Ne-am obișnuit să dăm vina pe sisteme sociale, pe politici, pe programe, pe moștenirile anterioare..., pe vremuri, și unii pe alții, eludând responsabilitatea și datoria noastră de oameni, indiferent de statul social, de funcția pe care o avem...
Invocăm invariabil motivul pueril potrivit căruia societatea e de vină pentru problemele noastre, și nu noi, cei care formăm societatea. Ba mai mult, țara noastră, „săraca de ea”, e vinovată pentru relele personale și ale întregului popor.
Și așa încercăm să ne absolvim de orice păcat, de responsabilități, „pozând” ca victime ale unei societăți „inumane”, pe care de fapt noi am creat-o după chipul și asemănarea noastră, și tot noi o alimentăm și o întreținem prin „derapaje” voite și știute. Și când nu mai avem pe cine să aruncăm vina, ne descărcăm pe Dumnezeu.
Vorbim despre destine și vocații personale, uitând mai mereu de destinul colectiv, de angajarea împreună pe cale, ca să ne fie tuturor bine. E un adevăr care pe unii îi enervează, pe alții îi lasă indiferenți, dar care pe foarte puțini îi responsabilizează, și anume acela că nimeni nu se poate împlini ca persoană făcând abstracție de semenii lui.
Să nu uităm că noi, românii, popor majoritar ortodox, avem la activ milioane de avorturi, adică de crime, deși ne împăunăm că bisericile sunt pline de credincioși la praznice și la hramuri, crime pentru care toți suntem vinovați prin nepăsare, prin indiferență, prin încuviințare... Doar Părinții duhovnicești știu cu adevărat ce e cu sufletul nostru, dincolo de aparențele exterioare, nu doar ca păcate personale, dar și ca neștiință duhovnicească, care dezvăluie cu adevărat „calitatea” credinței noastre.
Întotdeauna omul rău intenționat, șmecherul și „descurcărețul” a fost un parazit și un laș, care ori a trăit pe spatele omului cinstit și gospodar, ori a încercat să-l corupă prin toate mijloacele, pentru propriul profit. Și când a fost prins, când s-a dat pe față infracțiunile făcute, a încercat să se dezvinovățească dând vina pe alții.
Bunăoară, adunați un grup de oameni cinstiți, pentru un proiect social, oameni cumsecade, cu bune intenții, și veți vedea că imediat se vor alipi de ei felurite lichele, dornice să exploateze orice situație pentru a se îmbogăți, pentru a ajunge cât mai sus într-o mincinoasă ierarhie socială sau pur și simplu pentru a împiedeca realizarea proiectului respectiv.
Pârghiile democratice sunt doar pentru a alege un „rău mai mic” (nefericită sintagmă, din păcate reală) și pentru a împiedeca proliferarea răului la scară universală, iar mecanismele sociale rămân doar niște mijloace relative, „paleative”, care nu pot să vindece omul în adâncul lui ființial.
Esențială este eliberarea omului, a fiecăruia dintre noi, prin efort conștient, personal și liber asumat, din robia păcatelor și a patimilor, pentru că ele ne țin legați de cel rău și ele sunt sursa tuturor relelor din această lume. Ele ne despart de Dumnezeu, de Viața Adevărată, și de aici o mare parte din așa-zisele „neîmpliniri” personale și sociale.
Despătimirea implică bineînțeles o statornică lucrare duhovnicească, adică un efort care, „din păcate”, ne deranjează, pentru că cere renunțare la comoditate, la orgoliu, la câștigarea de bani și de averi prin practici ilicite..., la pozițiile de conducere uzurpate, obținute prin „aranjamente”, dar mai ales la plăcerile „vinovate” din viața fiecăruia.
Grație unor experimente sociale verificate de-a lungul timpului, sunt unii care au învățat că păcatele și patimile oamenilor formează acel „mediu” sufletesc și trupesc propice manipulării și aservirii aproape totale față de sugestiile din exterior, care ne dau falsa impresie că sentimentele, gândurile și alegerile noastre ne aparțin, că sunt personale.
Astfel ajungem să trăim o viață străină de noi, în care nu ne mai regăsim ca actori principali, ci alții ne scriu scenariile, ne regizează parcursul și ne aleg chiar și replicile.
Cum? Foarte simplu, prin mijloacele mass-media care hrănesc plăcerile contrare firii sau ne distrag atenția de la ce este cu adevărat important în viața noastră, dopându-ne cu cele mai tâmpite și banale informații, îmbiindu-ne aproape obsesiv să ne distrăm non-stop, să avem grijă de silueta și de frumusețea noastră trupească...
Vă veți întreba, pe bună dreptate, ce este de făcut? Chiar nu putem face nimic, să schimbăm ceva? Soluția pe care Dumnezeu ne-a arătat-o dintotdeauna e simplă: să părăsim păcatele și să ne vindecăm de patimi, și în locul lor să lucrăm binele. Lucru puțin probabil, ca un întreg popor sau o lume întreagă să se pocăiască de la mic la mare, măcar de frica unei morți iminente, așa cum au făcut-o bunăoară ninivitenii, atunci când proorocul Iona le-a vestit cuvântul Domnului:
„Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! Atunci Ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari şi până la cei mai mici. Şi a ajuns vestea până la regele Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său, şi-a lepădat veşmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă. Apoi, din porunca regelui şi a dregătorilor săi, s-au strigat şi s-au zis acestea: (...) oamenii să se îmbrace cu sac şi către Dumnezeu să strige din toată puterea şi fiecare să se întoarcă de pe calea lui cea rea şi de la nedreptatea pe care o săvârşesc mâinile lui; poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mâniei Lui ca să nu pierim! Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit” (Iona 3, 4-10).
Ce e de făcut? Să ne pocăim din adâncul inimii și să-L dorim cu tot cugetul, cu tot sufletul, cu întreaga ființă pe Mântuitorul Iisus, singurul care a biruit lumea prin Jertfa Iubirii Dumnezeiești, singurul care a dat sens Vieții noastre, dincolo de moarte, și care ne-a arătat că nu în noi înșine trebuie să ne punem nădejdea, ci în Dumnezeu Izbăvitorul.
Să ne rugăm unii pentru alții, deoarece vrajba și ura nu au adus niciodată nimic bun, și nimic bun nu poate fi zidit pe temelia șubredă a neînțelegerilor, a „loviturilor sub centură” sau a polițelor plătite „cu vârf și îndesat”.
Să nu ne facem deci iluzii, pentru că nu omul va salva lumea, ci Dumnezeu a făcut-o deja prin Fiul Lui care s-a răstignit și a înviat pentru noi: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5).
Știut este și faptul că întreaga istorie a omenirii vorbește de la sine prin ororile și atrocitățile comise, în numele „dreptății” și al „binelui”, de cei fără credință și frică de Dumnezeu.
Părintele Arsenie Papacioc a insistat asupra acestui adevăr, arătând că, potrivit Sinodului de la Cartagina, orice om care își arogă de la sine „puterea” că poate să schimbe ceva, fără ajutorul lui Dumnezeu, în viața lui personală și în această lume perververtită și coruptă, anatema să fie!
Pentru că a schimba ceva e indispensabil legat și de binele celorlalți. Adică o alegere care pare a fi spre „binele” meu sau a unui grup restrâns, poate avea efecte devastatoare în plan social. Iar aceste efecte numai Dumnezeu le știe și doar El poate să le „gestioneze” spre folosul tuturor, pentru îndreptarea și mântuirea noastră. Să nu uităm că nu e nevoie ca Dumnezeu să ne pedepsească, deoarece este suficient să ne lase să ne conducem viața după mintea noastră.
Hristos a înviat și vii suntem și vom fi, pentru că Dumnezeu este Izvorul Vieții. Unica problemă e cui urmăm: unei lumi care ne promite un „rai” trecător pe pământ sau lui Dumnezeu care a „câștigat” cu Sângele Lui, nu în virtutea unor „alegeri democratice”..., un loc pentru fiecare dintre noi în Împărăția lui Dumnezeu.
Biruinţa vieţii este în noi pentru că primim miraculosul dar al vieţii de la Dumnezeu, şi pentru că de vom trăi aşa cum ne-a învăţat Domnul Iisus Hristos, „El va trăi în noi, şi noi vom trăi în El”, în veșnicie (Mitropolitul Antonie de Suroj, „Făcând din viaţă rugăciune”, Editura Sophia, Bucureşti, 2014).
Am luat Lumina, am luat sfintele paști, ne-am înfruptat din bucate alese, ne-am bucurat împreună cu rudele și cu prietenii noștri, și apoi...?
Ce facem noi cu Hristos Înviat? Strigăm iarăși: „Ia-L! Ia-L! Răstignește-L!” (In. 19, 15), crucificându-L din nou, chiar și după ce a înviat și ne-a dăruit Lumina Învierii. Îl pironim din nou pe Cruce cu păcatele noastre, cu indiferența noastră, întorcându-ne la vechile obiceiuri...., mulțumiți în propriul orgoliu că am făcut și noi, de Praznicul Învierii Domnului, ceea ce lumea face, mai mult din obișnuință, decât din credință vie?
Singurul „candidat eligibil”, pentru orice alegeri, în fond o alegere pentru Veșnicie, e Mântuitorul Iisus Hristos. Tot ce a promis a înfăptuit, e imparțial în mod absolut, iubește pe toți și vrea ca toți să ne îmbogățim duhovnicește și să ne mântuim. Și în plus, și cel mai important, e că și-a dat Viața răscumpărare pentru noi, Dumnezeu fiind, ceea ce niciodată un om nu o va face.
Apoi și pentru faptul că oamenii nu se țin de Cuvânt: „Crezut-am, pentru aceea am grăit, iar eu m-am smerit foarte. Eu am zis întru uimirea mea: << Tot omul este mincinos! >>. Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema” (Ps. 115, 1-4).
Șansa noastră e că Dumnezeu a ales să lucreze prin oameni, prin noi, dar vai celor care nu vor sluji Domnului și aproapelui după învățătura și voia Lui, „cu frică și cu cutremur”, și vor căuta să se căpătuiască smintind și asuprind pe cei „mici” ai Mântuitorului Iisus. Pentru că așa spune Sf. Scriptură: „Şi cine va sminti pe unul din aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare” (Mc. 9, 42).
Fiecare slujitor al Bisericii lui Hristos va da socoteală pentru sufletele păstoriților săi, așișderea și noi, oameni cu responsabilități familiale și sociale.
Pentru că spune Hristos, nu un om oarecare: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte” (In. 10, 11-12).
Nimeni nu e scutit, și nici o lege omenească nu are putere, și nu va avea vreodată, să anuleze sau să desființeze ceea ce Dumnezeu a statuat prin puterea Cuvântului Său veșnic.
Acestea nu sunt cuvinte moralizatoare, poate doar un prilej pentru a conștientiza anumite realități din viața noastră și de a ne smeri cât de cât, și într-un moment de sinceră pocăință să-L primim în suflet pe Adevăratul Dumnezeu, care să dărâme dumnezeii falși din mințile și din inimile noastre.
Să avem milă de Dumnezeu, și să nu-L mai răstignim în fiecare clipă cu propriile păcate, poate așa ne vom aduce aminte și de Milele Lui față de noi!
Hristos a înviat!
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Mantuirea obiectiva privita interconfesional
Publicat in : Dogma -
Invierea Mantuitorului - iubire deplina fata de om
Publicat in : Invierea lui Hristos -
Ganduri duhovnicesti despre Pasti
Publicat in : Sfintele Pasti -
Penticostarul, perioada bucuriei duhovnicesti
Publicat in : Viata liturgica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.