1) Alintul în iconografia creştină bizantină. 2) Etapele copilăriei în Antichitate şi modernitate. 3) Alintul în educaţie. 4) De la ce vîrstă nu mai alintăm copilul. 5) Trecerea de la vîrsta alintului la adolescenţă se face treptat.

ÎN NICI o cultură din lume copilul nu ocupă un loc atît de important ca în creştinism; toată iconografia noastră e plină de copii. Cele mai răspîndite icoane ortodoxe sînt cele în care Maica Domnului îsi tine obrazul lipit de obrazul Pruncului. Scena intrării Domnului în Ierusalim are în prim-plan copiii care aştern în calea Mîntuitorului cămăşi şi ramuri de finic. Sinaxarul ortodox este plin de sfinţi mucenici copii, în acest fel milioane de creştini adulţi se roagă sfinţilor copii, cerînd ajutor şi mijlocire către Dumnezeu. Credinţa că pruncii au descoperirea deplină a lui Dumnezeu este exprimată şi de către Prorocul David: „Din gura pruncilor şi a celor ce sug Ţi-ai săvîrşit laudă." In sfîrşit, Apostolul Pavel ne îndeamnă să fim precum copiii şi însuşi Hristos ne avertizează că, dacă nu vom fi precum copiii, nu vom intra în Împărăţia cerurilor.

Astfel, tradiţia biblică şi întreaga istorie milenară a creştinismului prezintă cea mai caldă relaţie dintre părinţi şi copii, în care imaginea Pruncului sugînd la sin şi a Mamei care îşi lipeşte obrazul de obrazul Lui sau îi sărută mînuţa, sînt imagini milenare, întipărite prin iconografia din întreaga lume, de la Roma pînă în adîncul Rusiei medievale. Putem afirma cu toată certitudinea că tandreţea şi alintul curat pe care îl arată părinţii faţă de copiii lor sînt expresii de netăgăduit ale creştinismului.

Scenele de scăldare a pruncului sau înfăşatul sînt prezente peste tot. Pruncii sînt reprezentaţi în toată zbenguiala lor, fie în braţele părinţilor, fie jucîndu-se cu animale. Din sutele de mii de reprezentări ale scenelor de tandreţe dintre părinţi şi copii păstrate pînă la noi, precum şi din imnografia creştin-orientală, reiese că alintul pruncilor era văzut ca ceva firesc. Nu toate culturile îşi alintau pruncii. Atît la greci, la chinezi, dar şi pînă tîrziu în toată Europa, familiile regale şi aristocraţia practicau angajarea bonelor şi a educatorilor încă din fragedă pruncie. Este un adevăr istoric uşor de susţinut: creştinii de peste tot şi din toate timpurile îşi pupau copiii, îi alintau şi îi duceau pe braţe.

Alintul făcea parte din arsenalul pedagogic predat de însuşi patriarhul Constantinopolului (patriarhul ecumenic sau mondial) încă din veacul al IV Iea „trebuie să îi dăm multe sărutări pruncului) şi sa-l strîngem la piept, ca să îi arătăm marea noastră dragoste".

Tradiţia biblică şi cea bisericească face diferenţă între prunc şi copil sau tânăr. Pruncii sînt copiii de pînă la şapte ani. Copilul este oarecum corespondentul adolescentului de azi, doar că vîrsta sa nu este cuprinsă între 10 şi 18 ani, ci între 7 şi 14 ani, cînd copiii terminau şcoala. La 21 de ani Alexandru Macedon cîştiga războaie, iar tînărul David avea 16 ani cînd l-a înfruntat pe cel mai temut ostaş al timpului - uriaşul Goliat. Dacă la 16 ani David s-a luptat cu Goliat, trebuie să deducem că mărturiile pe care le face în psalmi despre leii pe care îi sugruma cu mîinile goale în perioada pe cînd păştea oile tatălui său sînt anterioare acestei vîrste. Aceste detalii sînt importante pentru a înţelege diferenţele de abordare pedagogică a vîrstelor atunci şi acum. Dacă pe atunci copiii de 7 ani călăreau şi trăgeau cu arcul din galopul calului, acum mulţi dintre ei nu se pot juca nici cu cubuleţele dacă nu este mama în preajma. Intr-un anume fel, copilăria, în sensul pe care il atribuim astăzi acestui cuvînt, se termina la vîrsta de şapte ani, cînd copilul era dat la şcoli, fie la antrenamentele care pregăteau viitori ostaşi, fie la deprinderea unei meserii.

Dacă la vîrsta de şapte ani copilul era pregătit pentru o viaţă responsabilă şi independentă, care presupunea desprinderea de casă pe perioada învăţăturii, trebuie să admitem că el era pregătit fizic şi psihic de către părinţii săi pentru acest moment, lată de ce credem că perioada alinturilor şi a drăgălăşeniilor care reies din iconografia, imnografia şi mărturiile scriitorilor creştini timpurii, ar trebui să o atribuim vîrstei de pînă la 3 ani. După această vîrstă copilul trebuie luat tot mai rar în braţe şi într-o altă formă decît pruncul sugar, adică va trebui să educăm în el simţul propriei demnităţi, aşa încît poziţia corpului său pe genunchii mamei sau ai tatălui să fie una adecvată vîrstei sale.

Iconografia ortodoxă are în acest sens icoanele Maicii Domnului Hodighitria, în care Copilul Hristos este înfăţişat în poziţie de suveran pe genunchii Maicii Sale sfinte, la vîrsta de 12 ani.

Alintul, fiind o manifestare a limbajului trupului, se retrage în mod firesc din pedagogia iubirii pe măsură ce copilul dezvoltă capacitatea de comunicare verbală şi de idei.

Rămînerea în zona firescului, respectînd nevoile fiecărei vîrste, este secretul echilibrului şi armoniei relaţiilor dintre părinţi şi copii. Imi amintesc că de pe la vîrsta de şapte ani nu mai suportam ca mama să-mi aşeze părul sau să-mi potrivească gulerul în public - gesturi care mai înainte mă făceau să mă simt iubit şi îngrijit au început brusc să mă irite deoarece mă făceau să ma simt inadecvat - puteam şi singur să-mi aranjez părul şi gulerul cămăşii.

Dacă veţi respecta cu grijă aceste remarci verificate de mii de ani de educaţie creştina, veti vedea că nici alintul timpuriu nu strică copilul şi nici dispariţia lui treptată nu se face cu durere, totul îşi are vremea sa sub cer şi orice lucru e bun dacă e făcut la timpul potrivit.

Parintele Savatie Bastovoi

Antiparenting, Editura Cathisma

Cumpara cartea "Antiparenting"

 

• Educatia copiilor
  Publicat in : Cum indrumam copilul in viata duhovniceasca
• Educatia copiilor
  Publicat in : Credinta
• Rolul familiei in educatia copiilor - o perspectiva eclesiala
  Publicat in : Morala
• Pedeapsa si rasplata in educatia copiilor
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: