Profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor s-a născut pe 13 aprilie 1930 la Ocişor (în inima Ardealului, între Ţebea şi Hălmagiu, nu departe de Vaţa, locul de obîrşie al legendarului Arsenie Boca), din părinţi învăţători (Aurel şi Melania) şi bunici şi străbunici preoţi. Proza sa de mai tîrziu va ambiţiona să reconstruiască estetic această lume a copilăriei, devenită icoană a paradisului pierdut. De la Serile-n sat la Ocişor (volumaşul de povestiri - pline de pitoresc, dar şi de fior metafizic - cu care a debutat editorial în 1971), trecînd prin Temeri (1985) sau Căruţa cu seînduri (1990), pînă la Strigoii Ocişorului (2005), s-a articulat un univers romanesc complex, populat cu personaje adeseori fascinante, în care un loc deosebit revine romanului Temeri - frescă a satului românesc tradiţional “de pe Crişuri”, dar şi roman de familie, ţesut în jurul personajului de forţă epopeică al Ruzaliei, năprasnica preoteasă, “stăpîna Ocişorului” de odinioară (şi nimeni alta decît bunica autorului)1.
După studiile liceale de la Brad şi Deva, în 1952, pe cînd era student la Filosofie, este arestat pentru prima oară (îi împrumutase cartela sa de masă regretatului critic literar Ovidiu Cotruş - nepotul poetului Aron Cotruş -, pe care noul regim îl socotea “duşman al poporului”). Smuls peste noapte din Clujul visurilor juvenile, este tîrît prin Rahova, Jilava, Malmaison, Uranus, din nou Jilava, apoi Baia Sprie, Dej, Gherla, Aiud. Din primăvara pînă în toamna lui 1956 are parte doar de cîteva luni de libertate chinuită, după care este rearestat sub acuzaţia de a fi participat la un “complot studenţesc”, pe fondul tulburărilor din Ungaria. Incadrat într-un lot de potenţiali condamnaţi la moarte, a stat sub teroarea sentinţei mereu amînate pînă în august 1957. Va fi eliberat abia în 1964, după un nou tur al groazei pe la Interne-Malmaison-Uranus-Jilava-Aiud (amănunte ale biografiei sale de deţinut politic se află împrăştiate în volumele de memorii, unde autorul “s-a ascuns” iniţial sub numele personajului Mircea Petre).
După ieşirea definitivă din închisoare, va urma Literele (specializarea franceză-spaniolă) la Bucureşti, unde se va şi stabili. Mulţi dintre colegii şi cunoscuţii din prima studenţie erau acum cadre universitare. în 1970, renunţînd la un post de universitar la Iaşi (ce i se cuvenea prin repartiţie, conform mediei de absolvire), alege să rămînă profesor de liceu în capitală (iniţial la “Iulia Hasdeu”, unde a ţinut ani de-a rîndul şi un minunat cenaclu literar, apoi la “Spiru Haret”, de unde s-a şi pensionat). După un prim mariaj eşuat, în 1973 se căsătoreşte cu Dana-Ilinca Konya, descendentă din ilustra familie a Negruzzeştilor.
Beneficiind într-o oarecare măsură de perioada de “liberalizare” de la răscrucea deceniilor 7 şi 8, îşi începe bogata activitate publicistică (devenind, după cîţiva ani, şi membru al Uniunii Scriitorilor). Ii apar volume de proză literară (pe lîngă cele deja menţionate, romanele Măreasa şi, mai ales, Crişan - carte în care drama personajului istoric respectiv este doar un pretext de a zugrăvi drama generică a deţinutului şi condamnatului la moarte, încă din 1977), impresii de călătorie (Călătorie spre Soare-Răsare; spre “Soare-Apune” nu va putea călători decît după 1989 - cf. mai recentul volum Drumuri întortocheate. Jurnal de călătorie în Europa, Asia şi America de Nord), studii şi eseuri filosofico-literare (Curente estetice contemporane, Griinewald, La Rochefoucauld. Aventura orgoliului, Vitralii, Gogol sau Paradoxurile literaturii moderne ş. a.), iar în urmă şi memoriile din închisoare (reeditate îu prezentul volum). Se adaugă un mare număr de traduceri (adeseori însoţite de prefeţe sau postfeţe substanţiale), mai ales din autori francezi sau gruzini: Jean-Paul Sartre, Rene Berger, Al. Dumas-tatăl (în colaboare cu Anca Crivăţ), Jurgis Baltrusaitis, Ciabua Amiredjibi (în colaborare cu Aurel State şi Adina Nicolescu, iar mai tîrziu cu Alexandra Popescu Vizghina şi Dana Petrişor) etc. A îngrijit şi/sau prefaţat mai multe volume din literatura închisorilor (Dumitru Gh. Bordeianu, Constantin Oprişan etc.).
După 1989, este membru al A.F.D.P.R. (mergînd mai tîrziu, din motive de rectitudine şi onoare, cu ramura ostilă ambiţiosului, dar controversatului Constantin Ticu Dumitrescu), vice-preşedinte al defunctei formaţiuni de dreapta numite Uniunea Democrat-Creştină - U.D.C. (şi, pentru scurtă vreme, parlamentar), iar din 1991 pînă în 2010 redactor al revistei Puncte cardinale din Sibiu. Actualmente este preşedinte de onoare al Senatului Asociaţiei “Rost” (pe care a susţinut-o încă de la înfiinţarea revistei, alături de marele său prieten de o viaţă, regretatul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa).
O trilogie de referinţă în literatura închisorilor
Mitul aşa-zisei “literaturi de sertar” nu s-a motivat semnificativ, după 1989, decît prin numeroasele volume de memorii din închisorile şi lagărele comuniste, cele mai multe scrise cu mult înainte de posibilitatea publicării lor în România. Acesta este şi cazul memoriilor din detenţie ale lui Marcel Petrişor, redactate, într-o primă formă, încă de pe la sfîrşitul anilor ‘70. Spre deosebire de alţi autori din aceeaşi categorie, Marcel Petrişor se întîmplă să fie un scriitor cu lungă experienţă publicistică, deja notoriu - dacă nu la data redactării iniţiale, în orice caz la data definitivării pentru tipar a acestor mărturii - prin romanele, povestirile, studiile, eseurile şi traducerile sale. Amintirile penitenciare se resimt de acest fapt şi apar ca o încununare a operei sale de prozator, cu ambiţii ce depăşesc sfera mărturisirii brute. Tendinţa de “literaturizare” a experienţei de închisoare, pe care unii camarazi de luptă şi suferinţă o dezagreează principial, era la el limpede încă din primul volum, dar apare încă şi mai accentuată în cele următoare - cu măsura, bine păstrată pe tot parcursul, de a nu anula prin aceasta nici fiorul autenticităţii, nici caracterul documentar (a cărui importanţă va creşte, îmi place să cred, în percepţia generaţiilor viitoare).
Celor două volume închinate experienţelor penitenciare din faimosul Fort 13 al Jilavei: Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Editura Meridiane, Bucureşti, 1991, 316 pp., şi Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Editura Timpul, laşi, 1995 (pe pagina de titlu figurează anul 1994), 211 pp., ambele zugrăvind profilul etapei concentraţionare a anilor '50, fostul deţinut politic Marcel Petrişor le-a adăugat unul dedicat Aiudului şi etapei finale a închisorilor comuniste (anii '60): La capăt de drum, Institutul European, Iaşi, 1997, 205 pp. (o traducere selectivă din aceste trei volume este în curs de apariţie în limba franceză). In felul acesta, memoriile sale din închisoare se împlinesc într-o “trilogie” mărturisitoare de cert interes documentar, dar şi literar (urmînd, într-o oarecare măsură, modelul Soljeniţîn), căreia i se adaugă mai nou, ca un fel de florilegiu chintesenţializat (din care nu lipsesc şi unele detalii sau “tuşe” inedite), volumul Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi (Ed. Vremea, Bucureşti, 2008).
Autorul “face literatură” în mod deliberat, dar nu dincolo de limitele impuse de realitatea tragică a experienţelor relatate (ale sale sau ale altora, dintre care mulţi au părăsit deja această lume); strădania se îndreaptă, în mod evident, spre decantarea esenţialului, cu accent pe latura psihologică şi morală; personajele se ridică, treptat, de la cazuri la tipuri, dezvăluind o umanitate complexă, răstignită parcă pe crucea dintre rai şi iad. Sfidînd judecăţile simpliste, “rezistenţa” şi “căderea” au parcă aceeaşi măreţie tragică şi denunţă laolaltă o istorie ajunsă la limitele extreme ale abjecţiei şi perversiunii.
Acceptînd convenţia epică propusă de autor, ne găsim în faţa uneia dintre cele mai interesante cărţi de acest gen, nu atît prin formula ei “literară”, cît prin încercarea - reuşită, în linii mari - de a se ridica deasupra factologiei şi subiectivismului sentimental, spre un orizont interpretativ al motivaţiilor şi sensurilor atîtor experienţe-limită, într-un subtil joc al “oglinzilor paralele”.
De la Casimca Jilavei...
Cele două volume despre Jilava înfăţişează, într-un prim plan, “povestea” locului numit Casimcă (un fel de “talpă a iadului” din Reduitul Jilavei), destinat “elementelor” celor mai incomode politic din regimul penitenciar al vremii, iar într-un plan secund (dar nu mai puţin esenţial) “povestea” Piteştiului, rememorată şi judecată “la cald” de chiar cei care au trăit-o (vîrîţi acum în Casimca Jilavei, împreună cu naratorul). Chiar dacă el însuşi n-a trecut pe acolo, memoriile lui Marcel Petrişor se integrează astfel şi în dosarul literar al Piteştiului (cu toate urmările lui), alături de cele ale lui D. Bacu, P. Goma sau V. Ierunca2.
Celulele învecinate sînt populate în carte (cum fuseseră şi-n realitate) cu personaje ilustre ale lumii legionare, toate trecute prin Piteştiul anilor 1949- 19511. Se impun în economia cărţii mai ales figurile remarcabil conturate ale unor Costache Oprişan, Pavel Grimalschi, Vică Negulescu, ca să nu mai vorbim de tragicul caz al “reeducatului” Aristotel Popescu (cel ce a raportat gardianului că ceilalţi “bandiţi” îi strecuraseră medicamente, ca să-i salveze viaţa!), în care este întruchipată întreaga monstruozitate a “experimentului” aplicat prin Eugen Ţurcanu şi sinistrul său grup de torţionari.
Marele personaj al volumelor despre Jilava rămîne însă, neîndoielnic, nefericit numitul (în versiunea originară) “Gore Bolovan”, nimeni altul decît viitorul preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, al cărui caz complex mi se pare fără egal în întreg universul concentraţionar românesc (constituind antiteza perfectă a cazului Aristotel Popescu).
Din volumul al doilea rămîn antologice, dincolo de cîteva aspecte ale “dezbaterilor”, episoadele legate de moartea poetului C. Oprişan (1921-1958, fost şef al Frăţiilor de Cruce pe ţară). Imobilizat şi devorat de tuberculoză (şi introdus în celula respectivă fără nici un ajutor medical, probabil tocmai în scopul de a-i îmbolnăvi şi pe ceilalţi), este asistat, cu un eroism sacriftcial vecin cu sfinţenia, mai ales de Ghiţă Calciu, cel ce-şi desface venele şi lasă să se scurgă într-o gamelă un litru de sînge, cu gîndul de a-l hrăni astfel pe muribundul semiconştient. Sînt paginile ce merită citate cu precădere: Dumnezeule! - exclamă Marcel, sărind spre Ghiţă. Ce faci?!
- Taci! - îi porunci scurt Ghiţă. Storc o gamelă de sînge din braţ, ca să-i dau limfă lui Costache. Nu vezi c-a pierdut atîta sînge şi se stinge dacă nu intervenim cu ceva? [...]
Ghiţă umpluse între timp jumătate din gamelă cu sînge şi o pusese pe tineta cu apă, acoperind-o cu o cîrpă.
- Il las, să se sedimenteze hematiile, şi-i voi da doar limfa s-o bea – ii explică el lui Marcel, în şoaptă, în timp ce-şi bandaja sumar încheietura braţului, de unde lăsase să i se scurgă sîngele. [...]
Se dumiriră însă repede, văzîndu-l cum decanta limfa, din gamela în care-şi storsese sîngele, în cea a lui Marcel.
- Bea! - îi zise apoi lui Costache, pe un ton poruncitor.
Oprişan însă zîmbi nemişcat. Răspundea cu-n surîs nelumesc la tot ce se-ntîmpla în jur.
- Costache, bea asta! - încercă Ghiţă să-l facă să bea cu orice preţ.
- Prea tîrziu! - exclamă Iosif. Costache e departe acum; atît de departe că nimeni nu-i mai poate face nimic... Lăsaţi-l!
- Costache! Costache! - ţipă atunci Ghiţă, ca şi cînd ar fi vrut să-l întoarcă din drum cu o gamelă de sînge. E al meu, al meu, mai am! - murmura el.
Şi ei... o să ţi-l dea şi ei pe al...
Nu-şi termină însă vorba cînd Oprişan [...] tresări de trei ori, ca la vederea a ceva nevăzut, şi [...] îşi dădu duhul pe braţele lui Ghiţă Calciu. Gamela cu limfă căzu pe jos, iar el îl îmbrăţişase pe Costache ca şi cum ar fi vrut să nu-l mai lase să plece...”
... Ia Zarea Aiudului
In “povestea” Aiudului, ca şi în cea a Jilavei, autorul face un inventar era bine pus la punct şi directorul penitenciarului, colonelul Crăciun, fusese temeinic pregătit pentru reuşita-i deplină”; ultimele “îndărătnicii” trebuiau spulberate, mizîndu-se pe uzura fizică şi morală; deţinuţii vor fi eliberaţi, dar partidul îi voia, dacă nu efectiv “reeducaţi”, măcar iremediabil compromişi.
După ajungerea la Aiud (o remarcabilă descriere “balzaciană” a acestei închisori, moştenite de la Imperiul austro-ungar şi diabolic valorificate de comunişti, se găseşte în această a treia parte a memoriilor), naraţiunea - sprijinită mai ales pe rememorări, dezbateri şi portretizări “din mers” - alternează mai vizibil cele două planuri epice (dar şi moral-existenţiale): cel al deţinuţilor (ce se luptă să-şi păstreze măcar un minimum de demnitate umană, presimţind apropierea eliberării, dar şi dramatismul ultimelor încercări, transferat aproape pe de-a-ntregul în adîncul conştiinţelor vulnerate), şi cel al opresorilor (ce se străduiesc, cu toate resursele de abjecţie de care dispun, să dea lovitura morală de graţie, conform “sarcinilor” trasate “de sus”, acestor suflete răvăşite şi epuizate; problema colonelului Crăciun este formulată astfel: “Cum avea s-o scoată Ia capăt cu cei cu care însăşi vremea şi toate represiunile n-o putuseră scoate?”).
Mulţi au ajuns să cedeze în ultima clipă (şi tragedia lor este poate cea mai răscolitoare din toată istoria penitenciarelor comuniste), majoritatea au sfîrşit prin a accepta compromisuri mai degrabă “formale”, dar au fost şi dintre aceia - mai puţini - care au rămas nepătaţi pînă la capăt şi a căror ieşire pe poarta închisorii capătă dimensiunile unei apoteoze a umanului: “Pe poarta închisorii începură apoi să iasă grupuri-grupuri, la anumite intervale de timp, ultimii fiind cei din Zarcă [locul de maximă duritate a recluziunii - n. n.] şi cei din camerele de psihiatrie. în fruntea acestora se aflau Anderca şi Turtureanu, doi studenţi declaraţi fanatici, iresponsabili, pentru că nimeni din conducerea închisorii, nici măcar Crăciun, nu putuse sta vreodată de vorbă cu ei”. Apoi, “netulburaţi de amintirea nici celei mai mici concesii sau slăbiciuni, pe aceeaşi poartă pe care intraseră cîndva în Aiud, ieşeau acum, cu fruntea ridicată spre cer, şi prinţul Ghyka, în hlamida-i verde de mucegaiul izolării în care fusese zvîrlit; şi Aurel State, sprijinit - dar nu îndoit - pe cele două cîrje pe care le purta, mărturie a «marelui salt» făcut de pe acoperişul Ministerului de Interne; şi stareţul Papacioc", nepăsător la tot ce se petrecuse cu el în anii de detenţie, ca şi la ceea ce-l aştepta afară; cu veşnicul surîs pe buze, [...] se-ndrepta spre ieşire, însoţit doar
de cineva nevăzut, care nu-şi ridicase niciodată degetul de pe el”, “lese «sfinţenia» pe poartă!” - ar fi exclamat un gardian, petrecîndu-l cu privirea...
Şi astfel se scurseră toţi, purtîndu-şi crucea destinului, spre “închisoarea mai mare” care era “Republica Populară”, în care cei mai mulţi vor fi hărţuiţi şi marginalizaţi ani buni după aceea. “în urma lor - încheie povestitorul - rămîneau însă gardieni îngrijoraţi de ce vor face ei după plecarea atîtor oameni ce avuseseră nevoie de pază, grefieri uluiţi de cele auzite, procurori dezamăgiţi de refuzul unor ultime «oferte» - şi penitenciarul gol ca o gură flămîndă, care cine ştie cînd avea să se mai sature... Şi încă ceva: alături de oraş, pe o coastă, rămînea un cimitir sătul de mormintele fără cruci care-l umpleau pînă la refuz”.
Scrisă poate mai în grabă şi de aceea insuficient “şlefuită”, această parte despre Aiud încununează totuşi o mărturie exemplară, pe care nici o savantă “carte neagră a comunismului” n-o poate substitui esenţial, căci, după vorba lui Leon Bloy, “a suferi trece, dar a fi suferit nu trece niciodată”...
Cînd cineva se va învrednici să trateze, într-o vastă sinteză, bazată pe un studiu obiectiv şi exhaustiv (atît cît omeneşte se poate), literatura închisorilor comuniste din România secolului XX, nu este îndoială că numele lui Marcel Petrişor se va afla la loc de cinste, deopotrivă ca protagonist şi mărturisitor al celor mai cumplite experienţe la care umanul a fost supus în acest tîrziu al Istoriei.
Răzvan Codrescu
Prefata la volumul "Cumplite incercari, Doamne! Anii de mucenicie ai temnitelor comuniste", Editura Christiana
Cumpara cartea "Cumplite incercari, Doamne! Anii de mucenicie ai temnitelor comuniste"
Note:
1 Despre un alt puternic personaj feminin, Rafila din romanul mai recent Cei din Aciua, s-a spus că ar fi “o replică a Mărci lui Slavici" (Elvira Sorohan).
2 De la cartea lui Dumitru Bacu (apărută în Spania, în 1963,, şi a cărei a IV-a ediţie ani îngriit-o recent, chiar la Editura Christiana), bibliografia "fenomenului Piteşti” s-a îmbogăţit substanţial. Ca şi D. Bacu (a cărui carte — Piteşti - centru de reeducaare studenţească - a fost tradusă şi în engleză, în 1971), unii au prezentat faptele Iară să le fl cunoscut direct: Paul Goma (ies chiens de mort La passion se Ion Piteşti/Pat imite după Piteşti, 1981 — în fr.; 1990 —în rom.). Virgil Ierunca (Fenomenul Piteşti, ed. a ll-a 1990: reed. 2007), Marcel Petrişor (Fortul 13. Convorbiri din detenţie, 1991. şi Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, 1994) etc. Dintre cei care au scris despre Piteşti din propria lor experienţă, se cuvin menţionaţi mai ales Grigore Dumitrescu (Demascarea, 1978), Gheorghe Bîgu (Mărturisiri din întuneric, 1993), Nicolae Călinescu (Preambul pentru camera de tortură, 1994), Viorel Gheorghiţă (Fl ego. Sărata-Pileşti-Gherla-Aiud, 1994), Dumitru Gh. Bordeianu (Mărturisiri din mlaştina disperării - 2 vols., 1995; reed. 2001), Octavian Voinea (Masacrarea sludenţimii române în închisorile de la Piteşti. Gherla şi Aiud, 1996), Costin Meriş- ca (Tragedia Piteşti. O cronică a “reeducării” din închisorile comuniste, 1997), Aurel Vişovan (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-aipărăsit?, vol. I, 1999), Traian Popescu (Experimentul Piteşti. 2000). Pr. Gheorghe Calciu (Viata Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile Principalul “ochi” al evocării este Celula 2, iniţial cu patru “locatari”: Mircea Petre (Marcel Petrişor însuşi), Gore Bolovan (Gheorghe Calciu), losif V. losif şi Constantin (Costache) Oprişan (ultimii doi, morţi demult la data redactării, daţi de la început cu numele lor adevărate; în ce priveşte disimularea identităţii celorlalţi doi, oportună poate la data primei redactări a cărţii, astăzi ea nu-şi mai are rostul, drept care ediţia de faţă a optat pentru abandonarea acestei “obscurizări” greoaie şi conjuncturale).
-
O lume privita dintr-o parte
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.