Luna noiembrie a anului 1978 se apropia de sfârşit. Lui Daniel i se dusese vestea în tot Bucureştiul, la toate spitalele, peste tot vuia asta despre el, că este un tânăr în metastază, la spitalul „Alexandru Sahia", care nu face calmante (a spus doctorilor că el nu amestecă Trupul şi Sângele Mântuitorului cu care s-a împărtăşit, cu droguri) şi nici nu se vaită deloc, că este foarte frumos la faţă şi foarte blând, că vorbeşte deosebit de frumos cu toată lumea, are o conduită ireproşabilă şi doar 33 de ani.
Asta spunea tot personalul: «Cu un an în urmă, fusese internat acolo un tânăr de 27 de ani, aparent, având aceeaşi boală. Deşi i se făceau încontinuu cele mai tari calmante ale momentului (fortral şi morfobion) durerile lui erau insuportabile, răcnea îngrozitor şi, dacă n-ar fi fost legat de pat, s-ar fi suit pe pereţi! Tot spitalul era-n alertă. Era firesc ca întreg personalul spitalului să aştepte cu înfrigurare clipa când Daniel se va comporta întocmai, ei crezând că el are aceeaşi boală, cu a celui ce decedase în urmă cu un an. Deşi durerile lui Daniel erau greu de suportat, nu-i auzea nimeni nici un oftat măcar. Asta nu cred că se datora neapărat faptului că firea lui era aceea a unui introvertit, cât mai cu seamă faptului că Dumnezeu îi asculta rugăciunile şi-l ajuta să fie o pildă de comportament creştinesc.
O asistentă medicală de la spital mi-a mărturisit că niciodată nu întâlnise un asemenea pacient, ce-ar fi avut o asemenea boală, care să fie tot timpul cu faţa veselă şi luminoasă şi să nu schiţeze nici o grimasă de durere măcar, deşi a fost sigură că avea dureri. Oricine intra în salonul lui, aşa-l găsea. Ba mai mult, datorită educaţiei şi bunei creşteri ce-o avea, se simţea îndatorat tuturor, neştiind cum să mai mulţumească, în orice împrejurare. Dumneaei îi punea, din când în când, flori de primăvară într-un pahar, pe noptieră. (Venise în fiecare duminică la mormântul lui. Când se apropia Parastasul anual, era extrem de discretă şi pleca imediat după slujbă, căci se temea să nu fie recu-noscută şi să-şi piardă serviciul).
In tot timpul cât a fost bolnav, scriitorii i-au promis că-i dau pensie lui Daniel, din care o jumătate i-ar fi rămas mamei, care era prima moştenitoare a lui, dar n-a fost aşa niciodată. De ce i-ar fi dat, dacă tot murea, nu? Dar ei s-au îngrijit de spitalizarea lui.
La un moment dat, i s-a găsit un post de arhitect la „Institutul Proiect-Bucureşti", dar, cum el avea buletin de Piteşti.
Dar pentru el acest buletin nu reprezenta un paşaport pentru Eternitate, aşa că a rămas fără el, în Bucureşti, pentru bisericile la care mergea şi pentru Sfintele Moaşte de aici. I-ar fi trebuit, desigur, pentru serviciu, locuinţă şi tot ce ţine de cotidian.
Aşadar, pentru că nu murmura şi nu cârtea împotriva suferinţei ce-o avea (era ca şi inexistent în spital), toţi bolnavii, de la toate secţiile, care puteau merge, veneau să-l vadă şi să-l întrebe invariabil Cum poate răbda o asemenea suferinţă? Iar el le spunea, tot invariabil: „Cu ajutorul Mântuitorului, Maicii Domnului, Sfintei Cruci şi Sfinţilor!" Mai ales, indiferent ce erau ei, el le spunea că este Ortodox.
Pentru că era atât de tânăr şi cu o boală atât de grea, doctorii au îngăduit ca la el să vină orice preot şi orice călugăr ar vrea să-l vadă, oricând, să-i lase şi noaptea şi să-i facă orice rugăciune consideră de cuviinţă. In plus, i s-a dat voie să ţină pe noptieră Biblia ortodoxă şi Cartea de rugăciuni, ca şi Urmarea lui Hristos, din care citea zilnic.
Urme in vesnicie. Daniel Ilie Turcea. Volum biografic, Editura Doxologia
Cumpara cartea "Urme in vesnicie. Daniel Ilie Turcea. Volum biografic"
-
Daniel Turcea, poetul convertit
Publicat in : Parinti -
Viata fratelui meu, Daniel Turcea
Publicat in : Religie -
Caznele lui Sisif
Publicat in : Poezii ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.