Primele dovezi despre cântarea în limba română la slujbă datează de la mijlocul secolului al XVII-lea: călători străini consemnau că în bisericile domneşti din Ţara Românească şi Moldova se cânta la o strană greceşte şi la alta româneşte. Totuşi, cântarea în limba română era în acea vreme o excepţie, devenind regulă abia la jumătatea secolului al XlX-lea.

Cel mai vechi manuscris cu cântări pe note în limba română este Psaltichia rumănească, încheiată de ieromonahul Filothei sin Agăi Jipei la 24 decembrie 1713. Psaltichia conţinea mai multe cărţi de cântări, printre care şi un Anastasimatar. Varianta românească a textului nu a fost preluată din tipărituri; textul a fost fie copiat din manuscrise, fie tradus de însuşi ieromonahul Filothei. Modelul muzical a fost Anastasimatarul lui Hrisaf: în unele cântări, Filothei a preluat varianta grecească identic sau aproape identic; în altele, a operat modificări importante. De multe ori modificările au avut drept cauză diferenţele de lungime a cuvintelor şi de topică dintre cele două limbi. Se cunosc 5 manuscrise copii după Anastasimatarul ieromonahului Filothei, ultimul din 1821.

Un alt anastasimatar în limba română a fost scris de Mihalache Moldovlahul, în anul 1767. Modelul său pare să fi fost Anastasimatarul lui Petru Lambadarie, multe din cântări fiind foarte asemănătoare. Interesant este faptul că Anastasimatarul lui Mihalache - cel mai complet dintre anastasimatarele româneşti - cuprinde şi o serie de cântări care nu sunt notate în manuscrisele greceşti, cel puţin în cele din bibliotecile româneşti".

Un alt anastasimatar în limba română îl are ca autor pe Ianuarie protosinghelui. Manuscrisul nu ni s-a păstrat; ştim doar că Anton Pann l-a văzut pe la anul 1821 şi că era foarte frumos potrivit pe limba românească.

In anul 1823 a fost tipărit primul anastasimatar în limbă română, alcătuit de Macarie Ieromonahul după cel al lui Petru Efesiul. Următorul a fost tipărit peste 25 de ani, de către Dimitrie Suceveanu, fiind o reeditare a Anastasimatarului lui Macarie, revăzută şi adăugită după noile apariţii în limbă greacă. Cele două lucrări, a lui Macarie Ieromonahul şi a lui Dimitrie Suceveanu, vor fi descrise pe larg mai jos.

Cu doar un an înainte de apariţia Anastasimatarului iui Suceveanu, în 1847, Anton Pann publica în Bucureşti Prescurtare din Bazul muzicii bisericeşti şi din Anastasimatar. Volumul cuprindea atât elemente de teorie, cât şi câteva cântări din Anastasimatar. Cântările se asemănau cu cele din alte anastasimatare - cel al ieromonahului Macarie, cele tipărite la Constantinopol şi cel al lui Dionisie Fotino - însă aveau şi elemente particulare.

In afara slujbelor, anastasimatarul era folosit ca „abecedar” în învăţarea muzicii psaltice. Cartea lui Pann pare alcătuită în primul rând cu scop didactic. Cântările erau mai uşoare decât cele din Anastasimatarul lui Macarie: cele stihirarice erau scurtate, unei silabe corespunzându-i un număr mai mic de neume. La Kekragarii - prima cântare dintr-un glas care era predată - erau evitate cadenţele dificile şi modulaţiile, în schimb. Dogmatica glasului al Vl-lea - cea mai grea cântare a celui din urmă glas predat - abunda în modulaţii şi formule inedite.

Dintre anastasimatarele apărute ulterior, unul singur nu avea la bază nici unul dintre cele trei volume amintite mai sus. Acesta este Anastasimatarul alcătuit în 1809 în limba greacă de către Dionisie Fotino, transcris în noua notaţie şi tradus în limba română de către Anton Pann, cel care l-a şi tipărit în 1854. Celelalte erau fie reeditări ale Anastasimatarului lui Macarie Ieromonahul, fie prelucrări după Anastasimatarele lui Macarie şi Suceveanu şi „prescurtarea” lui Pann. Dintre acestea, unele aveau un vădit caracter didactic, conţinând un număr mic de cântări, de dificultate redusă, având uneori altă ordine de aranjare a glasurilor decât cea liturgică (la început glasurile mai simple, iar glasurile cromatice IJ şi VI la sfârşit), cuprinzând uneori şi elemente de teorie. Nu în ultimui rând, dimensiunile mici ale acestor volume însemnau şi costuri mai mici, facându-le accesibile elevilor. Intre anastasimatarele alcătuite din considerente didactice se numără cele ale lui Oprea Demetrescu (1859, 1872, 1875), preotului Gheorghe Ionescu (1892, 1897), Ştefanache Popescu (1899), preotului Th. V. Stupcanu (1926), Ion Popescu-Pasărea (Utrenier - 1928, Vecernier - 1931, 1936, 1939). Din cele destinate stranei fac parte cele ale psalţilor Nicolae Severeanu (1900. 1938), Ioan Zmeu (1903), Dimitrie C. Popescu (1908, 1911) şi cel al protosinghelului Victor Ojog (1943).

In perioada 1948-1989 a fost editat un singur anastasimatar (vol. I, Vecernier - 1953, vol. II, Utrenier - 1954, ed. a 11-a, 1974). Anastasimatarul uniformizat, alături de alte cărţi de strană editate de un colectiv coordonat de Nicolae Lungu, avea ca scop introducerea unei unice variante de cântare pentru toate bisericile din România, acţiunea fiind numită uniformizarea cântării bisericeşti. Melodiile cântărilor erau cele tradiţionale, însă mult simplificate, eliminând o parte însemnată din ornamente, folosind uneori formule noi. Volumele erau tipărite în dublă notaţie (psaltică şi liniară), pentru a putea fi citite şi de cântăreţii din Transilvania, unde notaţia psaltică nu era folosită, şi de către cei care nu urmaseră seminarul teologic.

După 1989 au fost reeditate şi alte cărţi de cântări decât cele uniformizate, între ele aflându-se şi un anastasimatar. Tipărit în 1998 (ed. a 11-a în 1999) de arhid. Sebastian Barbu-Bucur şi preot Alexie Al. Buzera, volumul reprezintă Anastasimatarul lui Victor Ojog, cu unele modificări datorate înlocuirii textului original cu cel din noile ediţii ale Octoihului mic.

Cumpara cartea "Anastasimatar", Editura Bizantina