca sa refaca, sa restaureze chipul dumnezeiesc alpersoanei umane, a proso- pon-ului, in care doar existenta „fata catre fata“ a unuia cu altul, a unui om cu celalalt poate face cu putinta existenta iubirii, dupa chipul iubirii din sanul Sfintei Treimi, intre Persoanele Dumnezeiesti, „pentru ca Dumnezeu este iubire“ (1 Ioan 4, 8).
Iar faptul ca „aflarea omului pentru om“ („Iata Omul! - Ioan 19, 5) are legatura cu „aflarea lui Dumnezeu“ - in acest caz aflarea fiind oarecum sinonima cu iubirea omului, respectiv a lui Dumnezeu („de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu ramane intru noi“ - Ioan 4, 12) - o vedem in Evanghelia Duminicii a 4-a dupa Sfintele Pasti in aceea ca „cel vindecat nu stia cine este“ Cel ce l-a vindecat (Ioan 5, 13), pana cand, desigur deloc intamplator si conform cuvintelor grele de intelesuri ale Sfintei Evanghelii, „Iisus l-a aflat in templu“ (Ioan 5, 14), adica in Casa Lui, a lui Dumnezeu, in locul randuit (re)intalnirii lui Dumnezeu cu omul si (re)aflarii lui Dumnezeu de catre om. Abia „atunci omul a plecat si a spus iudeilor ca Iisus este Cel ce l-a facut sanatos“ (Ioan 5, 14). Mai departe, in aceeasi ordine a simboalelor biblice ce descopera iconomia dumnezeieasca a existentei si mantuirii, pare firesc sa se savarseasca minunata vindecare de la Vitezda sambata, in „Ziua Domnului“, chiar daca cei neintelegatori mai puteau carti („Dar in ziua aceea era sambata. Deci ziceau iudeii catre cel vindecat: Este zi de sambata si nu-ti este ingaduit sa-ti iei patul“ - Ioan 5, 9-10). Iar „scaldatoarea“ - in care „un inger al Domnului se cobora la vreme. si tulbura apa“ (Ioan 5, 4) spre vindecare - poate si ea preinchipui icoana sfintei „scaldatoare“ menite sa ne vindece pe noi oamenii de pacat si de urmarile acestuia, Sfanta Taina a Botezului in Biserica, in care „cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat. (Gal. 3, 27)“.
Cuvintele Duminicii a 4-a dupa Sfintele Pasti sunt astfel adevarate icoane ale Insusi Cuvantului lui Dumnezeu, Cel Care, semanat fiind ca o samanta dumnezeiasca („cuvantul imparatiei. aceasta este samanta semanata“ - Mat. 13, 19), ca intr-un pamant bun sa rodeasca in sufletele noastre („samanta semanata in pamant bun este cel care aude cuvantul si-l intelege, deci care aduce rod“ - Mat. 13, 23), spre desavarsita intelegere a Mantuirii la care suntem chemati, spre mostenirea Imparatiei celei vesnice, a lui Dumnezeu.
Pr. prof. dr. Vasile Grajdian
Sursa: ziarullumina.ro
.-
Duminica Slabanogului
Publicat in : Duminica Slabanogului -
Sinaxar in Duminica Slabanogului
Publicat in : Duminica Slabanogului
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.