Piatra tainei sau taina pietrei, prin darul Marelui Dumnezeu, totdeauna Se preschimbă în pâine.
Noi numai din minunea aceasta vieţuim. Minune care pururea din milostivire se întâmplă şi pe care şi marele tăgăduitor o ştie; fiindcă altfel nu s-ar fi apropiat de Domnul, zicând: „De eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte acestor pietre să se facă pâine”. Drept răspuns, Domnul nu l-a tăgăduit, ci i-a adăugat: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci şi cu cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.
Domnul nu ne descoperă astfel în plus decât că pâinea vieţii este mult mai cuprinzătoare, mai mare şi mai gingaşă. Ea este însuşi Adevărul cel viu care pre sine se dăruieşte.
Dar oricum, Adevărul, totdeauna, la început, este o tainică piatră. Şi fiindcă pururea noi trăim din minune, pururea piatra se preschimbă în tot felul de pâini.
Şi cu toate că slava lui Dumnezeu stă în ascunderea minunilor Lui, facându-le ca şi cum nu ar fi, nu avem decât să cercetăm şi să privim. Şi atunci vom descoperi că taina lui Dumnezeu este şi foc mistuitor. Şi focul cerului şi furtunile lui lovesc piatra pustiului. Piatra se sfarmă şi, prin taina lui Dumnezeu, se preschimbă în humă în loc să se facă ţărână moartă de pustie, iar huma la rându-i se preschimbă în boabe de grâu. Şi iată, piatra nemincinos şi de-a dreptul ajunsă tot un fel de praf, dar un praf viu, hrănitor şi alb, de faină. Cu câţiva pumni de astfel de colb binecuvântat o pâine caldă şi bună creşte.
Din foc şi din piatră s-au făcut adevăr de viaţă, care stă oricui în vedere, la arătare. Aceasta e taina puterii lui Dumnezeu.
Şi astfel, dacă Adevărul nu poate fi dătător de viaţă, decât scos din pecetluirea lui de taină, destăinuit pe măsura noastră, el trebuie să rămână totuşi pururea în făgaşul rânduielii lui de taină, să rămână pururea adevărul lui Dumnezeu.
De aceea, toate adevărurile noastre ar trebui să ne fie o negrăită dăruire, haruri împlinitoare şi binecuvântate.
Totuşi oamenii se străduiesc şi neînchipuit se trudesc să-şi tragă adevărurile închise în taină printr-o destăinuire lipsită de simţul sfinţeniei. Ei încearcă să fiare adevărurile lor.
Şi atunci: adevărul cel tâlhărit sau furat, fie din Ceruri sau dintr-o grăunţă de praf, e un adevăr fără nimb, lipsit de orice taină, un adevăr - dacă nu închipuit, presupus - e un adevăr ştiinţific sau laic, un adevăr uscat, o umbră de adevăr, o abstracţiune, o mumie de adevăr, un adevăr mort.
Cunoaşterea acestui fel de adevăruri e o cunoaştere care se pierde în nesfârşite rătăciri, în spargeri, în păcat, ne înfundă într-un enigmatic necunoscut şi căpătuieşte cu nimicirea din urmă.
Cum însă Adevărul este Dumnezeu, atunci şi faţă de orice adevăr noi trebuie să ne purtăm cum ne-am purta cu o parte sau im mădular de fiinţă vie, iar alteori chiar cu o făptură întreagă, un om deplin. De aceea, pentru a cunoaşte adevărul, noi trebuie să-l împlinim în noi înşine, să-l întrupăm deplin.
Nu pot cunoaşte decât ceea ce eu însumi sunt. Ca să cunosc desăvârşit adevărul eu trebuie să devin adevăr desăvârşit. Din pricina aceasta, adevărul cel negrăit de adevărat, adevărul vieţii, pururea e în primejdie de a fi ispitit, tăgăduit, răstignit, ucis. Dar Omul este felul cel mai întreg în care ni se poate descoperi adevărul, Adevărul cel viu, omul fiind, de fapt, el însuşi, acest chip şi asemănare a lui Dumnezeu în Lume.
De aceea omul cel sfânt, omul cel desăvârşit, şi îndeosebi Fiul Omului cu viaţa Lui întreagă este singura chezăşie, temeiul cel mai puternic şi deplin al Adevărului în Lume, încât El însuşi a putut să spună despre Sine: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.
De aceea, toţi protivnicii şi hoţii de adevăruri, în pofta lor de a stăpâni şi domina, pururea înciudaţi, nelegiuiesc neputincios, urmărind să afle şi să aibă adevărul, ca pe un lucru, un avut, şi ucid adevărul căutându-l până şi în inima omului, altarul cel viu al lui Dumnezeu.
Dar, deşertăciune a deşertăciunilor, nesaţiul şi truda lor este de prisos. Pornirea aceasta prea omenească nu poate dezlega deloc taina Adevărului, fiindcă întruparea Adevărului celui viu rămâne în vecii vecilor cea mai de neajuns dintre taine.
Şi în veşnicie va rămâne aşa, precum pururea vrea să rămână: o veşnică taină a tainelor. Pentru că, în adevăr, ce este „taina cea dintru început şi de îngeri neştiută”, de care Cartea Cărţilor vorbeşte? Nimic altceva decât taina întrupării: Adevărul cel viu şi sfânt, prea sfânt, Care S-a făcut om. De aceea profanarea, oricare ar fi ea, nu-L poate scădea sau pângări, ci, dimpotrivă, mai mult îl sfinţeşte. Şi într-adevăr, aşa precum Biserica, de două mii de ani, cântă şi mărturiseşte: „Mare este taina Creştinătăţii!”. Prin ea, înjosirea de moarte a Crucii ajunge puterea veşnică a învierii.
Ea e taina tuturor temeiurilor de adevăr din Lume, a adevărului viu, veşnic şi de neînvins. Taină cu atât mai de nepriceput, cu cât este mai pusă la arătare, dată mai desăvârşit în vileag.
In cel mai ciudat chip, Adevărul de-a pururi va sta strâns legat de ordinea Apocalipsei, de nemaipomenita Descoperire acoperită.
Urechile o prind, dar nu o aud, ochii o privesc, dar nu o văd; totuşi ea este înţelepciunea întrupată, tuturor dată, tuturor împărtăşită, precum s-a proorocit: „Au doară înţelepciunea cea dumnezeiască nu strigă ea tare? Şi priceperea aceasta sfântă nu-şi face prea suit glasul ei? Ea s-a aşezat pe vârful înălţimilor, afară la drumul mare, s-a aşezat la răspântii.
Glăsuieşte cu sunet înalt lângă porţi, la intrarea cetăţilor, pe pragul tuturor uşilor: Voi, oamenilor, către voi strig eu şi răs- picarea cuvântului meu către fiii oamenilor se îndreaptă, învăţaţi-vă minte, nepricepuţilor. Nebunilor, faceţi-vă cu inima înţelegători. Ascultaţi, că lucruri măreţe eu am a vă spune. Buzele mele zămislesc dreptatea.
Cuvintele gurii mele rodesc adevăr. Urâciune îmi este minciuna pe buze. Sfinţenie este darul gurii mele. Şi nimic răsucit sau strâmb în grăirile mele.”
Adevărul se îmbracă în lumină ca într-o haină, adevărul se acoperă cu cuvântul ca într-o taină. Vădirea lui este dreaptă, simplă şi făţişă.
Totuşi, nimic astăzi nu este mai întors, mai răsturnat, mai vrăjmăşit, nesocotit şi mai răstălmăcit decât preţul acesta de taină străvezie a adevărului lui Dumnezeu.
„Mare este taina credinţei noastre descoperite, - fără văl - Dumnezeu însuşi S-a arătat în trup” (I Tim. 3, 16). Dar tocmai acum, în deplinătatea descoperirii şi întrupării Sale, orbirea şi tăgăduirea se arată mai grozavă, mai grea.
Adevărurile „Dreptei credinţe” niciodată nu trebuiesc demonstrate, n-au nevoie să fie sprijinite prin vorbe, ci prezenţă vie, prin pilda trăirii.
Ierom. Daniil de la Rarău
"Ce e omul", Editura Christiana
-
Omul pamantesc si omul ceresc
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Omul fara Hristos
Publicat in : Editoriale -
Omul - chip al lui Dumnezeu si chip al animalului
Publicat in : Editoriale -
Omul de stiinta in fata lumii
Publicat in : Sanatate si stiinta -
Despre Omul Frumos
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.