Cartierul meu nu avea Duminica

Cartierul meu nu avea Duminica Mareste imaginea.

Trăiesc încă sub auspiciile culturii cartierului meu. Nu a culturii de cartier, în sensul peiorativ al tuturor mutaţiilor de sens pe care-l înglobează nu doar expresia, ci şi conţinutul zisei. Nu. Sunt, cum s-ar spune, băiat de cartier muncitoresc, la marginea civilizaţiei urbane, născut şi crescut între vecini ce veneau de la lucru mirosind a strung şi într- o fluctuaţie de ştire imediată explozivă. Pulsul cartierului era dat de echipa de fotbal, „fanion”, a Braşovului, Steagul Roşu, dar părtăşeam destul matineele cu celelalte echipe, şi ele de cartier, ale oraşului (ICIM; Tractorul, Metrom). Magazinele, mai mult goale de produse decât aprovizionate, deveniseră locuri de adunat cultură la cozi. Să fii vecin cu profesorii tăi la coada de lapte, pentru uituci să ne reamintim că începea la 3 şi se finaliza - deseori îngheţat bocnă -, obosit şi supărat că tocmai se termina dinaintea ta apa vândută cu vagi urme de lactoză, dincolo de prima sonerie ce te chema la şcoală.

Cred că cea mai importantă investiţie culturală a cartierului era şcoala. Măreaţă, plină de colegi. Asemeni unei corăbii cu vise. între blocuri, terenuri virane. Cu salcâmi înfloriţi, cu pete de motorină pe iarba pe care purtam, după evoluţia scorului, fie tricoul lui Silviu Lung, fie pe cel al lui Costică Ştefanescu. O să spuneţi că am ce am cu fotbalul. Firesc, era din cartier cu Lăcătuş, Mandoca, Văidean ori Stângaciu. Mergeam în troleu cu toţi fotbaliştii, profesorii şi actorii din cartier. Da, ce spectacol era cultura de troleu sau autobuz ori tramvai. Pentru cel din urmă mi-am petrecut 4 ani de liceu făcând cam 6 km pe jos dus- 6 întors pentru că se construia şi celelalte mijloace de transport erau blocate. Şi, oricum, când veneau erau pline (nu apăruse cuvântul full) sau nu era curent electric. Care nu era nici la şcoală, nici acasă şi nici la cinematograful din cartier, cu toate că plăteam să avem curent şi puneam deoparte banii pe trei plăcinte cu brânză ca să vezi un film. Biserică nu aveam. De aceea când mă descopăr că apăr Biserica nu o fac din obiective de profesie, ci mai ales cu sufletul puştiului care fugea tocmai în Şchei ca să prindă un pic din Liturghie. Oricum, habar nu aveam despre ce este vorba, dar gustam din plin clipele de lumină ale unor dimineţi duminicale întârziate. Chiar, acum mă gândesc: cartierul meu nu avea Duminică până în 1989.

Două librării erau Raiul cotidian. Nu luam bilete de autobuz, cât cărţi, iar părinţii, tata şi mama, sprijineau orice investiţie în carte. Era poate dorul lor după şcoala ce nu apucaseră să o finalizeze cum şi-au dorit. Vreau, nu vreau să recunosc, joia era Cenaclul Flacăra. Apoi nu a mai fost Joi. Dar cărţile erau acolo, inalienabile. Prin clasa a 10-a am avut două descoperiri marcante: Aristotel şi colecţia Globus. Apoi, spre toamnă, târziu, Platon. Citeam la focul mic din soba din sufragerie, la o flacără albastră, deseori insuficientă să ne încălzească. Făcem şi teme pe semiîntuneric. Recunosc că mă doare enorm gargara de acum în jurul şcolii, temelor, profesorilor. Cred că am uitat că învăţământul românesc nu a plecat de la 0, ci de la - 100 în cota de alarmă a condiţiilor de trai decent. In epoca super boom-ului comunicaţional mi-aduc aminte ce emoţii am avut la primul telefon instalat în casă. Fără să fie „telefon cuplat”. Asta după ce săptămâni la rând ne-am luptat în şanţurile săpate pentru a-l instala ca nişte ostaşi de elită, în funcţie de filmul de duminica după- amiaza eram când ai lui Ştefan, când ai lui Mihai Viteazul, când muşchetari români, când francezi... Acum mă gândesc. Prin anii ’80 niciun copil nu visa să fie ostaş sovietic. Aveam bunici care nu stăteau la telenovele, ci ne povesteau din viaţa lor. Grea, incredibilă pe alocuri. Bunicii prietenilor mei deveniseră bunicii mei. Eu însumi îmi împărţeam cu prietenii pe bunica dinspre mamă, povestaşă inegalabilă. Doamnele de la librărie mă ştiau pe nume. E drept că şi cele de la îngheţată. Dar ne ştiam pe nume, ca într-un sat pe verticală.

Când au apărut primele blocuri-turn nu mai înţelegeam nimic. Cine poate uita primul urcuş-coborâş cu liftul. Cultura de lift se năştea când se tăia curentul. Blocaţi între etaje, riscându-şi viaţa atârnaţi într-o instalaţie fragilă, oamenii au redescoperit valoarea scărilor. Şi au început să se cunoască, fie el blocul cât de înalt. Cu blocurile-turn a apărut tentaţia ieşirii în centru. Acolo da. Altă cultură. Poate vom vorbi cândva. Ni se schimbaseră jocurile. Rişca sau aruncatul cu bucăţi de cauciuc în „coperţile” cutiilor de chibrit - joc numit finanţe, de le lăsam pentru fotbal sau fotbal pe cartoane, construind adevărate campionate. Pe cuvânt de pionier, şi cum vuia cartierul când ne făceau pionieri, devenise echivalentul unui jurământ de onoare. N-am furat pepeni, piaţa fiind loc sacru. Cultura pieţei însemna, de fapt, ostoirea dorului de vacanţă. Şi adâncirea fricii de mers la câmp, unde eram purtaţi până la sfârşit de noiembrie.

Şcoală ioc, în schimb vedeam pe viu ce înseamnă să pui osul la muncă. Veneam mândri din câmp, purtând în geanta măştii de gaze, un atac americano-ruso-internaţionalist era evident încă din anii '70 deci toţi aveam măşti de gaze - culmea că cele din armată erau mai proaste decât cele care le primiserăm pe-acasă, trofeul unei zile de muncă şi îngheţ: 2 cartofi mai mari, ceapă, pătrunjel. Erau două tristeţi: să te prindă Miliţia sau secretarul de partid cu ele în geantă sau, Doamne fereşte, să nimereşti la cules de sfeclă, mai ales albă. Biblioteca din cartier am descoperit-o târziu, ascunsă şi ruşinată intr-un bloc de nefamilişti, căci existau astfel de ghetto-uri ce ar trebui interogate cultural, până nu li se pierde memoria. Amintirea cea mai frumoasă din ea nu ţine de cărţi, cât de atmosferă. Inchipuiţi-vă un apus de soare într-o zi de iarnă în care lumina albastră inundă un coridor întunecat. Şi noi, vreo 3 care eram mereu împreună la citit, uimiţi că doamna bibliotecară ne îmbie cu ceai. Curentul se taie. Şi noi continuăm să povestim cărţi, seară de seară, o iarnă întreagă. Cea mai frumoasă iarnă a adolescenţei. Seara ieşeam să alunecăm pe un derdeluş improvizat pe o pantă de stradă, vara loc de dat cu „căruţul cu rulmenţi”. Eram noi, oamenii culturii de cartier...

Printre noi, timizi, părinţii, fraţii, profesorii, miliţienii, militarii, muncitorii, câţiva medici - noi parcă nu eram bolnavi ca acum şi Doamna Doctor Cană găsea repede ce ai, fiind un soi de Sfânta Vineri pentru toţi. Noi, înfăţişaţi dinaintea vieţii şi a morţii. Prin cartier copiii plimbam copii în cărucioare, oamenii mari îi duceau pe oamenii mari în sicrie. Un gust de piramidon sufletesc se strecura în clipele grele. Să fii din Steagu însemna să fii vecin cu Raiul. Târziu am aflat că, după ce a locuit o vreme în Rai, Dumnezeu s-a strecurat printre noi, facându-se şi băiat de cartier ca să ne recupereze pe noi, copii de cartier. Aşezat pe bordură, mirosind a salcâmi înfloriţi, Hristos mi s-a strecurat în suflet ca un cântec de chitară. Şi toate cele ce v-am povestit au căpătat sens.

Azi cartierul are Biserică. Acolo mă plec, puşti emoţionat, pentru a pomeni pe cei plecaţi din apartamentele, de pe aleile şi băncile cartierului. Şi, uneori, îi visez că trăiesc, fericiţi, în cartierul din Rai pe care, omenoşi şi buni, obosiţi de muncă şi griji, îl merită pe deplin.

Parintele Constantin Necula

… Citire! Predici si meditatii la apostolul de peste an. Scrisori catre profesorii de religie, Editura Andreiana

Cumpara cartea "… Citire! Predici si meditatii la apostolul de peste an. Scrisori catre profesorii de religie"

 

Pe aceeaşi temă

12 Septembrie 2018

Vizualizari: 435

Voteaza:

Cartierul meu nu avea Duminica 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

constantin necula

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE