In acea zi, la prânz, n-am vrut să mănânc. M-am ascuns. Şi mi-am plâns nefericirea. Tatăl meu a venit să mă mângâie.
„De ce plângi?”, m-a întrebat el.
„Toţi copiii din lume au un tată al lor. Afară de mine”, i-am spus eu.
„Dar şi tu ai un tată. Eu sunt tată tău.”
„Da, eşti tatăl meu. E adevărat. Dar nu eşti numai tatăl meu. Eşti tatăl întregii lumi. Spune dacă nu e adevărat! Şi am continuat, plângând: Eşti tată chiar şi celor mai în vârstă decât tine. I-am auzit. Şi am văzut. Eşti tatăl celor bătrâni! I-ai numit «fiii tăi». Eşti tatăl întregii lumii. Tatăl oricui. Eşti tată chiar şi al oamenilor răi. Sau păcătoşi.”
Nefericirea mă împiedica să vorbesc. Mă strângea în gât. Ca un laţ. Şi cuvintele nu mai ieşeau. Şi aveam motiv să fiu nefericit. Imi iubeam tatăl. Şi când iubeşti ceva, doreşti ca acel lucru să-ţi aparţină. Pe de-a întregul. Insuşirea şi posedarea lucrului iubit e o lege a firii. Cine iubeşte este dispus să plătească orice preţ şi să facă orice sacrificiu pentru a poseda lucrul iubit. Când un bărbat iubeşte o femeie, se căsătoreşte cu ea, şi ea devine „femeia sa”. Doar a sa. Şi pentru totdeauna. Când cumpăr o casă, ea devine „casa mea”. Aşa este făcută firea omenească. Chiar dacă teoretic e mai echitabil şi mai rezonabil decât proprietatea privată, colectivismul nu a reuşit să se altoiască pe firea omenească. Biserica creştină a încercat, şi ea, să realizeze comunismul şi colectivismul, abolind proprietatea privată. A fost un eşec. Cum eşec au fost toate, absolut toate încercările de acest fel. Rezultatul acestor experienţe este doar acela că îi fac nefericiţi, ba chiar îi ucid pe cei obligaţi să li se supună. Biserica creştină a renunţat o dată pentru totdeauna la utopia realizării comunismului pe pământ. A renunţat nu fără regret, dar fără echivoc. Ea declară: proprietatea privată este o instituţie necesară, cel puţin în lumea noastră căzută... Trebuie să acceptăm această stare de lucruri ca pe o concesie făcută slăbiciunii omeneşti, iar nu să o aplaudăm ca de dorit în sine. Idealul - dacă firea omenească s-ar fi putut ridica la acesta - este comunismul. Communis enim usus omnium, quae sunt in hoc mundo, omnibus hominibus esse debuit [Deoarece comun trebuie să le fie tuturor oamenilor uzul tuturor lucrurilor ce sunt în această lume].
Mai cu seamă atunci când iubeşti un lucru, nu-l poţi ceda, pentru a-l oferi întrebuinţării tuturor.
„Te iubesc atât de mult! Şi tocmai am descoperit că eşti tatăl întregului sat”, am spus.
Lacrimile mi-au secat. Dar m-au năpădit alte lacrimi.
„Spune-mi, de ce eşti tatăl întregii lumi? Mi-ar fi plăcut atât de mult să am şi eu un tată doar al meu! Numai al meu!... Ca şi ceilalţi copii. De ce nu eşti numai tatăl meu?
„Sunt tatăl tuturor pentru că sunt preot”, a răspuns tatăl meu.
Era mâhnit pentru mine. Dar nu putea schimba nimic.
„Cum eşti tatăl tuturor?”, am strigat eu. „Nu cumva eşti şi tatăl oamenilor care nu locuiesc în satul nostru?”
Am pus această întrebare fiindcă până atunci nu văzusem numindu-l „părinte” decât pe oamenii din satul nostru.
„Da”, a răspuns el. „Sunt părintele oamenilor care locuiesc în satul nostru. Şi al celor care locuiesc în satele de la celălalt capăt al pământului. Sunt părintele oamenilor pe care nu i-am văzut niciodată. Chiar şi lor le sunt părinte. Mai mult decât atât: sunt părintele celor morţi şi înmormântaţi de veacuri şi veacuri.”
Lacrimile îmi curgeau pe obraji. Lacrimi calde ca metalul topit. De abia am putut să-l întreb, înspăimântat de enormitatea a ceea ce tocmai auzisem:
„Eşti părintele morţilor, al tuturor morţilor?” Era culmea nenorocirii. Durerea mi-a sporit. Căci tatăl meu mi-a răspuns afirmativ:
„Sunt părintele morţilor. Sunt părintele viilor. Şi sunt de asemenea părintele celor ce se vor naşte mâine, peste un veac sau peste o mie de veacuri, până la sfârşitul lumii.”
Eram atât de copleşit de această revelaţie cumplită, că eram gata să-mi părăsesc tatăl. Eram ca strămoşii mei Nemuritorii, care nu acceptau decât absolutul, care nu înţelegeau nuanţele, compromisurile, acomodările şi nici tranzacţiile. Dumnezeu mi-a dat un tată, un lucru personal, tot aşa cum trupul nostru este un lucru personal, şi nu voiam în ruptul capului să fac din el un lucru public. Era al meu. Doar al meu. Şi numai al meu. Şi dacă nu puteam să-l am numai pentru mine, voiam mai bine să-l las.
Aşa cum Nemuritorii au vrut mai bine să moară decât să trăiască împreună cu învingătorii lor. Nu treceam dincolo de genunchiul tatălui meu, dar îl iubeam şi nu voiam să-l împart cu nimeni.
„Te las”, i-am spus. „Dacă ai atâţia copii, vii, morţi sau pe cale de a se naşte, nu mai ai nevoie de mine. Nu sunt decât un biet copil mai mult, între milioanele tale de copii, cărora le spui, fiecăruia în parte, atât de duios: «Fiul meu».”
Dar n-aveam curajul şi puterea să plec. Am rămas nemişcat, mic în faţa tatălui meu. Şi suspinam.
„De ce este preotul tatăl întregi lumi?”, l-am întrebat.
Şi tatăl meu tăcea. Era la fel de trist ca şi mine. Era tulburat. întrebările pe care i le-am pus nu-i trecuseră niciodată prin minte. Cu toate că şi tatăl lui fusese de asemenea preot, întrebările mele erau o surpriză pentru el. Erau întrebări cu totul noi şi neprevăzute. Nu se aştepta nici la lacrimile mele, nici la gelozia mea. Eram un copil poet, iar destinul meu era acela de a vedea adâncurile lucrurilor. Aşa cum alţi oameni le văd cu ajutorul razelor x. Poetul e un om care trăieşte aproape în exclusivitate pentru a înlătura vălul convenţiilor, regulilor, al cuvintelor, pentru a vedea şi a arăta şi celorlalţi ce se găseşte dincolo de acest văl. Poetul destramă orice etichetă pentru a face să se vadă ce anume se află dedesubt. Ceilalţi oameni se mulţumesc să privească eticheta.
Mai mult, tatăl meu era stânjenit de lacrimile şi de suferinţa mea pentru că era foarte tânăr. De-abia ieşise din seminar. Eram primul său copil. Ar fi vrut să mă mângâie.
Cum sunt mângâiaţi de obicei copiii. Dar nu putea să trişeze, nici să mintă. -Nu putea răspunde orice. A fi creştin înseamnă înainte de orice a fi serios. A nu lua nimic cu uşurinţă. Orice faptă a creştinului, chiar şi răspunsul pe care îl dai unui copil care plânge, trebuie să fie serioasă. Fiindcă pentru creştini ea n-are consecinţe doar aici jos, în această existenţă pământească, ci mai ales acolo sus, şi pentru totdeauna. Până la sfârşitul veacurilor. Un om religios ignoră cu totul ipocrizia. Cu ipocrizie şi viclenie realitatea poate fi ascunsă de vecini, de judecătorii pământeşti, după care putem aştepta uitarea. Pentru creştini lucrurile stau cu totul altfel. însăşi existenţa ipocriziei e de neconceput pentru el. Deoarece creştinul ştie că ochiul lui Dumnezeu nu poate fi înşelat, ştie că memoria lui Dumnezeu este incapabilă de uitare, şi în faţa Lui nimic nu poate fi ascuns.
Tatăl meu nu putea deci să-mi răspundă decât serios. Ceea ce avea să-mi splină trebuia să constituie un răspuns valabil şi în faţa lui Dumnezeu. Chiar dacă se adresa unui copil mic. Iar eu plângeam. Era prima mea mare nefericire. Şi lacrimile mele se amestecau cu teologia, izvorul primei mele dureri pe pământ...
Constantin Virgil Gheorghiu
Fragment din cartea "Tatal meu, preotul, care s-a urcat la cer", Editura Deisis
Cumpara cartea "Tatal meu, preotul, care s-a urcat la cer"
-
Lacrimile - dar dumnezeiesc
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Lacrimile omului duhovnicesc
Publicat in : Credinta -
Lacrimile - tamaduirea persoanei
Publicat in : Credinta -
Te incurajez sa te imprietenesti cu lacrimile
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.