In conceptul de „aflare-în-afară" este subliniată distanţa faţă de celălalt, necesitatea păstrării căreia nu e atât de evidentă. Adeseori se pune întrebarea: „Dar cum aşa? Ce distanţă? Dimpotrivă, pentru a-l înţelege pe celălalt trebuie să te apropii de el, să ai compasiune faţă de el, să-ţi fie milă de el!"
Intr-adevăr, „aflare-în-afară" e o expresie ciudată... De ce i-a trebuit ea lui Bahtin, de ce nu a zis pur şi simplu „distanţă", „îndepărtare"? A. Melik-Paşaev observă că lui Bahtin îi trebuie să exprime ceea ce este greu de exprimat sau aproape inexprimabil. Problema este că „aflarea-în-afară" nu este pur şi simplu distanţă faţă de celălalt, nu este îndepărtare de el. Ea conţine în sine, include în sine, experienţa compasiunii cu celălalt, a aproape-coinciderii cu el şi a consecutivei îndepărtări, ieşiri din această contopire şi formări a poziţiei proprii. Coinciderea cu celălalt, „în-simţirea" în el, reprezintă numai o clipă a dialogului, doar un moment al înţelegerii celuilalt. In conceptul de „aflare-în-afară" e subliniată necesitatea distanţei pentru înţelegerea omului.
Câteodată, rolul principal în înţelegerea „împreună-pătimitoare" a celuilalt este atribuit empatiei, „în-simţirii", dar Bahtin considera incorecte afirmaţiile de acest gen: „Cu ce se va îmbogăţi evenimentul dacă eu mă voi contopi cu celălalt om: în loc de doi am devenit unul? El va vedea şi va afla doar ceea ce văd şi ştiu eu; el nu va face decât să repete în sine lipsa de ieşire a vieţii mele."
Dacă e să ne „în-simţim" total în celălalt, care se află într-o stare abătută, dacă e să-i împărtăşim total sentimentul, în locul unui abătut vor fi doi abătuţi. Astfel, nu numai că nu îl vom ajuta, ci, în mod indirect, îl vom convinge că dificultăţile şi problemele lui sunt nerezolvabile, că durerea lui lăuntrică este cu neputinţă de depăşit. In cazurile când problema nu e prea dificilă, când omul nu e prea întristat şi abătut, o asemenea dedublare poate şi să ajute, însă în cazurile grele, când omul s-a încovoiat sub povara amărăciunii, când durerea lăuntrică îl sfâşie, contopirea cu el, „punerea în pielea lui" şi împărtăşirea sentimentelor lui - cu alte cuvinte, cufundarea în acelaşi sentiment - nu vor fi de nici un ajutor. Nu contopirea cu celălalt, ci păstrarea propriei poziţii de „aflare-în-afară" şi a plusului de vedere şi înţelegere a celuilalt este necesară.
Bahtin explică: „Să rămână în afara mea, căci în această poziţie a mea el poate să mă vadă şi să ştie că eu, din locul meu, nu văd şi nu ştiu, şi poate să îmbogăţească esenţial evenimentul vieţii mele."
Dacă nu „împreună-trăim", dacă nu „împreună-simţim" cu celălalt, dacă nu îi împărtăşim durerea, suntem reci, înstrăinaţi şi procedăm cu el potrivit proverbelor: „durerea altuia nu doare", „durerea altuia nu-ţi stă în coastă" - dar îndată ce „împreună-simţim" cu celălalt, îndată ce intrăm în ceea ce simte celălalt, în starea lui, ne cufundăm în ea exact Ia fel cum este cufundat şi celălalt; şi pentru celălalt această cufundare poate fi, cel puţin, justificată, poate e o etapă în consumarea durerii, dar cufundarea noastră în exact aceeaşi stare nu-l va salva pe el. II putem ajuta numai împărtăşind sentimentul lui în sensul de a-i distruge caracterul monolitic, de a-l îmbogăţi, de a scoate la lumină perspectiva duhovnicească, pe care el încă nu o vede, n-o ştie, şi tocmai din cauză că este cufundat în consumarea durerii sale.
Stareţul Zosima împărtăşeşte durerea mamei ce şi-a pierdut copilul: „Nu te alina; nici nu trebuie să te alini; nu te alina, plângi", şi adaugă: „Atâta doar că de fiecare dată când plângi trebuie să-ţi aduci negreşit aminte că puiul tău este unul dintre îngerii lui Dumnezeu, că te priveşte de acolo şi te vede, şi că se bucură de lacrimile tale, şi că I le arată Domnului. O să te mai ţină multă vreme plânsul acesta de mamă, ilar la sfârşit ţi se va preface în bucurie lină..."
Cum să învăţăm „aflarea-în-afară"? Trebuie neapărat să-l abordăm pe celălalt cu credinţa în demnitatea lui duhovnicească: numai atunci va apărea experienţa dialogului. „Aflarea-în-afară" este distanţare faţă de om, indispensabilă pentru a nu pierde chipul din pricina trăsăturilor întâmplătoare. Dominanta „pe celălalt" şi „aflarea-în-afară" sunt, potrivit Tamarei Florenskaia, concepte reciproc complementare; dominanta „pe celălalt" nu e posibilă fără „aflarea-în-afară", ea devine altminteri contopire, absorbire, împătimire. Fără dominanta „pe celălalt", „aflarea-în-afară" devine înstrăinare, răceală, moralism, alienare. De altfel, ambele sunt posibile dacă recunoaştem „eul duhovnicesc" al omului, nepătrunsa lui profunzime, fără a-l reduce la „eul actual". Nu totul depinde însă de noi: noi putem avea această atitudine faţă de celălalt, dar omul poate să nu răspundă... Aceasta ţine de libertatea lui.
Din păcate, în cea mai mare parte noi ne-am obişnuit să-l percepem pe celălalt ca pe o imagine, ca pe ceva finalizat, static, privindu-l, mai întâi de toate, în lumina propriilor nevoi şi cerinţe. Această atitudine reprezintă urmarea concentrării noastre asupra propriei persoane. Starea noastră este, frecvent, de aşa natură că nu suntem capabili de dialog. Dacă vom observa ce anume din noi înşine a împiedicat dialogul, de ce nu am fost pregătiţi pentru el, ce ne-a oprit să-l „auzim" limpede pe celălalt, şi ne vom debarasa de lucrurile acestea, dominantele noastre se vor schimba. Dezvoltarea capacităţii de a dialoga cu celălalt va necesita efort interior de a ne schimba, de a depăşi concentrarea asupra propriei persoane, dominanta „pe noi înşine". După spusele lui Uhtomski, când omul descoperă chipul celuilalt, el descoperă şi propriul chip. Astfel, dialogul cu celălalt, calea spre celălalt, devine cale spre tine însuţi.
Mariana Kolpakova
Depasirea anxietatii, Editura Sophia
Cumpara cartea "Depasirea anxietatii"
-
Sfantul Grigorie cel Mare - Dialogul
Publicat in : Vietile sfintilor -
Sfantul Grigorie Dialogul
Publicat in : Vietile sfintilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.