Nu sunt singur. Fiind eu in culmea pacatului, Agnus Dei ma asteapta iubitor. Nu imi impune sa nu mai faradelegiuiesc, dar imi propune libertatea harului. Ma imbraca in haina de lumina. Imi da o umbrela miraculoasa, sa ma protejeze de improscarea malitioasa a noroiului. Nu imi promite croaziere intru desfatarea simturilor, ci Destinatia zdrobirii mortii. Ma scutura de poleiala carbunelui de ura si ma cheama catre carbunele incandescent.
Privesc drumul pestilor in apa. Simbolul s-a adeverit. Acum e Real. Ma inchin Celui ce Este IHTHYS, care ne incrusteaza Legea in inimi si ne ofera Scriptura si Euharistia ca hrana, nu foto-citindu-le, ci impropriindu-ni-le. Faptele bune ale crestinului nu trebuie expozitionate fariseic, ci tainuite, pentru a le creste valoarea. Nu vreau nici in ruptul capului sa fiu exclus din Popor Crestin, singura familie unde simt iubirea divina si iertarea adevarata.
Cu un strop de dragoste poate incolti un regat al florilor filantropiei. Cu o samanta de bunavointa rasare un curcubeu al fericirii. Ce e iadul dupa Inviere: o sperietoare de ciori intr-un lan de floarea-soarelui. Un prieten imi reteaza vorbele. Zice: "exista viata si inainte de moarte". Un slogan carpe diem ajustat mileniului tehnologiei. Prin simpla inlocuire a lui "dupa" (dupa moarte...) cu antonimul sau, a recreat pozitivismul ateu: pretinde ca are "secretul" intr-o pseudo lume fara divinitate definita. Sigur, exista viata si inainte de moarte, dar nu in intelesul ca poti face orice, ca nu ai cui sa dai seama; ca doar cine mai crede in pedeapsa si in ingeri rai?!
Pe peretele bisericutei in care ma rog este o sagetuta cu o inscriptie: "Spre adapost". Corect ar fi fost sa scrie doar "adapost", cu referire la menirea locasului de cult. Doar aici, la UPU ne putem trata de boala secularismului. Rainer Maria Rilke are dreptate: "Daca cotidianul ti se pare sarac, nu-l acuza pe el. Acuza-te pe tine si spune-ti ca nu esti suficient de poet pentru a evoca bogatiile lui. Caci pentru creator nu exista nici indiferenta si nici un loc sarac si indiferent. Ca un om sa iubeasca pe altul e probabil cea mai grea sarcina care ne-a fost incredintata, sarcina suprema, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt doar un preludiu... iubirea e un imbold pentru fiecare sa se desavarseasca, sa devina o lume el insusi de dragul cuiva. Cand oamenii vor incepe sa te laude, sa-ti schimbi numele, pe care sa-l cunoasca numai Dumnezeu, ca sa te poata chema noaptea".
Si ce frumos ne aminteste Sf. Grigorie de Nyssa (unul dintre preferatii mei): ,,Noi il numim pe Dumnezeu Tata, dar El ne-ar putea raspunde : Daca tu ai fi fiul meu, ar trebui ca viata ta sa fie dupa insusirile Mele. Altfel, Eu nu recunosc in tine icoana Fiintei Mele. Viata vesnica si veselia negraita din ceruri o daruieste harul Duhului, dar vrednicia de a primi darurile si de a se bucura de har o da dragostea de osteneli a credintei. Sufletul care se uneste cu Dumnezeu nu se mai satura de ceea ce gusta. Cu cat se umple mai mult de gustare cu atat se aprinde mai mult de dorinta."
Marius Matei
Marius Matei
-
Ispasirea si iubirea lui Dumnezeu
Publicat in : Editoriale -
Comuniunea dreptilor intreolalta si a Bisericii de pe pamant cu ei
Publicat in : Dogma
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.