M-am trezit pe la trei si jumatate. Mi-am zis ca nu e bine, e semn de boala, dar m-am gandit ca nici nu ma obosesc prea tare cu munca! Chiar de loc! in curand o sa fim o tara de someri ! Niste ganduri negre imi rascoleau intestinele, stomacul, sufletul, totul. Parca ceva-ceva inteleg eu acum de ce unii oameni isi iau adio de la viata... N-au avut destula putere sa lupte, s-au lasat prada deznadejdii, aceasta a crescut cu fiecare zi care trecea pana cand duhurile negre l-au rapit dintre cei vii. Nu suntem noi in masura sa-i judecam, nu stim ce era in sufletele lor.
De cele mai multe ori omul nu se poate ajuta singur, mai ales ca, in situatii dramatice, el se izoleaza, fuge de lume. Se inchide intr-o carapace in interiorul careia zbuciumul, neincrederea in fortele proprii, neincrederea in oameni il imbolnavesc si mai tare pe bietul om. Unii inebunesc. Altii se apuca de baut si de aici toate repercusiunile unei vieti viciate de alcool. Lipsind comunicarea, va fi parasit de sotie, de copii, va fi aratat cu degetul de vecini, de fostii colegi.
Prietenii i-au intors spatele de mult, din momentul in care a ramas fara servici. I-a cerut unuia o tigara, s-a uitat urat la el: "Costica, frate-frate, dar stii tu, branza e pe bani! tigarile vezi si tu ce scumpe sunt acum si pe criza asta. Apuca-te de munca, viata e grea!" Munca? A ajuns un lux! Acesta este prietenul, devenit acum lupul moralist. A uitat cand Costica il invita la o bere, cand il imprumuta cu bani, cand l-a girat cu un imprumut din banca. De aici suferintele lui se acutizeaza.
Intr-o zi gaseste in cutia postala o citatie de divort. Sotia nu mai poate suporta "indolenta” lui si, in cateva luni, daca nu saptamani, il vom gasi pe la tomberoanele de gunoi cautand resturi de mancare pentru a nu muri de foame. Va dormi prin locuri parasite, tremurand de frig, dar cui ii pasa? il macina dorul de baiat si de fata, dar... se gaseste in prapastie! Nu-l ajuta nimeni! Nu va putea iesi afara! Ar fi putut sa se salveze, mai devreme, cand era pe marginea prapastiei, dar acum, singur, el, nu mai poate. E prea tarziu! Se va gasi cineva care sa-i intinda si lui o funie sa iasa afara la lumina? in iuresul in care traim nu avem ochi pentru cei cazuti. Nu mai stim cum sa ne chivernisem timpul, banii, ca de chivernisit viata habar nu avem!
Mi-am adus aminte de o istorioara, intamplata undeva, candva...
Un pasager statea pe puntea unui vapor si privea valurile oceanului cum se spargeau la babord. Deodata a vazut cazand in apa lenjeria aflata la uscat pe o sfoara. Un marinar se arunca iute in apa sa recupereze rufele, pe care valurile se grabeau sa le duca in larg.
De cealalta parte a vaporului pasagerii priveau cu atentie miscarile unui rechin care se invartea in jurul vasului. Un alt membru al echipajului, vazand pericolul in care se gasea camaradul sau, alerga sa aduca niste bucati de carne pentru a le arunca rechinului ca momeala, dand posibilitatea inotatorului sa poata ajunge pe vapor. Toata lumea, inspaimantata, striga: ”Lasa totul, repede, repede, un rechin!" Au fost aruncate funii in apa ca sa-l ridice pe marinarul aflat in primejdie. Nervos, rechinul se intoarse, insfaca lenjeria care inca mai plutea, iar inotatorul avu timpul scurt sa apuce funia exact in momentul in care rechinul era gata-gata sa-l inghita.
Avem de a face cu un caz special: un om aflat in primejdie de moarte si intr-o neputinta absoluta de a se salva singur! Scaparea nu putea sa vina decat din afara.
Asa si noi, oamenii, de multe ori nu ne putem salva singuri. Cineva trebuie sa ne intinda o mana. Un doctor, un psiholog sau... un bun samaritean! Dar... am uitat pe cineva! Stiti pe cineva in stare sa ne salveze?! Sa ma salveze?!
George de Podoleni
George de Podoleni
-
Descoperind ajutor in rugaciune
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.