Biserica Angliei

 

Invatatura crestina a patruns in Insulele britanice inca din epoca primara. Ne dovedeste acest fapt prezenta la Sinodul de la Arles (Galia), din 314, a trei episcopi britanici; prin aceasta se atesta existenta unei Biserici organizate. Dar nu mult dupa aceea, pacea si linistea tine­rei Biserici a fost tulburata adanc atat de ereziile lui Arie si Pelagiu, in secolul al IV-lea, "cat mai ales de anumiti navalitori, intre care, in seco­lele V-VI, de anglo-saxoni, triburi de semintie germanica.

 

Procesul de crestinare a anglo-saxonilor s-a datorat misionarilor latini in frunte cu abatele Augustin (+ 604-sau 605), precum si calugarilor celti din Irlanda si Scotia (secolele VI-VII). Cu tot succesul avut de misionarii amintiti, inca nu se poate vorbi de o Biserica organizata in "lumea anglo-saxona".

Cel care a infaptuit aceasta mareata opera a fost grecul Teodor (+ 690), din Tarsul Ciliciei, si el, ca de altfel si Augustin, trimisul Romei; amandoi insa au ajuns arhiepiscopi de Canterbury: Augustin intre anii 597 si 604 sau 605, iar Teodor intre 668-690.

 

Dupa cum era si firesc, Biserica Angliei a pastrat veacuri de-a randul legaturi bune cu Biserica Romei, de unde si-a luat fiinta si prin in­termediul careia a ajuns sa fie mostenitoare indirecta a crestinismului primar. Intre Biserica Romei si Biserica Angliei era o adevarata comu­niune spirituala in doctrina, cult si organizare bisericeasca, in idealuri si activitate. Cu timpul, bunele relatii dintre cele doua Biserici au in­ceput sa se raceasca, datorita abuzurilor savirsite in Anglia de papalitate (despotism, goana dupa avere; amestec in treburile interne ale Bisericii si Statului englez etc). Toate neajunsurile au dus la dorinta continua a Bisericii Angliei de eliberare de sub dominatia Romei. Aceasta era atmosfera in Anglia la aparitia Reformei din Germania, Franta si Elvetia veacului al XVl-lea. Intre timp, ideile Reformei apusene au inceput sa-si castige adepti si in Anglia. In aceasta atmosfera de mari confuzii si schimbari in sanul Bisericii Apusene, a aparut dorinta regelui Angliei, Henric al VIII-lea (1509-1547) de a divorta de sotia sa, Caterina de Aragon si de a se recasatori cu o domnisoara de la curte, Ana Boleyn ; in acelasi timp, avea pretentia ca acest act nelegiuit sa fie aprobat de catre episcopul Romei. Dupa o perioada de sovaire, in cele din urma, papa (Clement al VII-lea, 1523-1534) a respins dorinta regelui englez. Datorita acestui fapt, Henric al VIII-lea a rupt legaturile cu papalitatea si s-a declarat "cap" al Bisericii Angliei, calitate recunoscuta si de catre parlamentul englez (1534). De acum inainte Biserica Angliei va incepe sa-si defineasca caracterul ei special de Biserica Anglicana, separata deci de cea a Romei.

 

In timpul domniei lui Henric al VlII-lea s-a pastrat, in general, linia catolicismului, nefacandu-se reforme doctrinare. Ele au fost mai mult de ordin administrativ (independenta Bisericii Angliei si secularizarea ave­rilor papale) si cultic (Sf. Scriptura si ecteniile in limba engleza, precum si adaugarea textului englez al rugaciunilor Sfintei impartasanii, pe langa cel latin).

 

Ideile reformatoare au prins insa radacini pe vremea minoratului fiului sau Eduard al VI-lea (1547-1553). In timpul domniei lui, arhiepis­copul de Canterbury, Thomas Cranmer (1532-1553) a alcatuit cele 42 de Articole de credinta (The Forty Two Articles) si Cartea comuna de ru­gaciune (The Book of Common Prayer), cu influente mai mult protes­tante decat catolice.   

    

Dupa moartea lui Eduard al VI-lea (1553), pe tronul Angliei urca Maria Tudor (1553-1558), o "catolica infocata", care a impus din nou catolicismul iar adeptii Reformei au fost aspru pedepsiti.

 

Urmasa sa, Elisabeta I (1558-1603), restabilind Reforma in Anglia, consolideaza anglicanismul. In acest timp, arhiepiscopul de Canterbury, Matthew Parker (1559-1575) a redus cele 42 de Articole la 39. Astfel au luat fiinta cele 39 de Articole de credinta (The Thirty Nine Articles ot Religion), care au aceleasi influente protestante si catolice.

 

Biserica Angliei, cu istoria ei complexa, cu diferitele ei curente de gandire, desi are inauntru ei elemente catolice si protestante, a incercat sa tina calea de mijloc ("via media") dintre cele doua extreme: romano-catolicism si protestantism. Reprezentand, deci, o imbinare a elementelor protestante (luterane, calviniste, zwingliene) cu vechea mostenire cato­lica, sinteza acestora n-a devenit "nici luteranism, nici calvinism. nici zwinglianism. sau. romano-catolicism. ci. intocmai anglicanism".

 

Inca din timpurile Reformei, Biserica Angliei a imbratisat trei tradi­tii diferite de la care, mai tirzju, le vine si denumirea de : a) Biserica inalta (High Church), care a pus accentul intotdeauna pe elementele ca­tolice din traditia anglicana , b) Biserica Larga (Broad Church) - cu li­mite neclar definite - reflecta caracterul liberal si de impacare a mai puitor traditii deosebite din cadrul teologiei liberale si c) Biserica deJos (Low Church), reprezinta atitudinea religioasa catre reinvierea Evangheliei, cu accentele ei puse pe Sfanta Scriptura si pe simplificarea cultului divin. Adeptii celor trei ramuri se numesc anglo-catolici (High Church), respectiv liberali sau modernisti (Broad Church) si evanghelici (Low Church).

 

Aceste trei ramuri se intalnesc si in celelate Biserici anglicane din anumite parti ale pamintului, intemeiate prin colonisti si misionari an­glicani din Anglia, sub patronajul guvernelor din coloniile engleze.

 

Astfel, afara de Scotia, Irlanda si Tara Galilor, credinta anglicana a patruns, pe la inceputul secolului al XVII-lea, in coloniile engleze din America, Antile (Indiile de Vest) si Canada. Un rol insemnat in aceasta actiune de raspandire a credintei anglicane in tinuturile amintite l-au avut asociatiile misionare, indeosebi, Societatea pentru promovarea in­vataturii crestine (Society for Promoting Christian Knowledge - S.P.C.K.) si Societatea pentru raspandirea Evangheliei (Society for Propagation of the Gospel - S.P.G.). prima infiintata in 1698, iar a doua in anul 1701.

 

In coloniile engleze din Orientul indepartat, invatatura anglicana a ajuns, incepand cu secolul al XVII-lea, atat prin intermediul Companiei engleze : The East India Company - Compania Indiei de rasarit - in­fiintata in 1600, cat si prin Church Missionary Society - Societatea misionara bisericeasca engleza, intemeiata in 1799.

 

Pe la inceputul secolului al XIX-lea, anglicanismul a fost introdus (prin colonisti si misionari englezi) in Australia si Noua Zeelanda; tot in acest secol a patruns in coloniile engleze de pe continentul african, in Indiile de est, Orientul apropiat, America Latina, precum si in unele tari din Europa occidentala (Elvetia, Olanda, Danemarca, Spania, Portu­galia etc).

 

Bisericile anglicane din intreaga lume impreuna cu Biserica anglicana-Mama - Biserica Angliei, formeaza "Comuniunea anglicana". Aceste Biserici au in comun urmatoarele caracteristici : "a) mentin si propovaduiesc credinta si structura catolica si apostolica, asa cum sunt in general exprimate in Cartea Comuna de rugaciune aprobata de Bisericile lor ;  b)  sunt Biserici  particulare  sau  nationale  ale  credintei, vietii si cultului crestin pe teritoriile lor_; c) sunt unite nu printr-o autoritate centrala legislativa si executiva, ci prin le­alitate reciproca sustinuta de catre sfatul comun al episcopilor adunati in Conferinta de la Lambeth. Din cele definite reiese ca, la baza organizarii Comuniunii anglicane sta principiul autonomiei. In acest sens, s-a urmarit sa se formeze Biserici nationale, pro­vinciale sau regionale. Fiecare dioceza (eparhie) din Comuniunea an­glicana are in fruntea sa un episcop sau arhiepiscop, recuonscand pe Arhiepiscopul de Canterbury ca "Primus inter pares", dupa cum si noi ortodocsii pe Patriarhul ecumenic. Ierarhii acestei Comuniuni se aduna in Sinod din zece in zece ani - cu unele exceptii - la Palatul Lam­beth din Londra (resedinta de peste 700 de ani a Arhiepiscopului de Canterbury), incepand cu anul 1867 in asa-numita "Conferinta de la Lam­beth", pentru a discuta probleme de credinta, viata, cult, relatii cu Bise­ricile crestine si cu autoritatile laice etc. "Conferinta de la Lambeth"  este un organ suprem deliberativ, care exprima si mentine, in general, unitatea Comuniunii Anglicane, dar fara putere legislativa. Cu toate acestea, rezolutiile sale sunt de o autoritate morala deosebita, exercitandu-se asupra intregului anglicanism, fiindca exprima opinia majoritatii ierarhilor acestei Comuniuni.

 

Doctrina Bisericii Angliei este cuprinsa in Cartea comuna de ruga­ciune - The Book of Common Prayer - apropiata de traditia catolica (sunt mentinute cele trei trepte ale preotiei sacramentale: episcopatul, preotia si diaconatul, in succesiune apostolica neintrerupta, Tainele, sar­batorile, vesmintele liturgice, facerea semnului Sfintei Cruci, orga, etc.) si in cele 39 de Articole de credinta - The Thirty Nine Articles of Religion - cu influente mai mult protestante (luterane si calviniste) decat catolice (se admite ca unica regula de credinta Sfanta Scriptura, negandu-se deci Sfanta Traditie , se recunosc numai doua Taine : Botezul si Sfanta Euharistie - celelalte cinci : Confirmatiunea (Mirungerea), Pocainta (Spovedania), Preotia, Casatoria (Nunta) si Maslul, nepunandu-se in randul "Sacramentelor" evanghelice; se neaga transubstantiatia euharistica si caracterul de jertfa al Euharistiei, de ase­menea, puterea papalitatii, invocarea sfintilor si cinstirea icoanelor; se pastreaza adaosul "Filioque", dar se resping dogmele catolice despre purgatoriu, infailibilitate si primatul papal, precum si invatatura protestanta despre predestinatie etc). Intelesul Articolelor trebuie interpretat, insa, in conformitate cu Cartea de rugaciune, ele fiind socotite ca un do­cument secundar al acesteia si de o importanta mai mult istorica decit doctrinara, deci, fara sa li se acorde valoare de marturisire de credinta .

 

Cultul divin al Bisericii Angliei se afla in Cartea comuna de ruga­ciune, care cuprinde, intr-o forma simplificata, toate cartile fundamen­tale de cult ale Bisericii Romano-catolice : Liturghierul (Missale), Ceas­lovul (Breviarium), Evhologhionul (Rituale), extrase din Slujba hirotoniei (Ordinal), Catehism, modele de slujbe corespunzatoare Tainelor si ierurgiilor ortodoxe (Botez, Mirungere, Nunta, inmormantare) s.a.

.