Aducerea-aminte de lucrurile cele de pe urmă Sfântul Maxim Mărturisitorul îndeamnă să adăstăm în cugetarea la moarte şi la sfârşitul lumii:

„Să potolim prin frica de Dumnezeu şi prin gândul la ameninţarea celor viitoare simţirile ce se mişcă şi lucrează în chip neînfrânat. In toate şi înainte de toate să ne amintim de moarte şi de ieşirea înfricoşată a sufletului din trup.

Să ne gândim cum îl vor întâmpina în văzduhul acesta începătoriile, stăpâniile şi puterile întunericului, toate trăgându-l spre ele, rupând din el şi sfâşiindu-l pe măsura relei familiarităţi pe care şi-a câştigat-o prin legăturile cu ele, prin mijlocirea cine ştie cărei patimi. Să ne gândim la amara durere din iad, ce se va sălăşlui în suflet prin conştiinţa şi amintirea celor rău făcute de el prin trup. Să ne gândim la sfârşitul cel mai de pe urmă al întregii lumi, când prin focul cel nemăsurat de mare va arde tot universul acesta, stihiile se vor nărui în văpaia ce le topeşte, cerul înfaşurându-se cu înfricoşare şi fugind de la faţa focului, care va curăţi zidirea pentru arătarea Celui preacurat, marea va dispărea, pământul se va cutremura şi va scoate din sânul lui la arătare, până la unul, nesfârşitele miliarde de timpuri omeneşti.

Să ne gândim la ceasul cumplit al răspunsului ce se va da în faţa înfricoşatului şi temutului scaun al lui Hristos, când toată puterea cerurilor şi toată mulţimea oamenilor începând de la întemeierea veacului va privi toate ale fiecăruia, până la simplul gând; când pe unii îi va primi pentru strălucire faptelor în lumina negrăită a Sfintei şi strălucitoarei Treimi, Care va străluci limpede celor ce o pot privi şi primi pentru curăţia sufletului; iar pe alţii, pentru faptele lor rele, îi va primi întunericul cel mai din afară şi viermele neadormit şi focul nestins al gheenei şi, lucrul cel mai greu, ruşinea fără sfârşit a conştiinţei. Să ne amintim de toate acestea, ca de unele să ne facem vrednici, iar pe celelalte să nu fim osândiţi să le îndurăm. Şi să ne facem de-ai lor (ai celor drepţi) şi ai lui Dumnezeu, mai bine zis toţi ai lui Dumnezeu şi cu El întreg în întregime, nepurtând nimic pământesc în noi, ca să ne apropiem de El şi să ne facem dumnezei după har, luând de la Dumnezeu harul de a fi dumnezei. Căci aşa se cinstesc darurile lui Dumnezeu şi se primeşte cu bucurie venirea Bucuriei dumnezeieşti".29

In prima dintre scrisorile sale, Sfântul Părinte stăruie el însuşi în asemenea cugete, stând ca unul care se căieşte de păcatele sale şi facându-ne şi pe noi părtaşi, ca să ne mişte spre lepădarea răutăţii cât mai e timp; căci atunci nu va mai fi cale de întoarcere:

„Dreaptă e judecata lui Dumnezeu! Nu vom înceta s-o spunem. Am fost chemaţi şi n-am ascultat. Am fost sfătuiţi şi n-am luat aminte. Eram învăţaţi în fiecare zi despre
aceleaşi pedepse ce ne aşteaptă şi dispreţuim cele spuse. Nu ne-au întristat câtuşi de puţin cuvintele rostite. Căci altfel nu ne-ar întrista acum aceste lucruri atât de tare. Ni se păreau aiureli cele ce acum ne strâmtorează viaţa, iar atunci ni se spuneau des. O, nepăsare! O, amăgire! O, sfaturi rele!

O, negustori vicleni! O, minunea dreptei hotărâri a lui Dumnezeu despre acestea cu privire la noi! Cum ne-a răsplătit cu chinul potrivit fiecărui fel de păcate! Pentru ticăloasa şi vrednica de osândă plăcere a trupului am fost judecaţi cu dreptate să avem parte de gheena înfricoşătoare. Am fost osândiţi să locuim în această negură şi în acest întuneric înspăimântător, fiindcă am iubit toate vederile şi vorbele urâte şi am preţuit cele ale lumii mai mult decât toate bunătăţile dumnezeieşti [...].

De aceea cu dreptate ne-am lipsit acum de lumină, fiindcă n-am văzut în viaţa noastră vremelnică de acum zidirea spre slava lui Dumnezeu care a făcut-o, ci ne-am întinat ochii noştri şi urechile şi limba. Mai bine zis, prin acelea am stricat toate vederile şi cuvintele lui Dumnezeu, şi cu pizmele unora împotriva altora ne-am urâţit sufletul făcut după chipul Lui. Şi aşa am fost aruncaţi în tartar şi pironiţi cu totul în prăpastia lui, fiindcă în locul smeritei cugetări celei înalte şi pricinuitoare a celor înalte şi dumnezeieşti am ales mândria, şi am respins tăria şi puterea virtuţii pentru desfătarea şi împrăştierea în poftele trupeşti.

Unde este acum mândria noastră şi îngâmfata purtare faţă de toţi şi moleşeala trupului şi desfătarea cea multă? O, suflet lipsit de sfat! în locul râsului nestăpânit şi al vorbirii fără rost avem acum această grea scrâşnire a dinţilor. Noi cei ce n-am primit să ne nevoim în învăţătura cuvintelor dumnezeieşti şi mântuitoare, ci am preţuit mai mult decât lauda lui Dumnezeu prin cuvânt, necumpătarea beţiei, suntem chinuiţi acum în chip cumplit de o sete dureroasă. Vom secera ca rod vrednic al urii faţă de fraţii noştri, al pizmei, al vicleniei şi făţărniciei, din care vine şi în care stă ascunsă uciderea, clevetirea, ţinerea de minte a răului, minciuna şi batjocura, acest vierme neadormit care roade fără să se sature adâncul sufletului nostru. Căci, strâmbând simţirea dreaptă a iubirii şi întipărind în inima noastră o mişcare sucită, i-am stricat nepătimirea ei întru adevăr, pervertind-o după voile noastre. Şi aşa noi singuri ne-am făcut din răul cu voia viermele acesta, săpând prin minciună o simţire încă şi mai strâmbă, care ne taie de la unirea cu Dumnezeu Cel drept şi adevărat. Fiindcă El însuşi a zis prin prorocul David: «Nu s-a lipit de Mine inima strâmbă» (Ps. 100, 5).

Deci, primim cele ale faptelor noastre. Mai bine zis purtăm cele corespunzătoare simţirii voite de noi: focul gheenei pentru focul plăcerii; întunericul veşnic pentru întunericul neştiinţei şi al amăgirii; viermele chinuitor şi neadormit pentru viermele urii şi al minciunii, care ne-a învăluit şi strâmbat inima; urâţenia feţei şi scrâşnirea dinţilor pentru înfierbântarea trupului şi cuvintele fără de ruşine; adâncul fără fund şi groaza aruncării în el pentru înălţarea mândriei deşarte şi a trufiei. Şi, simplu vorbind, luăm cu dreptate osânda fără voie cuvenită fiecăruia dintre păcatele noastre săvârşite cu voia. O, ce stare vrednică de plâns ne aşteaptă!

Pentru ce noi, ticăloşii, n-am stins focul trupului prin post şi priveghere şi prin pătrunderea cuvintelor dumnezeieşti celor bune şi în stare să stingă focul, ca să nu ajungem în acest foc de acum? Pentru ce nu ne-am obişnuit ochii şi urechile şi limba să vadă, să audă şi să grăiască după fire, ca să nu ajungem în această negură şi tăcere prea
grea şi să ne bucurăm şi noi cu sfinţii de lumina şi de cuvântul şi de înţelepciunea lui Dumnezeu, facându-ne văzători ai slavei dumnezeieşti şi auzitori şi cântăreţi ai ei? Iar dacă prin iubire am zdrobit viermele urii de bunăvoie şi am alungat minciuna, ne-am făcut liberi de viermele acela arzător şi de celelalte osânde câte apasă viaţa noastră.

Dreaptă e judecata lui Dumnezeu! Nu aflăm ce n-am căutat. Nu ni se deschide uşa împărăţiei cerurilor fiindcă n-am bătut la uşa virtuţilor cu fapta. Nu dobândim bucuria bunătăţilor veşnice fiindcă n-am cerut prin rugăciune harul cunoştinţei. Nu avem nici o dragoste de cele dumnezeieşti, de vreme ce ne-am lipit mintea de cele pământeşti. Ba, ne-am stricat cu ele însăşi viaţa noastră. Căci acelea toate au pierit ca un fum, iar cuvântul despre osândirea lor nu va trece niciodată.

Acestea aflându-le unii despre puterea dreptăţii dumnezeieşti din cele ce le pătimesc - ca să scurtez cuvântul -, se vor înţelege poate între ei. Dar ce voi ajunge eu, nenorocitul?! Pe ce fapte sprijinindu-mă, voi nădăjdui să scap de osândă, eu, cel pustiu de toată virtutea şi cunoştinţa? Mă tem ca nu cumva, legat de mâini şi de picioare, să fiu aruncat în pământul neguros şi întunecat, al întunericului veşnic, unde nu este şi nu se poate vedea nici o lumină şi viaţă de oameni, ca unul ce mi-am legat de bunăvoie prin patimi puterile lucrătoare ale sufletului şi mi-am împiedicat paşii pe drumul vieţuirii evanghelice. Mă tem de ruşinea înfricoşată, care nu va avea sfârşit, de nu mă voi schimba lepădând multele mele răutăţi. Mă tem de plânsul şi lacrimile amare şi de scrâşnirea dinţilor, de nu mă voi trezi, fie măcar şi mai târziu, şi de nu mă voi scutura de somnul nepăsării şi al leneviei şi nu voi dezbrăca haina murdară a păcatului, în loc de lumină mă va aştepta întunericul sigur, în loc de bucurie, întristarea, în loc de uşurare, chin şi strâmtorare.

Şi ceea ce e mai jalnic şi, ca să spun drept, mai rău decât toate, lucrul care mă doare chiar şi numai să-l spun, cu cât mai mult să-l pătimesc - ai milă, Hristoase, şi mă mântuieşte de această durere! - e despărţirea de Dumnezeu şi de sfintele Lui puteri, şi împreuna locuire cu diavolul şi cu duhurile răutăţii, care rămâne pururea, fără nădejde să scăpăm de asemenea cumplite rele. Căci cei cu care am ales prin obişnuinţele noastre cele rele să fim în veacul acesta, de bunăvoie, cu ei vom fi osândiţi să fim, precum se cuvine, în mod necesar, fără să voim, în veacul viitor. Şi ce e mai chinuitor şi mai greu decât orice chin să fim pururea cu cei ce ne urăsc şi pe care-i urâm şi să nu fim fără aceste chinuri, ci numai cu ele; şi să fim despărţiţi de Cel care ne iubeşte şi pe Care-L iubim. Căci Dumnezeu nici nu e urât de cei judecaţi de El, o dată ce-i judecă drept, fiind şi numindu-Se prin fire iubire; nici nu urăşte pe cei judecaţi, căci e liber de orice patimă.

Crezând cu adevărat, iubitule, că vor fi acestea în chip nemincinos, să nu fim fără grijă de noi înşine, ci să fugim cu toată străduinţa, cu toată puterea, cât avem vreme, de
lumea înşelătoare şi de stăpânitorul lumii. Căci trece şi toate cele din ea se veştejesc. Va veni cu adevărat timpul când va suna o trâmbiţă înfricoşătoare, scoţând sunet străin; şi tot ce vedem se va desface, căzând din rânduiala ce se vede acum. Şi lumea văzută va trece, primindu-şi sfârşitul. Şi se va arăta lumea celor cugetate, ascunse acum, descoperind tainele cele cu totul străine ochilor şi urechilor şi înţelegerii. Şi trâmbiţa care va suna la porunca dumnezeiască va scula din moarte nenumărate milioane de trupuri omeneşti, deodată, ca dintr-un somn, aducându-le la cercetare. Iar Dumnezeu va da fiecăruia răsplătirile drepte ale celor făcute în trup, fie bune, fie rele, dând tuturor marea şi înfricoşătoarea şi cea din urmă încheiere. Deci, fie ca noi toţi să avem neîncetat înaintea ochilor frica mântuitoare de gheenă şi cinstita dorire a împărăţiei cerurilor - căci, propriu-zis, prin amândouă se spune acelaşi lucru, Dumnezeu fiind şi numindu-Se totul în toate, după cum fiecare are însuşirea virtuţii sau a păcatului; frica, pentru că ea ne face să ne înfrânăm şi să ne oprim de la rele; dorirea, pentru că ea ne îndeamnă cu veselie la prisosinţa în faptele bune“.30

Cugetând la sfârşitul lumii, să nu ne deznădăjduim pentru mântuirea noastră, ci frica de judecată şi de iad s-o cumpănim cu nădejdea în mila lui Dumnezeu, cu dorirea bunătăţilor celor dumnezeieşti şi cu aşteptarea încrezătoare a împărăţiei ce va să fie. Să ne aducem aminte de acest cuvânt al Domnului către Sfântul Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!“.31

Jean-Claude Larchet

Note:

29 Epistole, 24, PG 91, 609-612D. Aflăm un cuvânt asemănător, încă şi mai dezvoltat, la Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 46, 5, care arată şi rostul cugetării la cele ce vor să fie: frica de chinuri, pocăinţa şi curăţirea, ca să fim primiţi de Hristos în împărăţia Sa (ibidem, 6).
30 Epistole, I, PG 91, 384D-392A.
31 Cât priveşte înţelesul acestui cuvânt, vezi lucrarea noastră: Saint Silouane de l’Athos, Paris, 2001, cap. I.

Fragment din cartea "TRADIŢIA ORTODOXĂ DESPRE VIAŢA DE DUPĂ MOARTE", Editura Sophia

Cumpara cartea "TRADIŢIA ORTODOXĂ DESPRE VIAŢA DE DUPĂ MOARTE"


 

• Gandul la moarte
  Publicat in : Editoriale
• Tinerete fara batranete si viata fara de moarte
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: