Că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-Şi-a aminte că ţărână suntem, omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului aşa va înflori. Că duh a trecutprintr-însul şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte locul unde a fost...

Pentru că nu putem avea experienţa ei nemijlocit, cel mai adesea asociem imaginea morţii celei de somn. Ceea ce ştim despre moarte e că este ultimul nostru somn pe acest pământ, somn din care nu ne mai trezim. Aceasta este poate şi cauza pentru care lumea viitoare ni se pare atât de ireală, fiindcă o asemănăm unui vis. Ne gândim la ea ca la un vis care nu va mai fi întrerupt, pentru că este visul somnului morţii. Din acest vis oamenii nu se mai trezesc la realitatea pământească, ci, îndată ce au adormit, se trezesc la adevărata realitate. Moartea echivalează cu ruperea noastră din cadrul existenţei pământeşti. Ne rupem dintr-o realitate şi ne trezim în alta mai clară. „Moartea [...] este tocmai realitatea care-l trezeşte pe om să perceapă diferenţa dintre lumea de acum şi lumea de dincolo [...] Iar dacă încă de acum ne obişnuim să trăim într e lume imaginară şi să alunecăm prin viaţă pe idei false, atunci nu e prea greu ca şi credinţele noastre despre viaţa viitoare şi moarte să fie false. Cu cât ne străduim mai mult să trăim după raţiunile dumnezeieşti sădite în Iucruri, cu atât vom înţelege mai mult sensul lor. Dacă îmbrăţişăm această realitate a morţii şi vom înceta să ne gândim Ia ea ca la ceva ce nu e încă, atunci şi viaţa noastră va decurge conform ordinii ei adevărate. Numai moartea ne poate arăta cu adevărat diferenţa dintre ceea ce suntem şi ceea ce vom fi.

... chiar Mântuitorul îi spune lui lair şi celor ce o plângeau pe fiica acestuia: „n-a murit, ci doarme“ (Luca 8, 52). „Pentru că avea ... El să moară, Domnul, prin moartea şi învierea altora, îi pregăteşte mai dinainte pe ucenicii Săi să aibă curaj şi să suporte cu uşurinţă moartea; pentru că, venind El pe pământ, moartea este somn“ Nu putem deci crede că prin moarte omul dispare, la fel cum nu dispare nici cel care doarme, ci doar îşi încetează activitatea.

Era necesară despărţirea între suflet şi trup pentru o nouă alcătuire a omului. El s-a stricat neutilizându-se pe sine conform instrucţiunilor de utilizare. Adam „a păcătuit pentru că a întrebuinţat rău voinţa sa liberă şi a murit din pricina păcatului, căci «plata păcatului este moartea». Cu cât se depărta de viaţă, pe atât se apropia de moarte". Era deci nevoie de această demontare pentru o mai bună funcţionare în viitor, adică pentru ca trupul să poată fi spiritualizat.

Chiar frica şi teama pe care oamenii o simt faţă de moarte arată că ea este cauzată de o dereglare. Tot ce este natural în viaţă nu ne sperie, însă spaima despre care vorbim este semn al unei intervenţii în cursul firesc al lucrurilor. A apărut ceva care a stricat ordinea desfăşurării vieţii omului în plan paradisiac, a întrerupt comuniunea cu Izvorul Vieţii şi ne-a plasat într-o altă ordine sau, mai bine zis, dezordine. „Spaima de moarte arată că ea nu e un fenomen cu totul natural, ci că s-a produs ca un fenomen contrar naturii", contrar felului nostru de a fi.

Un efect al morţii este chiar acela de a întrerupe un fel al nostru de a fi, indiferent că e vorba de existenţa paradisiacă a omului, pământească, pătimaşă etc. Ea schimbă un mod de existenţă. Dacă acceptăm acest lucru, multe dintre neclarităţi capătă sens. Care ar fi rostul unei îmbătrâniri continue? Cu ce ne-am alege de la o astfel de viaţă? Tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte nu sunt acestea de aici; nu tinereţea trupului sau viaţa pământească sunt fără sfârşit, deşi ne-am dori-o, căci „suspinăm îngreuiaţi, de vreme ce dorim nu să scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă“ (II Corinteni 5, 4). Ne dorim să trecem la viaţa veşnică, dar, dacă s-ar putea, nu prin moarte, nu prin acest chin al ruperii noastre, al desfacerii omului în trup şi suflet.

Este firesc să ne dorim viaţa şi să vrem să ne umplem de ea, însă în condiţiile depărtării noastre de Dumnezeu, trupul nostru, deşi mai mult decât i s-a dat nu are ce să primească - Trupul şi Sângele lui Hristos -, îşi plăteşte totuşi datoria descompunându-se. „Partea văzută a omului se descompune, fără să dispară. Căci dispariţia este trecerea la nefiinţă, iar descompunerea este desfacerea unui lucru în elementele din care a fost alcătuit. Iar aceste elemente nu pier, chiar dacă scapă percepţiei simţurilor noastre dat fiind că [...] pierderea binelui a dat naştere stării potrivnice, partea nefolositoare a fiinţei noastre se destramă prin acceptarea răului “. Nouă ne este frică tocmai de această dispariţie în neant. Nu ştim să credem în veşnicia existenţei noastre. Deşi avem un început, el este veşnic în Dumnezeu. Pentru El noi nu vom muri chiar şi-n iad de-am fi. Şi acolo El va continua să ne iubească. „Dumnezeu îşi dă din nimic un partener al dialogului, dar într-un organism biologic... Iar acest dialog e menit să dureze continuu. Prin păcat comuniunea clară se întunecă, dar întrucât sufletul raţional rămâne în om, rămâne şi o anumită relaţie cu Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu nu mai e cunoscut ca Persoană. In iad omul simte chinul pierderii pseudo-valorilor în care a crezut, dar şi în acest chin va avea totuşi o relaţie cu Dumnezeu fie ea şi numai negativă. Avem un început. Noi credem că moartea este duşmanul începutului nostru. Lumeşte şi trupeşte vorbind, aşa este. Moartea pune punct, dar, din cauză că Judecata lucrurilor, prin prizma simţurilor, este greşită", greşită este şi concepţia noastră despre trup şi suflet. Noi vedem trupul că putrezeşte şi zicem că... gata, nu mai este. Despre suflet cu atât mai mult avem impresia că nu mai este, întrucât nu-l vedem şi nu-l simţim când iese din trup şi ce se întâmplă cu el după aceea. în concluzie, putem spune că, judecând după simţurile noastre, o dată cu moartea, omul dispare. Această logică nu-şi are însă vreun sens. Nici chiar această viaţă n-ar avea valoare fără moartea spre viaţa veşnică.

Oricât de multe am cerceta despre moarte, nu-i vom putea afla definiţia decât... experiind-o. A defini înseamnă să ajungi la finalul a ceea ce vrei să defineşti. A defini înseamnă a stăpânii. Numai astfel putem spune că ştim ce este acel ceva despre care am învăţat atâtea. Cum am putea spune că ştim să înotăm dacă noi am ascultat doar instrucţiunile, stând pe malul apei? Numai intrând în apă şi exersând, vom învăţa să înotăm şi, la rândul nostru, să dăm lecţii de înot.

In ce priveşte problema noastră, necazul este că nimeni, o dată murind, nu se va mai putea întoarce din apa morţii pe mal ca să ne înveţe ce este această moarte. „Căci acolo ne ducem toţi, unde niciodată nu am mers. Mare este atunci frica, mare cutremurul, mare taina, aceluia ce se desparte de trup, şi se duce către lumea aceea. Că dacă dintr-o latură mutându-se aici pe pământ la o alta, au trebuinţa de oarecare povătuiţori..., cu atât mai vârtos când ne ducem in laturile cele ce in veci sunt nemărginite, de unde nimeni nu s-a întors... Amar şi greu este paharul, dar toţi pe acesta şi nu pe altul îl vom bea. Mare şi neasemănată este taina morţii, şi nimeni nu o poate povesti.

Groaznice şi înfricoşate sunt acelea pe care atunci le vede sufletul, dar rumeni din noi acum nu le cunoaşte fără numai singuri cei ce acolo luându-se şed, şi văd pe cele ce se întâmplă lor. De aceea moartea este o taină, pentru că e proprie fiecăruia dintre noi. Fiecare îşi moare propria moarte; rumeni nu moare moartea altuia. Ce ar li putut să ne spună acei ce au înviat din morţi, precum Lazăr, fiica iui Iair şi alţii, decât ceea ce ştim ca se va întâmpla şi cu noi. Moartea îşi păstrează misterul pentru fiecare dintre noi, deoarece noi înşine, ca persoane, suntem adânc de mister. Dacă începem să nu mai avem în persoană un mister, ea devine un obiect ai acestei lumi. Murind, moartea nu mai este nici ea un mister, ci devine cunoaştere.

Tot ceea ce nu ştim despre moarte ţine de acest mister al persoanei şi tot ce ştim despre ea ţine de experienţa noastră pământească şi de revelaţie. „Moartea este o mare taină pentru noi. Ea este luminată de credinţa lui Hristos, dar tot este în ea ceva ascuns. Când omul trece prin ea, atunci se lămureşte totul".

Deci, cunoştinţa se împleteşte cu neştiinţa. Este necesară însă o parte tainică a morţii, pentru că, având această nesiguranţă, omul se mobilizează mai mult spre
pregătire. Chiar şi ceea ce Dumnezeu a îngăduit să ştim despre moarte este tot cu acest scop, ca noi să nu hm nepăsători faţă de ce ne aşteaptă, neştiind nimic, şi putând astfel să ne creăm propria credinţă despre ce va h, sau ştiind totul; iar atunci când un om ştie totul despre ceva anume, îşi pierde interesul pentru acel lucru. Avem nevoie de un motor al vieţii, de ceva care să ne ducă spre ţintă. Moartea nu e doar ceva care trebuie să vină, iar noi, cei care stăm să o aşteptăm; ea este şi forţa care ne face să ne pregătim pentru ea.

Dar nimeni nu vrea să moară, pentru că nu-i vedem şi sensul ei pozitiv. Vrem cu toţii să trăim „fericiţi până la adânci bătrâneţi". Nu vrem să murim, pentru că ar h cel mai nefericit lucru care ni s-ar putea întâmpla. Dacă este ceva care ne poate întrista cu adevărat, aceea este moartea. Ne ameninţă cu inexistenţa. Ne înfricoşează cu durerea despărţirii de lumea noastră, de firescul nostru, de obişnuitul şi realitatea noastră, şi cu singurătatea şi veşnicia ei.

Dacă ar fi o evidenţă a lumii viitoare, n-am avea libertatea să o negăm, ci am h constrânşi să o acceptăm şi să ne străduim să câştigăm existenţa cea fericită în acea lume. Tocmai aici ne afirmăm noi libertatea prin credinţă. Acceptăm existenţa noastră veşnică dincolo de pragul morţii, pentru că avem nevoie de un sens. De la început ne căutăm un rost în viaţa asta: învăţăm, muncim, toate cu un rost. De obicei, facem ceva pentru că aşteptăm o finalitate. Deci, dacă în lumea aceasta imperfectă există rosturi, sensuri ale acţiunilor noastre, cu cât mai mult ar exista aceste sensuri pentru însăşi această lume? Ea cuprinde sensuri, raţiuni, dar ea însăşi are un sens, şi acesta îl primeşte prin moarte. însă nu orice moarte dă sens lumii, vieţii, existenţei, ci numai aceea care ne deschide calea spre Dumnezeu, care este înţeleasă prin credinţă. Putem înţelege moartea ca împlinire a vieţii pământeşti, dacă omul şi-a condus viaţa spre această împlinire. Nu toţi oamenii ajung să fie stăpânii lor înşişi, adică nu ajung la o „luare în stăpânire de ei înşişi“, deşi unii se străduiesc în această privinţă, prin predarea cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre noi însă nu găsim un rost în a părăsi scopurile apropiate, scopuri care ne împlinesc în egoismul nostru.

Mitropolitul Antonie de Suroj a intrat într-o criză de sens în momentul în care a fost străfulgerat de golul în care se găsea viaţa lui fericită: „fericirea fără scop era insuportabilă. Imi era imposibil să accept o fericire fără finalitate, în viaţă, încercările şi suferinţa trebuiau să fie învinse, căci totdeauna există ceva dincolo de ele, dar fericirea aceasta, fiindcă nu avea sens în afara ei însăşi, şi fiindcă nu credeam în nimic, îmi părea insipidă“.

Avem posibilitatea să găsim aceste sensuri, pentru că dacă ele n-ar exista, atunci n-ar exista nici ideea lor şi nici dorinţa noastră de a le găsi. Nu dorim ceva ce nu există, pentru că nu avem nici o imagine a acelui ceva. Dacă încercăm să găsim numai scopuri care să ne satisfacă în mod egoist, nu vom reuşi să avem o imagine realistă despre lucrul al cărui scop îl căutăm. „Am început să caut vieţii un alt sens - mărturiseşte în continuare pr. Antonie - decât al scopurilor ei practice. Faptul de a studia, de a deveni folositor în viaţă nu-mi părea nicidecum convingător. Intreaga mea viaţă tinsese până atunci către obiective imediate şi iată că deodată acestea îmi păreau goale“.

Un început fără sfârşit presupune şi un spaţiu nelimitat, însă în condiţiile existenţei noastre biologice pe acest pământ acest lucru nu e posibil. Ce s-ar întâmpla dacă ne-am naşte şi nu am mai muri? Spaţiul nostru limitat nu ne-ar putea înghiţi. Moartea pune în mişcare lumea, ea ne face loc şi ne integrează în lumi şi în spaţii noi - limitate sau nu. Ea este realitatea care ne trezeşte la realitate. „Fără moarte viaţa ar fi ireala".

Dacă n-am muri, căutările noastre pe acest pământ nu s-ar încheia niciodată şi am fi foarte dezamăgiţi, chiar deznădăjduiţi, nefericiţi că nu ajungem la nici o ţintă. în fiecare zi aceleaşi lucruri, aceleaşi întrebări care nu şi-ar afla răspunsul decât în moarte şi viaţa de după ea.

„Moartea ne sperie, dar ne şi atrage", însă de multe ori spaima capătă dimensiuni mult mai mari decât atracţia şi, la rândul ei, spaima e alungată prin minciună: „Pe unul îl consolează spiritele: «Ce judecată! Te mai naşti o dată - şi gata!». Pe altul îl dăscălesc savanţii: «Pe cine să judece? Toţi sunt atomi: se vor dezintegra, şi cu asta s-a sfârşit»". Deşi nu au sens, oamenii acceptă unele explicaţii ale morţii, tocmai pentru a putea fi liberi să o ignore. Unii spun că moartea înseamnă reîntoarcerea forţelor vitale concentrate în organism din nou în curentul naturii, ca să fie apoi din nou concentrată în alt organism; alţii, că spiritul e prin sine doritor de existenţă în afara trupului. Dacă ar fi acceptat explicaţia ortodoxă - adevărată - le-ar fi fost mai greu să ignore moartea şi să caute să se elibereze de gândul la ea, tocmai pentru că această explicaţie cere contrariul: să te gândeşti totdeauna la moarte ca să o poţi înţelege. Frica de moarte aduce frica de Dumnezeu, iar „frica de Domnul este curata". Neprimind această explicaţie, respingem şi frica de moarte.

Morţile se ascund, morţii dispar. Moartea este exclusă din viaţă. Este vestită această atitudine faţă de moarte a englezilor: „Pentru ei, a muri e un act necuviincios. Dacă ţi se întâmplă să decazi până la punctul de a muri, specialiştii sau anteprenorii de pompe funebre se ocupă să te pregătească, să te aranjeze în vederea funerariilor un preot [...] mi-a mărturisit că niciodată în viaţa lui nu văzuse un mort! De ce această atitudine bolnăvicioasă faţă de moarte? Doar în viaţa curentă nu te debarasezi de oameni făcându-i să dispară printr-o uşă secretă! Dacă moartea înseamnă numai eşecul, sfârşitul vieţii, se înţelege că familia îndoliată evită să o privească în faţă, gândindu-se că-i va sosi curând rândul. Pentru cei care au o atitudine greşită faţă de ea, moartea le va fi din ce în ce mai îngrozitoare şi de temut“.

Dacă nu devenim conştienţi de faptul că n-o vom putea elimina din viaţa noastră, atunci vom lupta mereu să o acoperim, să o ştergem, să scăpăm de ea, fără să acceptăm că e în zadar. Insă cu cât o vom accepta mai conştient, cu atât ea va căpăta valoare şi va fi rezervorul vieţii noastre dacă o valorificăm. Numai primind acest sens omul scapă de „trupul morţii" în care a fost aruncat de propria voinţă, adică scapă de moarte prin ea. Atunci când s-a aruncat în braţele duşmanului său şi „moartea a ajuns să vie în el“ Dumnezeu ne-a schimbat pentru a o putea învinge, după ce ea câştigă în prealabil. A dat trupului această capacitate de a se desface în elementele din care a fost alcătuit, „pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte", adică o dată cu această desfacere moartea să ia sfârşit.

Cu excepţia păcatului, un rău este întotdeauna un bine în Dumnezeu; „Nimic din cele ce există în lumea aceasta nu este cu adevărat rău, chiar dacă este aducător de răutate, nici măcar moartea". „Morţile vin de la Dumnezeu; dar moartea nu este un lucru rău, afară numai dacă vorbeşti de moartea păcătosului"; iar dacă moartea rămâne încă o pedeapsă pentru păcat, este pentru cei care oscilează între a trăi conform voii vieţii lui Hristos sau respingerea ei; „pentru aceştia ea nu şi-a schimbat încă cu totul rostul de pedeapsă pentru păcat".

Căderea a însemnat parcurgerea unui alt drum decât cel stabilit iniţial pentru atingerea scopului şi ţintei noastre, dar noi trebuie să devenim aceleaşi persoane pentru care am fost creaţi. Nu numai că mâna lui Dumnezeu a modificat începutul morţii noastre în căderea lui Adam, dar aceeaşi mână a primit moartea, i-a dat această părută
victorie, ca apoi să-şi întoarcă voinţa asupra ei şi să ne-o dăruiască nouă deja învinsă.

Prin biruinţa lui Hristos asupra diavolului „omul a fost întors de la moartea sufletului, de la acea moarte de care a murit îndată ce a gustat din pomul oprit [...]. Căci noi am fost osândiţi, după călcarea poruncii, la moartea trupului [...]. El a tămăduit îndoita noastră moarte printr-o singură moarte, cea a trupului Său, şi printr-o singură înviere, cea a trupului Său“.

Preot Corneliu- Mihail Militaru

Fragment din cartea "Testament. Eseu despre moarte", Editura Christiana

Cumpara cartea "Testament. Eseu despre moarte"


 

• Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului
  Publicat in : Dogma
• Cu moartea pe moarte calcand
  Publicat in : Religie
• Moartea mea intre Dumnezeu si mine
  Publicat in : Editoriale
• Moartea jertfelnica a lui Hristos, cea mai mare coborare a Lui la noi
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• Rugaciune la moartea unuia din soti
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: