Agresivitatea ce se abate zilnic din afară asupra copilului întrece adesea orice limită - şi nivelul ei este în mare măsură determinat de atitudinea mediului social faţă de copii în general. Dacă într-un loc public începe să plângă un copil mic, nemulţumirea este de obicei orientată asupra mamei, dar dacă se poartă capricios un copil mai mare, nemulţumirea se abate deja chiar asupra lui. Limita este undeva între patru şi cinci ani. Tocmai reacţia socială dură îi forţează pe părinţi să se mânie mai des şi să acţioneze mai dur decât ar vrea de fapt.

Copiii sunt fiinţe foarte flexibile. Indată ce părinţii încep să se schimbe, ei se adaptează rapid la schimbările petrecute. Se înţelege, un rol semnificativ îl are şi temperamentul înnăscut al copilului, pe care orice mamă îl poate defini măcar după felul în care plânge pruncul, după intonaţia cu care cere atenţie. Cu cât e mai pretenţios, cu atât este mai mare probabilitatea apariţiei în viitor a crizelor de mânie dacă acest factor nu va fi compensat printr-o educaţie corectă.

Să examinăm specificul mâniei în relaţia conjugală. între manifestări directe de mânie pot fi numite ridicarea vocii, schimbarea tonului, iritarea, ironia, sarcasmul şi jignirile directe, nedisimulate. Nu vă simţiţi în stare să rezolvaţi problema în mod rapid şi constructiv, şi utilizaţi mânia ca pe o „artilerie grea".

Ţipatul la copii sau ignorarea lor, dorinţa de a-i priva de un lucru care pentru ei are importanţă şi pe care îl doresc, sunt manifestări indirecte ale mâniei. Totodată, deosebit de frecvent o „încasează" copilul care seamănă cu soţul mai mult decât ceilalţi. Sunteţi supărate pe soţ, dar le daţi la fund copiilor sau vă apucaţi să bateţi carnea de şniţele cu atâta înverşunare, că zboară fărâme de carne prin toată bucătăria. Soţul e supărat pe soţie, însă de ciudă îi trage un picior pisicii nevinovate, care i-a venit la îndemână... Enervarea poate fi redirecţionată spre propriul interior, aducând sufletului omenesc daune serioase. O astfel de reacţie este caracteristică mai degrabă pentru oamenii cu o marcată componentă intro- vertă, adică pentru flegmatici şi melancolici. Formele indirecte de manifestare a mâniei trebuie cunoscute, fiindcă ele, chiar nefiind exprimate în exterior, pot submina relaţiile familiale.

O formă clasică a fugii de mânie este refugierea în Internet sau în spaţiul TV, într-o „altă" realitate, artificială. Unii preferă jocurile online, alţii se plâng de bărbaţi pe forumurile de dame, alţii împărtăşesc cu pasiune detaliile certurilor cu propria mamă... In aceste condiţii nu au loc nici un fel de activitate folositoare, nici un fel de schimbări pozitive şi de progrese în bine, iar copiii se fac mari, şi cu cât mai tensionată devine relaţia conjugală a părinţilor, cu atât ei suferă mai mult.

Nu uitaţi: frecvenţa şi modurile de manifestare a mâniei se moştenesc. Irascibilitatea, surescitabilitatea, înclinaţia de a cădea în starea de afect sunt factori genetici, moşteniţi, legaţi de excitabilitate - calitate inalienabilă a sistemului nervos. Pe de o parte, în nici un caz nu trebuie să credem că situaţia este ireparabilă, dar pe de alta trebuie să ne luăm în considerare particularităţile psihofiziologice şi să luăm deciziile ţinând cont de ele.

Incercând să vă învingeţi mânia, pentru început trebuie să stabiliţi punctul de plecare, să înţelegeţi unde vă aflaţi în momentul de faţă. Permiterea ţipatului în familie reprezintă un factor de risc. Ea vă va programa comportamentul după principiul „unde-i aţa mai subţire, acolo se rupe".

Perfidia mâniei mai constă şi în aceea că ea nici pe departe nu se manifestă totdeauna imediat. Irascibilitatea unuia dintre soţi îl poate „molipsi" foarte bine şi pe celălalt, care iniţial era mai liniştit şi echilibrat. Aşa are loc contaminarea funcţională. Cum arată asta în practică? Doi oameni, dintre care unul a crescut într-o familie unde domnea o atmosferă nervoasă, instabilă, încep să trăiască împreună. Cu timpul, el începe să îşi permită să-şi demonstreze enervarea, încercând să rezolve cu ajutorul ei anumite probleme proprii. Enervarea se transformă în argumentul principal în dispută.

Celălalt soţ, om mai echilibrat, la început doar observă ceea ce se petrece, străduindu-se să evite pe viitor conflictele şi neacceptând acele „reguli ale jocului" care îi sunt impuse. Totuşi, trebuie avut în vedere că o asemenea situaţie nu poate continua la nesfârşit. La un moment dat, legat în general de solicitări ale vieţii, de orice stres de durată, şi el începe să ridice vocea. La început, acest comportament îl miră şi pe el, însă, dându-şi seama pe neaşteptate că mânia are câteodată efect, o include tot mai frecvent în repertoriul său. Astfel, sunt supuse contaminării de mânie noi laturi ale vieţii de familie.

Trebuie înţeles că relaţiile conjugale sunt mult mai semnificative aici decât relaţiile dintre părinţi şi copii, fiindcă în ele este vorba de interacţiunea dintre egali - şi cum poate fi socotit partener egal cel ce tot timpul izbucneşte în ţipete? Doar dacă şi al doilea partener este „molipsit" de mânie.

Relaţiile familiale tind spre homeostazie. Dacă unul dintre soţi se mânie, iar celălalt nu, ori cel care e mai mânios se va linişti cu timpul, ori cel de-al doilea va urma exemplului său: altfel, relaţia se destramă, fiindcă sunt oameni la care nu poţi ţipa nepedepsit.

Enervarea ce răbufneşte în exterior e foarte greu de reprimat; câteodată, pentru asta nu e nevoie de mult timp, dar dacă nu veţi depune în acest scop toate eforturile, infecţia emoţională îi va afecta şi pe copiii voştri. Tradiţiile emoţionale pozitive se însuşesc cu greutate, pe când cele negative - practic instantaneu. Ajunge să foloseşti o dată o injurie în faţa copiilor ca la aceştia să se formeze deprinderea constantă de a a-i ocărî astfel pe cei din jur - în primul rând pe fraţii şi surorile lor. Pe de altă parte, nu e deloc obligatoriu să faceţi paradă de „relaţii elevate" cu soţul/soţia în faţa celor mici. Copiii sunt fiinţe incredibil de sensibile, care în asemenea situaţii pot distinge fără greş adevărul de falsitate.

Familia este un spaţiu al microschimbări- lor. Problema soţilor şi părinţilor de astăzi constă, parţial, în aceea că ei, luptându-se cu propria irascibilitate, speră că o vor învinge prin două-trei sforţări radicale. Trec câteva zile, dar nu le iese nimic, fiindcă obişnuinţa adânc înrădăcinată n-are cum să cedeze doar pentru că aşa vrem noi. Omul se „frânge" şi se dă bătut: pasului hotărât îi urmează reculul emoţional. In faţa noastră se află unul dintre cazurile când o intenţie aparent bună duce la rezultate contrare celor aşteptate. Aici trebuie să fie vorba de un „lanţ" foarte lung, fiecare verigă a căruia este constituit de un pas mic, abia vizibil. Este foarte util să băgaţi de seamă chiar şi succesele modeste pe care voi şi copiii voştri reuşiţi să le realizaţi: să zicem, azi v-aţi aprins din nou discutând cu soţul, dar de această dată aţi reuşit să vă controlaţi mai repede ca înainte, iar copilul s-a certat iarăşi cu fratele său, dar cel puţin nu l-a muşcat... Fixaţi-vă atenţia cu recunoştinţă asupra dinamicii pozitive, fiindcă - de ce să ne ascundem după deget - adeseori suntem înclinaţi să dramatizăm excesiv situaţia, ipso fado consolidând-o fără să vrem. In relaţiile familiale e mult mai productiv să nu ne concentrăm asupra „tornadelor" şi „tsunami-urilor" distructive care apar periodic, ci să ne amintim de „văile în floare", de „pâraiele cristaline", de „livezile umbroase" şi „viile roditoare", de tot ce ne face fericiţi cu adevărat. Nu e rău să vă uitaţi din nou la fotografiile vechi, care vă aduc aminte de cele mai luminoase zile ale vieţii voastre în comun.

Din păcate, enervarea şi mânia ocupă în relaţiile conjugale mult mai mult loc decât manifestarea nemijlocită a acestor emoţii negative, dar întrucât cultura observării propriei stări sufleteşti ne lipseşte, nu băgăm de seamă lucrul acesta. Avem pur şi simplu o stare „aiurea", ne simţim mizerabil, nu avem chef să stăm de vorbă unul cu celălalt, vrem să stăm departe unul de celălalt, lărgindu-ne propriul „spaţiu suveran". Totuşi, câteodată, după o izbucnire de mânie catartică oamenii, dimpotrivă, se unesc, simţind un aflux de tandreţe reciprocă şi de elan sufletesc. Câteodată, enervarea are efecte paradoxale, neîndepărtându-ne, ci apropiindu-ne - şi asta are loc din cauză că izbucnirile ei sunt însoţite de manifestarea emoţiilor celor mai vii, celor mai acute.

Câteodată e imposibil să ne apropiem cu adevărat fără a trece printr-o izbucnire de mânie - de pildă, să depăşim concentrarea exagerată asupra copilului, simbioza soţului cu computerul ori să dăm deoparte pentru o vreme treburile casnice. Toate acestea pot fi, de asemenea, o consecinţă paradoxală a enervării. Aşadar, obiectivul nu este cel de a desfiinţa mânia, ci cel de a elabora o strategie a „paşilor mici", pe care s-o urmăm cu stăruinţă.

După ce vom fi învăţat să ne înăbuşim şi să ne învingem răbufnirile emoţiilor negative, o să-i învăţăm asta şi pe ai noştri. Una dintre resursele principale este capacitatea de a fi împreună o vreme fără copii, chiar fără a ieşi din apartament. „Teritoriul adulţilor" poate fi constituit de zece minute la o cafea, un sfert de oră de discuţie de la suflet la suflet, jumătate de oră de stat întinşi în pat, când vă puteţi întoarce cu faţa unul spre celălalt şi îl puteţi privi în ochi pe omul drag. Necazul este că părinţii nu se folosesc de aceste nepreţuite resurse sufleteşti ori se folosesc de ele foarte rar, şi ca atare nu simt suficient sprijin din partea soţului/soţiei.

Un somn liniştit, sănătos, e, de asemenea, o resursă psihologică deloc neglijabilă. Femeile cu copii mici au, indiscutabil, nevoie să doarmă ziua, pe când bărbaţii care lucrează - să se odihnească seara şi să doarmă suplimentar, compensator, în week-end. Adeseori, oamenii se poartă cu ei înşişi şi unul cu altul ca nişte supraveghetori de sclavi, sieşi nepermiţându-şi să se odihnească, iar celorlalţi nepermiţându-le să se ocupe cu ceea ce le produce satisfacţie. Câteodată, femeia începe să-şi orienteze toată atenţia asupra copiilor, şi în consecinţă rolul ei parental începe să prevaleze asupra celui conjugal; taţii se pot cufunda până peste cap în muncă, iar mamele vor simţi că le lipseşte dragostea, şi cei doi oameni frustraţi vor începe să simtă ostilitate unul faţă de celălalt.

Luptându-ne cu propria irascibilitate, îi învăţăm indirect să facă asta şi pe copii. Una dintre ideile mele favorite constă în aceea că şi părinţii sunt oameni, iar a greşi este omenesc. Principalul este să învăţăm cu toţii din greşelile altora şi din cele proprii şi să fim în stare să cerem iertare, căindu-ne de greşelile noastre.

După câteva luni de căsnicie, soţii se apropie cu adevărat - ceea ce, de altfel, nici pe departe nu are totdeauna o influenţă benefică asupra relaţiei lor. Problema este aceea că în perioada curtării ne purtăm mult mai precaut şi ne permitem mult mai puţine gafe - dar când oamenii încep să convieţuiască se lovesc, vrând-nevrând, de diverse manifestări ale personalităţii partenerilor lor, şi deseori aceste manifestări sunt puţin atrăgătoare. Pentru unele perechi, această încercare se dovedeşte a fi absolut suportabilă, pentru altele - cu adevărat fatală. La începutul vieţii de familie, când soţii sunt nevoiţi să depăşească aproape zilnic o mulţime de greutăţi - copiii sunt mici, iar confortul domestic nu este încă pus la punct şi oboseala îi doboară - trebuie să se menajeze mult unul pe celălalt. Nu trebuie să luaţi drept sinceritate demnă de laudă tendinţa de a vărsa asupra tovarăşului de viaţă tot ce ce vi s-a adunat pe suflet. O astfel de „sinceritate" îl poate lipsi total pe celălalt de senzaţia armoniei familiale.

Sigur, trebuie să-ţi împărtăşeşti frământările şi îndoielile, dar asta este o chestiune de timing. O parte însemnată a scandalurilor distructive izbucnesc tocmai din cauza dorinţei noastre irezistibile de a împărtăşi aici şi acum tot ce ne doare - şi asta, de regulă, într-un moment extrem de prost ales.

Intr-o asemenea situaţie aveţi dreptul să spuneţi: „Scuză-mă, dar acum nu sunt gata să discut pe această temă!" Dacă veţi rosti aceste cuvinte pe un ton calm, binevoitor, cel mai degrabă veţi obţine rezultatul dorit, dar dacă în voi de fiecare dată se va trezi brusc gospodina furioasă, nu este exclus să-l dezvăţaţi de tot pe soţ să vă povestească vreun lucru serios.

Mijlocul primului deceniu de viaţă e un hotar periculos: în această perioadă se formează adeseori deprinderi negative de comunicare şi încep să funcţioneze stereotipuri de comportament sădite în noi încă din familiile în care am crescut. In asemenea cazuri, eu recomand de obicei să cedaţi şi să faceţi un „pas în lături", ca să păstraţi o distanţă respectabilă şi să vă daţi seama că e cu mult mai productiv să vă comportaţi cu demnitate şi să vă spuneţi mai des unul altuia vorbe bune.

Răspundeţi-vă cinstit la întrebarea: admiteţi în relaţia voastră „lovituri sub centură", discuţii care în mod sigur îi rănesc pe membrii familiei?

Cunoscându-ne partenerii, aflăm tot mai mult punctele lor dureroase, pe care în nici un fel de circumstanţe nu trebuie să se apese. Dacă familia rezistă la lovituri, acesta e deja un semn al relativei sale sănătăţi, dar câteodată oamenii încep la mânie să facă lucruri care îi rănesc în mod serios pe cei din jur, acţionând ca o încărcătură de dinamită. Un astfel de „trăgaci" poate fi reprezentat foarte bine de începutul frazei: „Iar mai- că-ta..." sau pur şi simplu de un ton lipsit de respect la adresa părinţilor soţului/soţiei, precum şi aşa-numita „comunicare cu două niveluri", când vorbele pe care le spuneţi voi nu corespund subînţelesului lor provocator, care îl face pe celălalt să explodeze de indignare.

Enervarea, Editura Sophia

Cumpara cartea "Enervarea"

• Agresivitatea - o chestiune naturala?
  Publicat in : Credinta
• Efecte ale globalizarii: omogenizarea culturala ca violenta inter-civilizationala
  Publicat in : Editoriale
• Copilaria, drum spre sfintenie
  Publicat in : Editoriale
• Patologia agresivitatii
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti