Prolog

In urma cu 33 de ani [acum sunt deja 35, pe 28 martie, n.n.], avand 33 ani si opt luni, Daniel pleca in vesnicie.

Niciodata n-as fi indraznit sa vorbesc in public sau sa scriu despre fratele meu, din proprie initiativa; am facut asta vazand penuria de informatii despre el, unele de-a dreptul eronate. M-am gandit sa spun adevarul, ca sa existe un punct de vedere in cunostinta de cauza, asa cum, despre tatal dumneaei, numai distinsa doamna Lidia Staniloae a putut scrie o biografie adevarata.

Eu am tinut cont de binecuvantarile pe care le-am primit de la Inaltpreasfintitul Teofan, de la Parintele Profesor Dumitru Staniloae, care-a scris Prefata la ultima Epifanie, in dorinta categorica de-a fi data Bisericii Ortodoxe Romane. M-au binecuvantat si neuitatii nostri parinti duhovnicesti: Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc si Ilarion Argatu.

A fi vigilent, pentru a te putea ocupa de-o biografie sistematica, presupune sa cunosti perfect viata celui caruia i-o istorisesti, nu sa stai sa bajbai prin toate… cotloanele, ca sa incropesti ceva cat de cat plauzibil.

Metafora versului sau, pe cat este de sugestiva si frumoasa, pe atat este de adevarata. Pentru ca a trait relativ putin, viata lui s-a desfasurat cu o intensitate maxima. Tot timpul spunea ca n-are timp. Tot ce facea: citea, scria sau se ruga, postea sau mergea la Biserica, alerga sa faca milostenii, facea cu dragoste si cu o fervoare greu de imaginat! O viata ca un stalp de flacara inaintea desertului a unui om care, din cel mai vicios, ajunsese sa spuna: nu sunt poet, mi-e sete de Lumina!

Pocainta sa, atat de curata, cu lacrimi si-nsotita de bucuria pe care ti-o confera Ajutorul Dumnezeiesc, i-a fost adevarata nastere intru Hristos, dupa Botez. Stiu ca inca din gimnaziu spunea ca nu va trai mult si cauta sa-si completeze cunostintele repede si bine. Aveai senzatia ca se afla intr-o cursa contra cronometru, la o suta de metri garduri, pentru ca-si traia zilele la cea mai inalta tensiune, acumuland cunostinte peste cunostinte!

Pentru ca era scriitor… de meserie, pot vorbi despre el, ca despre un caz aparte in literatura romana; de aceea, bunul simt al celor sapte ani de acasa… ma determina sa fiu circumspecta in a-mi aroga drepturi necuvenite pentru a-l caracteriza; eu considerandu-ma totdeauna un pigmeu pe langa el, un urias.

Odata intors la Dumnezeu s-a retras ca melcul in cochilia sa de rugaciune, incat nimeni n-a mai putut patrunde in acel cer al inimii sale, unde-i graia Dumnezeu prin Tacere; „era-n Oceanul Lui si Oceanul in el!” dupa cum avea sa spuna. S-a identificat cativa ani buni cu fiul cel risipitor, cheltuindu-si darurile date de Dumnezeu in fel si fel de patimi, care-l devorau cu salbaticia lor. Intotdeauna m-am minunat cum au reusit rugaciunile mamei sa-l salveze de la o moarte sigura, din cauza excesului de alcool, de tutun, de cafea si de destrabalare.

Sunt stari de fapt care se pot explica si altele inexplicabile, cum ar fi pocainta adevarata a unei persoane care s-a reintors la credinta, cu adevarat, stari care, precum spune poetul, se pot trai, dar nu descrie. Totodata exista momente de mare smerenie, de blandete, de credinta, de sfiala, de autentica traire launtrica, ce nu se pot desavarsi decat printr-o pace (in sensul in care ne-a dat-o Hristos) a tacerii. Ce minunat!

Cand l-a cunoscut pe Parintele Arsenie Papacioc, si cand s-a intors definitiv la Dumnezeu, Sfintia Sa i-a spus: „Tata, manastirea nu-i azil de oameni invinsi ai sortii, de cei care nici n-au reusit in viata, nici nu si-au gasit un loc stabil si umbla din casa-n casa, facand pe credinciosii si pe sfatosii, din cei ce sunt sufocati in lume din cauza unor deceptii sau casatorii de compromis, nu-i un balamuc unde se duc cei debili mintali sau deznadajduitii pamantului, ea este un loc unde neaparat trebuie sa ai nebunie pentru Hristos, unde te duci eroic, dupa ce-ai invins in viata peste tot (daca esti un intelectual), numai asa poti ramane biruitor, chiar si acolo trebuie sa te lupti eroic cu cetele diavolesti de sub cer. Iar decretul nefiind abrogat, poti fi oricand azvarlit de acolo”.

Tinerilor de azi, a le spune ce era de fapt pe vremea aceea, este egal cu a ara marea. Ei nu pot pricepe si, cu siguranta, il vor intelege mai greu pe Daniel. Acum, dupa Revolutie, sunt persoane care il critica aspru si pe Parintele Staniloae, in multimea coplesitoare de carti si de nume care se vehiculeaza in lumea literara. Acum sunt atatea carti cu subiecte ce tin de Teologie, incat poti sa-ti alegi ce vrei. Atunci, cand aparea un volum din „Filocalia” romaneasca sau „Dogmatica” Parintelui Staniloae, fiind scumpe si dorindu-ti-le, trebuia sa faci eforturi supraomenesti, sa nu tii cont de nici o ratiune ce apartinea cotidianului, sa fii, mai precis, nebun pentru Hristos, ca s-o cumperi.

Stiti ce inseamna asta? Inseamna sa te culci cu gandul la ele si sa te scoli cu gandul la ele, caci, in noua zi, aveai posibilitatea sa le mai rasfoiesti si sa mai visezi, in continuare, ca le vei avea odata, sa strangi ban peste ban, sa te privezi de multe altele, intr-un cuvant, sa respiri cu gandul la ele, sa ti le doresti cu ardoare ca pe niste margaritare de mare pret, dupa cum si erau. Si cand, in sfarsit, erau ale tale, le tineai in maini si erai uimit de ele, incepeai sa le citesti si rascitesti, le puneai sub perna ca pe Biblie si-abia asteptai ca a doua zi odihnit sa poti gasi referatele scripturistice indicate in noile lecturi ca sa te poti bucura, comparandu-le!

Ce poate insemna mai mult pentru un om care-L iubeste sincer pe Dumnezeu? El a aprofundat aceste lecturi, a crezut tot ceea ce era scris acolo si si-a conformat viata asemeni lor, pentru el nu erau niste licente poetice, care ar fi dat bine in unele locuri, ci via cale a vietii, in toata plenitudinea ei! Pentru mine totul a fost limpede si curat ca apa unui izvor de munte. Eu stiu pentru ca l-am vazut, am vazut un om adevarat, ale carui cuvinte erau da si nu pentru bine si rau.

In privinta politicii, el nu-si batea capul, nu striga nici sus, nici jos, nu avea preferinte, dar, conform spuselor Sfantului Apostol Pavel, ne rugam in casa pentru inteleptirea conducatorilor pe care-i aveam, cu voia Bunului Dumnezeu, asa cum si Nero a trait pe vremea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel – care nu s-au rugat Domnului sa-l piarda caci astfel n-ar mai fi existat – si, printre nenumaratii martiri ce i-a facut, au fost chiar Sfintii Apostoli. De ce n-avea opinie? Simplu: Pentru Daniel, martirii din temnitele comuniste nu ajunsesera la dimensiunea aceasta pentru ca se diferentiau de ceilalti oameni prin juramintele pe care le faceau sau prin uniforma verde pe care-o purtau, ci prin simplul fapt ca erau adevarati crestini, ca cei din timpurile primare, cu singura diferenta ca acestia din urma isi sfarseau zilele mancati de fiare, in urletele arenei insetate de sange, iar primii puteau sa fie devorati de sobolani, in tacerea lugubra si-n subsolul jilav de mirosuri pestilentiale, ales anume pentru inmultirea prielnica a odioaselor mici fapturi criminale.

Pana si ideea de-a detine, undeva, o arma ii repugna, dar aceea cu atat mai mult de-a o avea in mana si a o folosi impotriva aproapelui. In acest sens, meciurile de box il mahneau foarte tare. Zicea: „Cata ura pot nutri acesti oameni, daca-si pot lovi adversarii cu atata salbaticie, oare nu mai au nimic uman in ei?” Nu accepta nici ideea condamnarii la moarte, pentru ca i se lua omului posibilitatea pocaintei.

Faptul ca parintii nostri au fost nevoiti, datorita serviciului pe care-l aveau, sa fie membri de partid (calitate pe care-au folosit-o pentru a face cat mai mult bine celor din jurul lor) nu duce neaparat la concluzia ca Daniel ar fi urmat aceeasi cale. Eu stiu ca a plecat in vesnicie cu apartenenta politica de U.T.C. – ist, pe care n-o puteai refuza sub nici o forma, pentru ca riscai sa fii exmatriculat din liceu, de facultate nemaiputand fi vorba. Nu era o noutate: mai toata tinerimea romana de atunci apartinea acestei organizatii politice, se poate spune: aripa tanara a natiunii. Nu stiu daca la Uniunea Scriitorilor se organizau sedinte U.T.C, s-ar putea sa se fi dus, pentru a face act de prezenta, politica nu-l interesa chiar deloc.

El isi punea intrebari despre Dumnezeu, iar pentru conducatori (indiferent cine ar fi fost ei), repet, ne rugam in casa, asa cum prevad rugaciunile pravilei zilnice. Dupa ce ne-am mutat la Bucuresti, la Pitesti se ducea rar, ca s-o vada pe matusa Virginia (tanti Icuta, cum ii ziceam noi), care l-a crescut, si sa aprinda o lumanare la tata si la bunici. Trebuie sa spun ca toate ideile vehiculate dupa Revolutie, precum si existenta si rolul partidelor istorice preocupau in modul cel mai serios intelectualitatea mai varstnica ce traise-n acele vremuri, chiar si-n timpul dictaturii comuniste.

Nu prea-ti acorda nimeni atentie daca, strain fiind de vremurile interbelice, le ignorai si nu emiteai un punct de vedere pe placul lor. Daniel nu a priceput prea bine ce s-a intamplat, de fapt, (intrucat totul plutea-ntr-o confuzie din care nu intelegeai mare lucru) era dornic de-a elucida problema – asta-i enerva pe toti, nu lasa lucrurile nelamurite sau, ma rog, in coada de peste. „Si asa …si asa … sau asa … sau asa” – s-a inarmat cu caiet si pixuri si, fara sa bata toba, s-a asezat statornic pe treaba, facand o munca de Sisif, timp de doua saptamani, in Biblioteca Academiei, la care avea permis de intrare.

Si, dupa ce-a terminat, mi-a spus: „Lu, scriitorii mai in varsta, avand o nostalgie a timpurilor interbelice, sunt gata sa se si sau sa te si bata pentru opiniile lor, care n-au nici o legatura cu realitatea. Iti mai amintesti povestea cu «hainele imparatului?» Toti ii admirau hainele imparatului, el gol fiind! Stau si ma intreb, ce-o fi cu ei? Prosti nu sunt. Se inchina la idoli, considerandu-i singurele modele demne de urmat! De aceea a prins, cu atata succes si ravna, diametral opuse realitatii, comunismul la noi!

Spun doar atat, toate ca toate, accepta scriitorimea noastra, dar asa ceva? Pentru mine aceste idolatrizari… de trei surcele n-au nici o relevanta. Am studiat pe rupte in Biblioteca Academiei si nu mi-a scapat nimic din amanuntimea subiectului. M-am dus cu caietul la ei si-am constatat ceva care i-a exasperat la culme! Le vine, oricaruia dintre ei, sa ma stranga de gat, nu ma mai suporta, nu atat pe mine, cat adevarul spus care le-a daramat templul si idolii din ei, ai mai pomenit asa ceva, sa te bati pentru minciuna?

Eu, de buna credinta fiind si nestiind peste ce voi da, m-am dus la fata locului sa vad ce si cum stau lucrurile de fapt?! Ce-am aflat este halucinant! Ei n-au studiat, au luat de bun si-au jucat cum s-a cantat. Sigur, primul lucru care le-a venit in minte a fost acela ca totul tine de dezinformare, cea mai puternica arma comunista, pentru a denigra acele persoane deosebite in ochii contemporanilor nostri!?»

Eu stiu ca Mantuitorul a spus in Gradina Ghetsimani celui ce scosese sabia: «Intoarce sabia ta la locul ei, ca toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri» (Matei 26, 52). Asta ma intreb eu, ca ceea ce-am gasit te ingrozesti!

Intre cele doua razboaie mondiale s-au scris, sub orice forma (liber-cugetatorii fiind in elementul lor) lucrari de beletristica (romane S.F. ori de alta natura), schite, nuvele, piese de teatru, eseuri, recenzii, proza, inclusiv articole, in ziare si reviste serioase sau de scandal, satirice, epigrame, cuplete, vodeviluri, teatre de varietati (orice, de la seriozitate la cea mai josnica speta) cu o furie inexplicabila, de-a dreptul tenebroasa, numai si numai impotriva Mantuitorului si-a mantuirii! Si asta, dublu, decat in toata perioada stalinista pana azi! Nu este vorba decat de-o lupta draceasca, acerba, pe fata, deschisa, nu este decat un razboi de-o crunta salbaticie impotriva valorilor fundamentale ale Crestinismului. Nu vreau sa trec la niciuna din tabere.

De ce atata ura, de cand lumea? Dupa aproape 2000 de ani, am ajuns sa cred ca daca azi L-ar vedea pe Mantuitorul Insusi, de la lapidare pana la rastignire, ar nascoci cele mai de neinchipuit torturi pentru a-I sugruma iubirea nemasurata, iertarea neinchipuita, smerenia imposibil de atins, mila inimaginabila! Toate acestea, pe care ni le-a daruit noua, sunt atat de imposibil de realizat incat, pentru majoritatea oamenilor ele nu pot fi adevarate! Decat sa-l iubesti pe vrajmas, nu-i mai bine sa ti-l faci sclav? Deci pot spune clar, NU ma preocupa politica, nici extremismele, cu toate minciunile lor, de nici un fel!

Daca acum mai exista bun-simt, macar la aratare, tu ai sa traiesti niste vremuri in care vei vedea nesimtirea la tot pasul, lipsa smereniei, a pudorii, a sfielii, a curateniei sufletesti si idolatrizarea oricarui sentiment dezonorant pentru persoana umana, in care familii intregi se vor uri si ucide pentru pamant, cand orice urma de sentiment, ce tine de umanitate, va disparea de la unii cu desavarsire, va fi o degringolada si-o cadere pe toboganul istoriei, fara precedent.”

El il iubea mult pe Sfantul Constantin Brancoveanu si-i parea rau, din toata fiinta lui, ca n-a apucat ziua in care sa-l vada trecut in randul Sfintilor, considerandu-l cel mai mare Sfant roman. Zicea: „Cine stie ce s-ar fi ales de tara noastra, daca el n-ar fi rabdat pana la sfarsit?!”Asemenea martiri erau iubiti de el, cei care tac si fac! Pentru el discretia era o virtute de prim rang. Si, ca sa nu ramana numai aprecierile mele, voi exemplifica cu cele spuse de el: «Neamul lui Cain, neobosit, / Pana cand veti ucide, / pana cand veti calomnia, pana cand? / Care va fi ultima crima? / Incetati odata!»

Si iata ca traim acest veac unde multimea de credinte si denominatiuni au impins ura si vrajmasia dincolo de orice limite. La 14 ani, mi-a spus ceva care m-a pus pe ganduri: „Un savant al mileniului doi / a grefat unui tanc / aripi de porumbel / iar unui porumbel, / senile de tanc! / De atunci, vietatea amenintatoare / umbla prin lume cu turela deschisa necontrolat / si niciodata n-ai sa stii, / si ai s-astepti infrigurat / sa ti se aseze pe umar / si sa explodeze!».

Am realizat (ca un copil ce eram) ca acest om are o gandire profunda, care depasea cu mult varsta lui. N-am inteles mai nimic din cele spuse, dar imaginea era de domeniul fantasticului.

Aveam o anumita sfiala in fata personalitatii si delicatetii lui covarsitoare. El insusi are o marturisire fara echivoc: „Mi-e dor de Tine, Doamne! / Sunt dintre cei ce au vazut minuni, / sunt dintre cei ce s-au plecat invinsi; / si, cu uimire, / s-au ridicat, avand / – fie si doar o clipa(!) -aceeasi impacare / de la-nceputul lumii! Eu am fost / mort / si-am inviat! Mi-e dor / de Tine, Doamne, de Eternitatea / fara cuvant si fara / ce-i al meu, / om sunt, atat / voi fi in Dumnezeu!”

Ultimul cuvant pe care l-a spus pe acest pamant a fost: „rugati-va!“

I-a fost atat de dor de Dumnezeu incat a plecat in vesnicie la varsta Celui Rastignit si inviat din morti!

Lucia TURCEA

25 martie 2012 – Buna Vestire
Prolog la cartea: Daniel Turcea, Epifania. Cele din urma poeme de dragoste crestina, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Epifania. Cele din urma poeme de dragoste crestina"

• Daniel Turcea, poetul convertit
  Publicat in : Parinti
• Comportamentul crestinesc al lui Daniel
  Publicat in : Religie
• Caznele lui Sisif
  Publicat in : Poezii ortodoxe