Imi amintesc de un alt soldat, un tânăr tată, care îşi lăsase în spatele frontului soţia şi ferma şi care mi-a spus: „Astăzi voi muri. Mă doare să-mi părăsesc femeia, dar nu am încotro... şi mi-e atât de frică să mor singur..." I-am spus că nu va fi aşa, pentru că voi sta lângă el şi, atât timp cât va putea fi conştient de prezenţa mea, să-şi ţină ochii deschişi sau chiar să-mi vorbească, iar apoi să-mi ţină mâna şi din când în când să o strângă pentru a se asigura că mă aflu acolo. Aşa am stat cu el şi a murit în pace. A fost cruţat de singurătatea morţii. Se poate întâmpla ca Dumnezeu să îngăduie cuiva să moară singur, dar aceasta nu înseamnă că e abandonat; e vorba de o singurătate în prezenţa lui Dumnezeu, în siguranţa faptului că nimeni nu se va năpusti în mod necugetat, dramatic, nici nu va comunica neliniştea, teama sau deznădejdea sa acelui suflet care va putea astfel, în deplină libertate, să-şi facă intrarea în veşnicie.
Ultimul meu exemplu este luat din trăirea unui tânăr în jur de douăzeci de ani căruia i s-a cerut să petreacă o noapte la căpătâiul unei bătrâne pe moarte. Ea nu crezuse niciodată în nimic altceva decât în cele materiale. Şi acum era pe punctul de a pleca. Când tânărul sosi la ea seara, bătrâna nu mai reacţiona la cele din afară. El se aşeză alături de patul ei şi se rugă; se ruga aşa cum putea, în cuvinte de rugăciune, în tăcere rugătoare, cu un sentiment tainic de preţuire şi compătimire, de adâncă tulburare şi uimire. Ce se întâmpla cu această femeie care intra acum într-o lume pe care o negase întotdeauna, pe care nu o percepuse niciodată? Ea aparţinea pământului. Cum putea deci să dobândească intrarea în ceruri? Şi iată ce-i fu dat acestui tânăr să trăiască, ce percepu el sau cel puţin crezu că percepe în decursul întrevederii cu această bătrână, faţă de care se simţea pătruns de milă şi puţin încurcat. Mai întâi, o vreme, femeia a stat nemişcată pe pat.
Apoi tânărului i-a devenit tot mai clar, din ceea ce ea comunica, din exclamaţiile şi mişcările ei, faptul că vedea ceva, iar ceea ce vedea - după cum reieşea din cuvintele ei - erau figuri ale întunericului, puteri ale răului care se înghesuiau în jurul patului ei, în jurul ei, revendicând-o ca pe una de-a lor. Aceste creaturi se aflau aproape de pământ fiindcă erau făpturi căzute. Apoi dintr-odată se întoarse spre el, spunând că vede lumina, că întunericul care o presa din toate părţile şi figurile răului care o înconjurau se retrăgeau treptat, iar acum vedea fiinţe de lumină. Striga cerând milă şi spunea: „Nu sunt de-a voastră, dar salvaţi-mă!" Mai apoi spuse: „Văd lumina!" şi, cu aceste cuvinte, ea s-a stins.
Vă dau aceste exemple ca să înţelegeţi de ce atitudinea mea în faţa morţii este poate unilaterală, de ce văd măreţia ei, şi nu numai durerea şi suferinţa pierderii. Dar îmi dau seama şi de partea dureroasă şi de întristarea despărţirii. Aceste exemple pe care vi le-am dat se referă la moartea subită, neaşteptată, moarte ce se furişează precum un fur în noapte. Nu aşa se întâmplă însă de obicei. Dar dacă asemenea experienţe vă vor ieşi în cale şi vouă, veţi înţelege, probabil, cum este posibil ca, în timp ce se usucă de durere şi de agonie, inima totuşi să se bucure şi - la acest subiect ne vom întoarce mai târziu - cum putem în timpul slujbei de înmormântare să exclamăm: Fericită este calea pe care păşeşti astăzi, o, suflete omenesc, pentru că îţi este pregătit un loc de odihnă (cf. Psalmi 114, 7), de ce folosim în timpul aceleiaşi slujbe cuvinte dintr-un psalm, ca şi cum cel plecat ne-ar vorbi spunând: Viu este sufletul meu şi Te va slăvi în veci, Dumnezeule... (cf. Psalmi 118,175).
MITROPOLIT ANTONIE DE SUROJ
VIAŢA, BOALA, MOARTEA; Editura Sophia
Cumpara cartea "VIAŢA, BOALA, MOARTEA"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.