Asceza

Minunea nuntii din Cana, schimbarea apei in vin, ofera imaginea clasica a transformarii naturii umane, spre care se indreapta toate eforturile ascezei. Aceasta este metanoia, rasturnarea intregii iconomii a fiintei umane sau cea de-a doua nastere in lumea Duhului. Ritualul exorcismului de la Botez ne scoate de sub puterea printului acestei lumi, iar ritualul tunderii arata ca omul a devenit cu totul altul, chiar in firea lui. Aceasta este ruperea cea mai radicala de trecut, moartea sa foarte reala si nasterea, nu mai putin reala, a noii fapturi: Iata, totul este nou (cf. Apoc.

21, 5). Asa cum spunea N. Cabasila, vorbind despre ritualul dezgolirii: "Mergem spre lumina cea adevarata fara a lua nimic cu noi. lasam imbracamintea din piele pentru a ne reintoarce la mantia imparateasca. apa Botezului distruge o viata pentru a naste o alta".

Asceza urmeaza foarte indeaproape calea Sfintelor Taine. In aceasta ordine, orice oprire reprezinta o cadere: cel ce se uita indarat nu este potrivit pentru imparatia lui Dumnezeu (Luca 9, 62). Dinamismul acestei noi vieti aspira la ultim, la imposibil, la ceea ce bunul-simt al acestei lumi considera nebunie.

Intre asceza si moralitate este o diferenta de natura. Moralitatea regleaza conduita supunand-o imperativelor morale. Dar toata constructia bazata doar pe fortele naturale fragile si fatada etica poate sa ascunda foarte bine fariseismul "mandriei smeritilor". Or, "virtutea", dupa asceti, este dinamismul uman declansat de prezenta lui Dumnezeu. Cu privire la pilda drahmei celei pierdute, N. Cabasila noteaza: "Stapanul S-a plecat spre pamant si Si-a regasit chipul". Dar harul presupune libertatea vointei. Libertatea umana si harul, in sinergia lor perfecta, se fac reciproc roditoare. "Truda si sudoarea" nevointei ascetice (N. Cabasila) ne apartin si nu micsoreaza cu nimic gratuitatea daruirii harismelor si intaietatea lor. "Faptele" pentru spiritualitatea rasaritena nu desemneaza deloc actiuni morale (in sensul opozitiei protestante dintre credinta si fapte), ci lucrare teandrica, lucrare umana inauntrul lucrarii divine.

Vazuta in mod negativ si de jos, asceza este "razboiul nevazut", neincetat, fara odihna; in mod pozitiv si vazuta de sus, este iluminare, dobandire de daruri, stare harismatica. Dupa cuvantul Sfantului Serafim de la Sarov fecioarele nebune din parabola evanghelica erau pline de virtuti, caci, nebune, ele erau totusi "fecioare", dar goale de darurile Duhului Sfant. De aceea, rugaciunea adresata Duhului Sfant cere "Curateste-ne de toata intinaciunea" si "vino si Te salasluieste intru noi".

Un ascet debuteaza prin vederea propriei sale realitati umane: "Cunoaste-te pe tine insuti", fiindca nimeni nu-L poate cunoaste pe Dumnezeu daca nu se cunoaste mai intai pe sine insusi (Sfantul Antonie cel Mare). "Cel ce-si vede Pacatul este mai mare decat cel ce invie mortii" si "cel ce se vede pe sine insusi este mai mare decat cel ce a vazut ingeri"

(Sfantul Isaac Sirul). Se intelege maretia unei asemenea viziuni, pentru ca cel mai mare paradox al raului, dupa Sfantul Grigorie de Nyssa, este de a fi cufundat existenta in nonexistenta. Existentialismul ateu face din aceasta o filoso-fie a absurdului: "Fiinta este fara rost, fara cauza, fara necesitate". "Tot ce exista se naste fara rost, se prelungeste din slabiciune, moare la intamplare. Se recunosc aici cele trei bariere ale pacatului (de care vorbeste N. Cabasila), pe care le-a ridicat Hristos: slabiciunea fireasca, vointa pervertita, si, in cele din urma, moartea. Fara Hristos, ramane doar o revolta neexistentiala (Camus, Bataille) impotriva absurditatii, inoperabila, fiindca la punctul terminal asteapta disparitia in neant. Angoasa devine delirul unei "bucurii chinuitoare" manifestata printr-un ras salbatic si inuman (profetizat deja de Kirilov in Demonii de Dostoievski). Dimpotriva, Canonul Sfantului Andrei Cretanul (citit in timpul Postului Mare) si Canonul Sfantului Ioan Damaschin (Prohodul) introduc in desavarsita cunoastere a sufletului omenesc si reprezinta un fel de scafandru ascetic care se coboara si exploreaza adancurile.

Dupa vederea propriului sau abis, imbogatit de aceasta infricosatoare viziune, sufletul aspira intr-adevar la mila lui Dumnezeu; ("Din adancul pacatelor mele, chem adancul harului Tau"); dar inaltarea e treptata. "Scara Raiului" a Sfantului Ioan Scararul isi desfasoara miscarea anagogica in trepte, iubirea aflandu-se abia pe ultima - treapta suprema. Astfel, intelepciunea ascetica atrage atentia asupra pericolului usuratatii oricarui joc de iubire, al greselii prin identificarea inalte de vreme! Iubirea adevarata este intotdeauna fructul maturitatii spirituale.

Climatul de smerenie din ce in ce mai adanca si lucrata invaluie viata ascetica pe toata durata ei. Sfantul Antonie, in momentul mortii, stralucind tot in lumina, spune: "N-am pus inca inceput pocaintei". Ea este singura putere care distruge radical orice resentiment, revendicare si egocentrism. "Cu cat omul este mai gol, cu atat este mai plin de el insusi", spunea Puskin.

Smerenia este cea mai mare putere caci muta axa vietii omului in Dumnezeu; universul nu se mai invarteste in jurul egoului sau, caci omul se situeaza pe sine in centrul sfant al apropierii de Dumnezeu, aflandu-si astfel adevaratul sau loc.

In razboiul nevazut, atentia este atrasa catre izvorul spiritual al raului. Pacatul vine de sus, se savarseste in spirit si abia dupa aceea se exprima psihic si trupeste.

Asceza conduce deci spre ierarhia structurii ontologice, unde ea lucreaza stapanirea spiritualului asupra materialului. Ea comporta o reabilitare ascetica a materiei, tot asa cum "patimile sunt bune in mana Parintilor duhovnicesti". La Sfantul Maxim Marturisitorul chiar epithymia, senzualitatea, poate deveni dorire arzatoare de Dumnezeu.

Asceza redreseaza intentionalitatea pasiunilor, le orienteaza prin curatia inimii si prin acea stiinta, acea cultura numita de Sfintii Parinti "paza mintii si a inimii". Prin locuirea m mima, dupa Origen, Hristos preschimba inima dupa chipul Lui. Spiritualitatea "celor mari" aduce sufletelor sentimentul nobletii lor tarzii, ametitoarea demnitate de copil al lui Dumnezeu (Sfantul Macarie). Aceasta conceptie ajunge pana la asemanarea cu Arhetipul-Iubitor de oameni, Hristos, Care o restituie intregului neam al lui Adam.

Efortul ascetic trezeste amintirea mortii, care nu este altceva decat marea chemare si nostalgia vesniciei; darul lacrimilor, care vin in continuitatea apelor Botezului (pocainta); trezvia duhovniceasca si rugaciunea cea neincetata. Omul se vede usurat de greutatea pamanteana, despuiat de ego-ul sau.

Lumea in care traieste un ascet este insasi lumea lui Dumnezeu, emotionant de vie, caci ea este lumea rastignitilor inviati. In lumina flacarii care arde in cele mai din adanc ale sufletului sau, se vede intr-un "sarac" ceea ce Evanghelia numeste "bogatia lui Dumnezeu" (cf. Luca 6, 20). De la tot ce este "a avea" omul trece la "a fi": el devine astfel rugaciune intrupata.

Dumnezeu este simplu si sanul Tatalui este Unitatea prin excelenta. Raul este complicat si, tocmai prin aceasta, dis-persant. Asceza reuneste si intregeste "dupa Chipul" simplitatii divine.

Un ascet autentic, in unitatea lumii sale launtrice, contempla "adevarurile lucrurilor", ratiunile tainice ale lui Dumnezeu si, prin puterea propriei sale unitati, inclina planul material spre destinul lui ultim, acela de a fi lauda lui Dumnezeu - Liturghie.

Paul Evdokimov

.