„[Pocăinţa] este o chemare la o viaţă nouă, o deschidere a unor orizonturi noi, dobândirea unei noi înţelegeri a lucrurilor." (Părintele John Chryssavgis)

Ca şi ascultarea, pocăinţa adesea nu este asociată cu bucuria. însă pocăinţa - asumarea responsabilităţii pentru greşelile şi deciziile noastre proaste - înseamnă să recunoaştem cât de mult ne iubim de fapt unii pe alţii, cât de mult îl iubim pe Dumnezeu şi cum faptele noastre au tăgăduit această iubire. Pocăinţa noastră este răspunsul nostru la nesfârşita dragoste a lui Dumnezeu pentru noi. Dragostea Lui este contextul pocăinţei noastre. In dragostea Lui veşnică, necondiţionată pentru noi, suntem chemaţi să ne vedem greşelile şi să vedem că avem nevoie de vindecare, să îl căutăm şi să cerem iertare. Dragostea Lui covârşeşte păcatele şi firea noastră căzută. Cu cât atenţia noastră se îndreaptă mai mult asupra iubirii pe care El ne-o poartă, cu atât suntem mai capabili să recunoaştem profunda noastră nevoie de vindecare.

„Ţine de firea dumnezeiască a Părintelui nostru iertător şi iubitor să ne accepte şi să ne ierte pe toţi când ne pocăim cu adevărat şi ne mărturisim cu zdrobire de inimă, revenind în braţele Lui pline de iubire.”
Părintele Peter Chamberas

Gândeşte-te la parabola fiului risipitor. Atenţie - nu este o parabolă despre metode şi strategii pentru creşterea copiilor! Nu recomand să dăm, iar eu nu i-aş da niciodată copilului meu, ce a cerut acel fiu. Această parabolă este despre dragostea lui Dumnezeu. Fiul nu a fost pedepsit când s-a reîntors, „ca nu cumva să mai repete acea greşeală”, ci a fost primit cu o îmbrăţişare caldă şi o petrecere ce reflecta bucuria tatălui că el s-a întors acasă. Pocăinţa şi spovedania sunt legate de întoarcerea la împărtăşirea şi părtăşia cu Tatăl nostru cel iubitor şi cu semenii noştri. Este o manifestare bună, deşi dureroasă a „repunerii Sfintei Treimi în centrul vieţii noastre”, scrie Mitropolitul Kallistos. Dumnezeu nu caută să ne pedepsească, ci să ne împace cu El. Pocăinţa este o manifestare a iubirii şi o mărturisire a credinţei într-un Dumnezeu iubitor şi milostiv.

„Un Dumnezeu milostiv ne dă nădejdea iertării de păcate, dacă ne pocăim cu zdrobire de inimă şi pornim mai departe cu hotărârea de a trece peste păcatele de până atunci şi de a nu-L mai mânia pe Dumnezeu cu ele. Aceasta este esenţa pocăinţei.”
Sfântul Teofan Zăvorâtul

Pe măsură ce înţelegem adevărata natură a pocăinţei şi mărturisirii, putem vedea că se referă mai mult la dragoste, bucurie şi libertate, decât la păcat, critică şi învinovăţire. Este cu atât mai firesc să învăţăm s-o împlinim cât mai des posibil.

Pocăinţa este răspunsul vindecător la o experienţă care altfel ar fi doar a durerii şi deznădejdii. Recunoaşterea păcatelor noastre, a greşelilor noastre, a firii noastre căzute este dureroasă şi ruşinoasă. Este valabil, în aceeaşi măsură, atât pentru copiii noştri, cât şi pentru noi. Fără pocăinţă, spovedanie şi iertare ajungem captivi în această experienţă dureroasă sau, pur şi simplu, o evităm. Conştientizarea greşelilor noastre este primul pas necesar pentru a schimba într-adevăr felul în care trăim şi cum ne purtăm. Dacă nu putem observa singuri că am făcut o alegere proastă, că am rănit pe cineva sau că nu facem bine ce facem, nu putem învăţa şi nu putem să ne dezvoltăm. Ar trebui să ne aşeptăm, dacă vrem să îmbunătăţim competenţa noastră ca părinţi, să facem faţă experienţei stânjenitoare sau dureroase de a ne vedea căderile. In acest mod putem înţelege că este un dar de la Dumnezeu de fiecare dată când devenim conştienţi de un lucru pe care îl facem greşit.

„Ordinea nu este să ne pocăim mai întâi şi apoi să devenim conştienţi de Hristos; căci numai când lumina lui Hristos a pătruns deja într-o anumită măsură în viaţa noastră noi începem să ne înţelegem cu adevărat păcătoşenia.”
Mitropolitul Kallistos Ware

Copiii noştri nu au nevoie ca noi să fim perfecţi, ci au nevoie să avem curajul de a ne recunoaşte greşelile şi să avem dorinţa de a ne căi. Lor le prieşte când noi suntem pe calea vindecării şi a creşterii. Iar aceasta este calea pocăinţei şi a spovedaniei.

Nu este suficient ca noi să ne simţim pur şi simplu trişti sau să simţim că am greşit undeva. Pocăinţa este altceva decât regretul sau sentimentul de vinovăţie. Ea constă în a-ţi recunoaşte greşeala, a-ţi cere iertare şi a te hotărî să nu mai greşeşti. Adevărata pocăinţă este mai mult decât să ne pară rău pentru ce am făcut. Este conştientizarea faptului că merg într-o direcţie greşită şi presupune ca eu să iau măsuri să mă îndrept în altă direcţie.

Bucuria relaţiilor îndreptate este rodul pocăinţei şi spovedaniei. Copiii noştri au nevoie să vadă acea bucurie a apropierii de noi şi a unuia de celălalt, bucurie care vine din pocăinţă. Luptele şi confruntările tensionate din viaţa de familie se mai întâmplă, dar, cu pocăinţă şi iertare, ceea ce rămâne vor fi relaţiile de iubire. Singurul mod în care copiii noştri pot înţelege acest lucru este să trăiască nemijlocit în familie bucuria care vine după pocăinţă şi iertare. Nikolia şi Alexios s-au jucat împreună toată ziua după aceea. Deşi nu uitaseră de cearta din pricina sandviciului, ea era ceva mărunt în comparaţie cu momentele de afecţiune pe care le-au împărtăşit de-a lungul zilei. Ei învaţă cum să treacă prin nedreptăţile inevitabile. Cu cât îşi asumă mai devreme responsabilitatea, se căiesc de greşelile lor şi iartă greşelile altora, cu atât dragostea şi legătura dintre ei vor creşte. După iertare şi pocăinţă, rămân doar apropierea, bucuria şi dragostea.

De fapt, obiectivul în creşterea copiilor este să îi facem pe cei mici să-şi însuşească bucuria pocăinţei ca pe unul dintre cele mai mari daruri pe care le avem în căsnicie şi în viaţă. Copiii nu au nevoie de urmări negative sau pedepse pe cât au nevoie de pocăinţă în inimile lor. Chiar şi zilele grele, pline de lupte duhovniceşti, de greşeli şi frustrări, pot fi frumoase şi aducătoare de momente de afecţiune profundă când se încheie cu iertare şi pocăinţă, gata pentru o nouă zi. Când copiii noştri trăiesc bucuria împăcării ce urmează după durerea păcatului şi pocăinţă, ei învaţă că păcatele noastre sunt trecătoare, dar dragostea şi mila Iui Dumnezeu sunt veşnice.

„Aşadar, a ne pocăi şi a recunoaşte firea noastră căzută înaintea lui Dumnezeu înseamnă a ne elibera de legăturile păcatului şi a accepta cu bucurie smerenia firii noastre, devenind astfel capabili să mergem mai departe, să redobândim adevărata noastră fire in faţa lui Dumnezeu.”
Părintele Peter Chamberas

Bucuria pocăinţei ne ocroteşte de riscurile perfecţi- onismului şi vindecă durerea conştientizării greşelilor noastre. Pocăinţa ne eliberează de propriile limite şi leagă de Hristos şi Sfântul Duh toate eforturile noastre de părinţi. Ii învăţăm pe copii bucuria pocăinţei, în primul rând şi cel mai important, dând pildă de iertare şi pocăinţă chiar noi, oamenii mari.

Noi, ca pilde de bucurie a pocăinţei
Aşa cum se întâmplă cu tot ce îi învăţăm pe copiii noştri, pilda de pocăinţă pe care noi înşine o dăm este cel mai eficient mod de a-i învăţa. Aceasta nu este o carte despre căsătorie, însă pe copiii noştri îi vom învăţa pocăinţa dând pilde de pocăinţă în căsnicia noastră. Copiii noştri ar trebui să ne vadă pe noi, părinţii, cerându-ne iertare unul altuia, mai ales când ei sunt martori ai vreunui conflict dintre noi. Deşi este dureros pentru copii să asiste la conflictele din căsnicie, hotărârea noastră de a ne pocăi, de a cere iertare şi a îmbunătăţi relaţia noastră este un dar pe care îl oferim copiilor noştri. Nu vom putea mereu să ne stăpânim, dar să ne căim de greşelile noastre putem.

A învăţa cum să le răspundem adecvat, iar nu să reacţionăm impulsiv la comportamentul copiilor noştri, este de fapt un prilej de pocăinţă. Noi vom reacţiona impulsiv
pentru că este greu să ne stăpânim mereu. Când reacţionăm impulsiv, ar trebui să ne pocăim şi apoi să răspundem adecvat. Fiindcă pocăinţa înseamnă mai mult decât să ne conştientizăm greşelile, ci este hotărârea de a face lucrurile altfel, când le cerem iertare copiilor noştri este important să le spunem şi cum vom răspunde data următoare.

„Iartă-mă că m-am enervat. Data viitoare când mai văd mingea prin casă, ţi-o iau.”

„Iartă-mă că te-am întrerupt. Ce spuneai despre şcoală?”

„Iartă-mă că m-am lăsat furat de telefonul mobil. De ce ai nevoie?”

Nu este cazul să le cerem iertare copiilor noştri pentru stabilirea unor limite, pentru urmări şi consecinţe sau pentru că i-am obligat să îşi facă ordine în cameră. Este însă cazul să ne cerem iertare când reacţionăm impulsiv sau într-un mod care nu reflectă valorile şi virtuţile pe care vrem să le înveţe copiii noştri.

Nu este nevoie să îi cerem iertare copilului nostru tot timpul, însă este nevoie tot timpul să ne pocăim. Copiii au nevoie ca noi să ne schimbăm modul de a răspunde, de a ne implica, de a stabili limite şi de a îi confrunta cu urmările acţiunilor lor, mai mult decât să audă că ne pare rău. Le prieşte când noi învăţăm din greşelile noastre, mai degrabă decât dacă le regretăm şi atât. Ei au nevoie să ne vadă recunoscându-ne greşelile şi să ne schimbăm modul de a răspunde adecvat într-o situaţie. Dacă noi învăţăm din greşelile noastre, ne îmbunătăţim tot timpul felul în care ne creştem copiii.

Când îţi dai seama că ai făcut o greşeală, înainte să îi ceri copilului tău iertare, gândeşte-te puţin la cum ar fi trebuit să răspunzi adecvat. Dacă nu ştii cum ar fi trebuit să răspunzi, ai putea să te consulţi cu soţul tău (sau soţia ta), cu alţi părinţi sau cu un specialist ori să citeşti o carte despre creşterea copiilor. Nu se presupune că ştii totul, însă se presupune că înveţi. Copiii noştri fac aceleaşi greşeli tot timpul, ceea ce ne oferă o mulţime de prilejuri de a învăţa să răspundem într-un fel care să dea roade. Odată ce te-ai lămurit cum ar fi fost un răspuns mai bun, se cuvine să îţi ceri iertare schimbându-ţi, în acelaşi timp, comportamentul.

Copiii noştri nu au nevoie de părinţi perfecţi, ci doar de părinţi atenţi.

Creşterea copiilor întru împărăţia cerurilor este o invitaţie să fim vigilenţi şi atenţi. Ar trebui să fim atenţi la universul lăuntric al copilului nostru şi să răspundem adecvat. Ar trebui să fim atenţi la sentimentele copiilor noştri pe măsură ce stabilim limite privind comportamentul lor. Trebuie să acordăm atenţie modului în care ei învaţă pe măsură ce menţinem limitele ferme şi le îngăduim să-şi ducă luptele lor. Ar trebui să acordăm atenţie abilităţilor copiilor noştri pe măsură ce le acordăm mai multe favoruri şi responsabilităţi odată cu creşterea lor. Ar trebui să fim atenţi la propria noastră viaţă lăuntrică pentru a creşte copii care să fie atenţi la a lor.

„Trezvia este o neîncetată îndreptare şi oprire a gândului la intrarea lui în inimă.”
Sfântul Kihic Preotul

Dragostea pe care le-o purtăm copiilor noştri ne cere să acordăm atenţie reacţiilor noastre impulsive şi răspunsurilor pe care le dăm copiilor. Nu ne putem aştepta ca ei să acorde atenţie propriului lor comportament dacă noi nu acordăm atenţie comportamentului nostru. Copiii ne vor întinde nervii la maxim pentru că aşa sunt copiii. Ar trebui să ne aşteptăm la lucrul acesta, dar nu trebuie să-l acceptăm. Nervii noştri care sunt întinşi sunt nervi care trebuie să ni se vindece. Când anume te superi? Când te simţi copleşit? Când te simţi rănit, trist, anxios sau speriat ? Fiecare reacţie pe care o avem trebuie să fie tratată serios, dar nu pusă în faptă. Putem să fim recunoscători pentru aceste descoperiri pe măsură ce învăţăm să ne pocăim şi ne schimbăm modul de a le răspunde adecvat copiilor noştri. Prin pocăinţă, ne îngrijim de reacţiile noastre, creştem şi devenim mai atenţi la viaţa lăuntrică a copiilor noştri şi îi învăţăm să fie atenţi.

„Chemarea Domnului la pocăinţă nu înseamnă nici că noi ne convertim o dată pentru totdeauna şi nici că ar trebui să ne pocăim din când în când (deşi cu asta ar trebui să se înceapă). înseamnă că întreaga noastră viaţă ar trebui să fie o convertire, o pocăinţă continuă.”
Arhimandritul Vasilie

Nu am început să scriu o carte despre creşterea copiilor pentru că aş fi un părinte perfect. Fac mai multe greşeli decât majoritatea părinţilor şi mă străduiesc din greu să învăţ din ele. Părinţii care primesc bucuria pocăinţei cresc copii care îşi vor însuşi bucuria pocăinţei. Am fost martor la cât de mult învaţă copiii mei despre valorile şi virtuţile împărăţiei lui Dumnezeu pe măsură ce mă văd învăţând la rândul meu aceleaşi lucruri.

„Iarta-mă că m-am enervat. Ce spuneai că ţi-a făcut sora ta?”
„Ai dreptate, am cedat la văicărelile fratelui tău. A fost o greşeală. Altă dată ar trebui să fiu tare.”
„Ai dreptate, nu o să îţi iau jucăriile de tot. Nu ar fi trebuit să spun asta. Peste o oră vei avea voie să te joci din nou cu ele.”

Când copiii noştri ne văd greşind, asumându-ne responsabilitatea, învăţând de la ei, noi le transmitem că valorile şi virtuţile împărăţiei lui Dumnezeu sunt reale şi îi învăţăm cum să le dobândească. Este acceptabil să te vadă copiii tăi făcând greşeli dacă apoi le ceri iertare şi acţionezi mai bine data următoare. Copiilor noştri le poate fi greu să vadă că şi noi suntem oameni. Greşelile noastre îi rănesc şi îi derutează. Dar dacă ei văd că suntem nişte oameni care se căiesc de greşelile lor, învaţă că îi iubim cu adevărat şi că pocăinţa este adevărată. Gândeşte-te cum ai vrea să răspundă adecvat copiii tăi după ce greşesc şi dă-le tu însuţi pildă în acest sens când taci greşeli. Vrem ca ei să înveţe că în viaţă calea cea bună este recunoaşterea greşelilor şi schimbarea pe care o tăcem cu modul nostru de a răspunde după greşeli.

Aceasta este frumuseţea milei şi dragostei lui Dumnezeu. Chiar şi în căderile noastre - mai ales în căderile noastre - îi putem învăţa pe copii cum să înflorească în viaţă.

„Spune: „Doamne Iisuse Hristoase, luminează-i cu lumina Ta pe copiii mei. Ţie Ţi-i încredinţez. Tu mi i-ai dat mie, dar eu sunt slab şi n-am putinţa să-i îndrum, aşa că Te rog, luminează-i.”
Sfantul Porfirie

Faptul că învăţăm să ne pocăim ca părinţi ne reaminteşte faptul că Dumnezeu le este părinte copiilor noştri, alături de noi. Dumnezeu este Cel Care, prin Sfântul Lui Duh, îngrijeşte şi preschimbă inimile copiilor noştri. Când recunoaştem rolul lui Dumnezeu în creşterea copiilor noştri, prin pocăinţa pentru greşelile noastre şi prin felul în care ne trăim viaţa de familie strâns legată de Biserică, acest lucru ne uşurează de presiunea ideii că trebuie să fim perfecţi şi îi învaţă pe copiii noştri rolul central pe care îl joacă Dumnezeu în toate ale vieţii.

Cu toate că pilda personală de pocăinţă este esenţială în învăţătura pe care o dăm copiilor noştri, pentru ca ei să îşi însuşească bucuria pocăinţei ca reală şi adevărată, noi ar trebui să încurajăm pocăinţa şi mărturisirea în căminul nostru.

Philip Mamalakis

Principii ortodoxe de crestere a copiilor. Educarea lor pentru Imparatia lui Dumnezeu; Editura Sophia

Cumpara cartea "Principii ortodoxe de crestere a copiilor. Educarea lor pentru Imparatia lui Dumnezeu"

• Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
  Publicat in : Credinta
• Pocainta si marturisirea: o taina uitata
  Publicat in : Credinta
• Pocainta, transformare a mortii in inviere
  Publicat in : Morala
• Rugaciune de pocainta
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: