CAZ DE VEDERE CU DUHUL AL STAREŢULUI AMBROZIE, DUPĂ POVESTIRILE UNOR MIRENI ŞI SFATURILE DATE DE ACESTA ÎN SCRIS
Mai înainte de toate, se prezintă aici cititorilor iubitori de Dumnezeu un extras dintr-un articol ce aparţine unei devotate fiice duhovniceşti a stareţului Ambrozie, venerabilei A.A. Şişcova.
„In timpul unei vizite, stareţul m-a binecuvântat cu o carte, Drumul împărătesc al crucii Domnului, care ne duce la viata veşnică, adăugând: «Citeşte-o mai des». Eu i-am spus: «Dumneavoastră mi-aţi dat o astfel de carte şi data trecută». «Dar ai citit-o?», mi-a replicat stareţul. «Mi se pare că am citit-o», a fost răspunsul meu. «Mi se pare că ai dăruit-o fără să o răsfoieşti». Atunci mi-am amintit că exact aşa am făcut şi mi-am cerut iertare. Cu bunătatea sa obişnuită, dându-mi din nou o carte, părintele a spus: «Citeşte-o mai des». Nu mai vorbesc de încă o mulţime de cazuri de vedere cu duhul ce priveau întreaga noastră familie".
„In gubernia Tambov - scrie aceeaşi doamnă Şişcova -s-a împlinit încă o proorocie a părintelui Ambrozie". O rudă a ei era măritată cu un preot ce slujea la mănăstirea de maici de la Troekurov (la 20 de verste de moşia noastră). După numirea soţului ei ca preot la această mănăstire, ea s-a dus la părintele să ceară binecuvântare să se instaleze acolo, deoarece până atunci locuise într-o casă incomodă, de închiriat-Părintele nu i-a dat binecuvântare, spunând „Mai aşteaptă încă zece ani, iar atunci, ce va da Dumnezeu". Soţia preotului a aşteptat cu nerăbdare apropierea acestui al zecelea an. Se plictisise de trăit prin case străine şi deseori le spunea călugăriţelor: „Ce va fi oare anul acesta, doar este al zecelea, să nu se întâmple ceva cu noi, să nu moară soţul". El era bolnav. S-a apropiat sfârşitul celui de-al zecelea an şi pe neaşteptate s-a îmbolnăvit soţia preotului: a făcut temperatură, febră şi peste zece zile nu mai era în viaţă. Preotul, fiind văduv, a trebuit să părăsească mănăstirea de maici. Cu zece ani înainte, părintele a prevăzut pierderea ce avea să o sufere preotul prin transferul în alt loc, împiedicând dorinţa de a se instala aici.
Să ascultăm acum povestirea Pelaghiei Glagoleva care a trimis o scrisoare la schit, pe data de 30 iulie 1892, cu următorul conţinut: „Rămânând văduvă, timp de 22 de ani, fără nici un fel de mijloace de trai, m-am mutat la mama mea, de asemenea văduvă, împovărată de o numeroasă familie şi având mijloace modeste de trai. La început m-am pierdut şi nu ştiam ce să fac. La sfatul unor oameni de treabă, m-am dus la stareţul Ambrozie. Era prin anul 1880, am plecat cu o fată care mă însoţea. Părintele ne-a primit numaidecât, stând pe jumătate culcat în pat. Când am intrat, de la prima privire m-a cuprins un sentiment de evlavie; îmi curgeau lacrimi. Părintele, cu bună-tatea sa firească, ne-a mângâiat şi a spus să mă liniştesc în arhondaric şi, dacă nu pot să-mi exprim prin cuvinte ceea ce doresc să ştiu de la el, să scriu şi să-i dau prin ucenicul său, lucru pe care l-am şi făcut. Scriind o foaie de hârtie poştală în întregime, mi-am pus şi semnătura, Glagoleva. Aflându-mă seara la binecuvântarea de obşte, am rămas uimită când părintele m-a chemat din mulţimea de popor cu cuvintele: «Ei, Glagoleva, atâtea mi-ai mai spus, încât trebuie să-ţi răspund la întrebările tale cel puţin o săptămână. Tu eşti văduvă, iar la noi pâinea este în dar. Vei locui aici la noi şi eu îţi voi răspunde în fiecare zi la una din întrebările tale». Ceea ce a şi făcut, cu o punctualitate exemplară.
Printre altele, am cerut binecuvântarea stareţului Ambrozie sâ deschid un atelier, ceea ce se putea realiza doar cu o credinţă copilărească în Dumnezeu, pentru că nici eu, nici cele patru fetiţe ale mele nu ştiau să ţină un ac în mână. Părintele însă a spus: «Dumnezeu binecuvântează orice muncă cinstită»". Au chemat aici o maistră de la Moscova şi îi plăteau 15 ruble pe lună. Cu rugăciunile stareţului, am văzut binecuvântarea lui Dumnezeu în casa noastră. Am câştigat câte 40-50 de ruble pe lună, timp de vreo doi ani, până ce ne-am măritat, şi eu şi sora mea. In timp ce eram la părintele, m-a cerut în căsătorie un domn, dar părintele a spus: «Dar el nu se căsătoreşte! El are în faţă un alt drum», ceea ce s-a şi întâmplat. El a intrat în mănăstire. M-a cerut în căsătorie apoi un om înstărit. I-am scris despre aceasta părintelui, explicându-i că logodnicului meu îi place să bea. El mi-a răspuns în felul următor: „Poţi să te căsătoreşti, dacă este un om înstărit, bun şi sănătos". Şi cum toate aceste calităţi le avea logodnicul meu, m-am hotărât să mă mărit şi mulţumesc milostivului Dumnezeu, căci am trăit cu el liniştită şi fericită. Am putut să o ajut chiar şi pe mama mea, deoarece am dat-o la şcoală pe sora ei mai mică. Şi acum, când, pierzându-l de aproape doi ani, am mijloace de trai şi am măritat, cu cheltuiala lui, pe două din surorile mele orfane de amândoi părinţii.
Fiind tânără, într-atât m-am împătimit de jocul de cărţi, încât mi-am ruinat sănătatea, irosind nopţi întregi cu această distracţie fără sens. Jucam, desigur, pe bani şi pierdeam mult. Nu cu mult timp înainte de plecarea mea de la Optina, stăteam în genunchi lângă patul părintelui şi, sărutându-i mâinile ce binecuvântau, l-am rugat să-mi dea o carte. Eram la binecuvântarea de obşte. Părintele a luat o înfăţişare dojenitoare, doar mie cunoscută, şi mi-a spus. „Te-ai apucat de treburi de nimic, de îmi ceri cărţi. Oare noi aici, la mănăstire, jucăm cărţi?". Au trecut de atunci doisprezece ani, iar eu parcă aud acum acea dojana liniştită şi fină, pentru care atunci tot sângele mi s-a urcat în obraji.
Este imposibil să spun ce am simţit atunci. Se înţelege că, fâstâcită fiind, i-am explicat că doresc să primesc fotografia lui. Atunci el, aruncând o privire ce mi-a străpuns sufletul, a răspuns: „O! Se poate, dar nu am înţeles!". Şi cu aceste cuvinte, a tras sertarul de la masă ce se găsea lângă pat, a scos o fotografie şi mi-a pus-o în mână.
Atunci mâinile tuturor celor ce erau la binecuvântare s-au întins spre părintele, cu rugămintea de a primi şi ei câte o fotografie, dar părintele a spus: „Ce este cu voi? Nu ajunge toată averea mea ca să dau tuturor câte o fotografie". Şi, din toată acea mul-ţime, o fată a mai primit o fotografie. Şi ce? Sufletul meu blestemat nici chiar după această mustrare nu s-a cutremurat de acest şoc. Din nou jucam şi jucam la cărţi, deoarece vrăjmaşului îi plăcea să mă ţină în mâinile sale. Şi doar o boală puternică m-a salvat de acest obicei nebunesc şi nimicitor. Mulţumesc Preabunului Dumnezeu şi adormitului rugător părinte Ambrozie. Scrisorile pe care mi le-a trimis nu au rămas fără urmări pozitive. Păstrez fotografia stareţului. Deseori, în clipe de tristeţe, îmi aminteşte de acea iubire şi răbdare pe care le avea părintele Ambrozie, în ciuda sănătăţii lui precare, deoarece nici un suflet de creştin nu pleca de la dânsul fără mângâiere şi bucurie. în acea săptămână pe care am petrecut-o la adăpostul primitor al Sihăstriei Optina, cele mai frumoase clipe le-am trăit la binecuvântările de obşte ale părintelui. Câtă bunătate, câtă milostivire, câtă dragoste se ascundea în acest suflet minunat, puternic şi credincios, ce se păstra într-un astfel de trup plăpând! Totul mi-a rămas viu în minte.
Eram adunaţi, odată, la binecuvântarea de seară. S-a apropiat o călugăriţă şi a spus: „Binecuvântaţi, părinte, ne temem să mai înnoptăm în cameră". Când părintele a întrebat-o care este cauza acestei temeri, călugăriţa a răspuns: „Părinte, deasupra patului meu tavanul este atât de jos, încât ne ameninţă un pericol de moarte". Părintele a zâmbit cu bunătate şi i-a spus: „cu toate că eşti călugăriţă, trebuie să-ţi spun adevărul adevărat, eşti proastă de dai în gropi (această expresie o folosea de obicei în relaţiile cu oamenii din popor). Cu această ocazie iată ce îţi voi povesti: «Un tânăr, întorcându-se noaptea acasă a văzut lumină în camera sa. Lucru care l-a înfricoşat, deoarece cheia de la locuinţă o avea în buzunar. Pentru a-şi satisface curiozitatea, s-a apropiat de geam şi ce să vadă? El însuşi mergea prin cameră. Acest fapt l-a speriat într-atât, încât a rupt-o la fugă cât îl ţineau picioarele peste râu, la fratele său, unde a şi petrecut noaptea. Dimineaţa, împreună cu fratele, a venit acasă şi ce să vezi? Plafonul căzuse deasupra patului. Aşa scapă Domnul şi îi păzeşte pe cei ce nu sunt încă vrednici să vină în faţa milostivirii dumnezeieşti. Te sfătuiesc să mergi şi să te culci liniştită. Dacă Domnul vrea, El te păzeşte»". Asemenea povestiri rămân nu numai în memoria unor oameni bine educaţi; ele se reţin cu uşurinţă şi de oamenii simpli, aceşti copii adevăraţi ai naturii. Aceste mici povestiri se transmit din gură în gură şi aduc un folos neîndoielnic. In acest caz, acea călugăriţă a plecat liniştită pe deplin.
In decurs de o jumătate de an, eu am pierdut doi oameni scumpi: tata şi soţul. De aceea mi s-au zdruncinat într-atât sănătatea şi nervii, încât nu mai puteam asculta nici muzică, nici cântare, iar din cauza aceasta mi se făcea rău. La sosire, m-am plâns părintelui de starea mea şi el m-a sfătuit să merg la Sfântul Tihon şi să mă scald în izvorul aducător de sănătate, lucru pe care l-am şi făcut. Cu toate că mai apoi am avut şi alte boli, boala chinuitoare de nervi m-a părăsit pentru totdeauna, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Odată părintele m-a întrebat: „Ce venituri ai?". Eu i-am spus: „Nu am de nici un fel, părinte, în afară de un bilet de loterie cu care nădăjduiesc să câştig". El m-a lovit peste cap cârja (senin al bunăvoinţei sale) şi mi-a spus:.„Niciodată nu i câştiga proasto ce eşti; iar dacă va fi nevoie, îl vei vinde".
Această nevoie s-a ivit curând şi anume mama mea a trebuit să plătească angaralele pentru casă şi un alt izvor în afară de biletul de loterie nu se întrezărea; aşa că l-am ipotecat pentru această nevoie şi se înţelege că nu l-am mai răscumpărat. Dar eu m-am măritat şi deja nu am mai avut nici un fel de lipsuri. în ziua plecării mele, l-am rugat pe părintele Ambrozie să mă binecuvânteze pentru a mai veni măcar încă o dată în viaţă la dânsul, la care el mi-a răspuns: „Unde să vii, prostuţo? Nu te pricepi să strângi bani" (din nou aluzie la jocul de cărţi). In ciuda tuturor eforturilor mele, timp de doisprezece ani nu am reuşit să pun deoparte un bilet de 25 de ruble pentru a-l vizita pe părintele. Cu toate că, spun sincer, mi se rupea sufletul pentru dânsul. Aşa s-au împlinit cuvintele cunoscutului şi marelui văzător cu duhul. Aş fi dorit măcar acum, dacă este plăcut lui Dumnezeu, să vizitez mormântul neuitatului şi multiubitorului stareţ Ambrozie. Cred cu tărie că, iubindu-ne şi fiind cu noi în trup, el nu ne lasă nici acum, trăind cu duhul lângă Prestolul Atotţiitorului.
Arhim. Agapit
STAREŢUL AMBROZIE DE LA OPTINA - VIAŢA ŞI MINUNILE, EDITURA DOXOLOGIA
Cumpara cartea "STAREŢUL AMBROZIE DE LA OPTINA"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.