Oricat de pacatos ar fi omul, chipul lui Dumnezeu rămâne totdeauna în el şi este doar acoperit de rănile păcatului. „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor." Orice ar spune cineva despre noi, despre viaţa noastră, pentru noi are însemnătate numai felul în care ne privim noi înşine faptele, felul în care ni le îndreptăţeşte sau ni le mustră conştiinţa noastră - nemitarnicul judecător care ne însoţeşte întotdeauna.

Sfinţii Apostoli dădeau conştiinţei o foarte mare însemnătate şi urmau îndrumările ei în viaţă şi când îşi scriau epistolele.

Dacă Apostolii dădeau conştiinţei o atare însemnătate, înseamnă că şi noi, care năzuim să călcăm pe urmele lor, dar ne aflăm în starea de statornică aplecare către păcat, este însemnată şi neapărat trebuincioasă prezenţa în suflet a acestui judecător nemitarnic şi neadormit. Alţi oameni ne pot lăuda sau mustra, însă judecata lor e făţarnică, fiindcă ei se poartă faţă de noi cu părtinire - fie peste măsură de îngăduitor, fie, dimpotrivă, cu duşmănie. Iar conştiinţa, după cuvintele Sfântului Ierarh Grigorie Teologul, este „nemincinos tribunal domestic".

Criminalul poate scăpa câteodată de judecata omenească, dar niciodată nu va scăpa de judecata conştiinţei sale. Infricoşata Judecată ne sperie tocmai deoarece conştiinţa noastră, care ştie toate faptele noastre, ne va da în vileag şi ne va pârî.

Am citit, am auzit cuvintele lui Puşkin din Boris Godunov: „Nu vei scăpa de judecata omenească, precum nici de-a lui Dumnezeu nu vei scăpa", însă cuvintele acestea ne intră de obicei pe o ureche şi ne ies pe alta, cu toate că am avea neapărată nevoie să le avem mereu înaintea noastră şi să ne călăuzim în viaţă după ele.

Hristos a venit pe pământ să-I cheme pe păcătoşi la pocăinţa. Trebuie să ne amintim episodul cu păcătoasa pe care voiau s-o bată cu pietre pentru greşeala ei. Când au adus-o la Hristos, El nu zicea nimic, şedea tăcând şi, după cum se spune în Evanghelie, scria pe pământ, iar când au început să îl tot întrebe, în cele din urmă a răspuns: Cel fară de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei (In 8, 7). Atunci, cei care o învinuiau, fiind mustraţi de conştiinţa lor, au început să plece unul după altul, până ce a rămas numai femeia înaintea Domnului. Astfel a vorbit în ei conştiinţa, deşi erau oameni cruzi, pare-se. Iar acum, schimonosind ideea de Biserică, oamenilor nu le pasă de conştiinţă, îi dau în vileag, îi mustră şi îi învinuiesc pe alţii. Şi aceştia sunt oameni care citesc şi ascultă mereu Evanghelia.

Trebuie să primim cu cea mai mare luare-aminte învăţătura Sfinţilor Părinţi despre constiinta.

Aici se vorbeşte despre conştiinţa adevărată, conştiinţa bună, conştiinţa „ideală". Despre aceeaşi conştiinţă vorbeşte Cuviosul Ioan Scărarul: „In toate împrejurările să punem drept scop şi îndreptar, după Dumnezeu, conştiinţa noastră, şi aflând încotro bat vânturile să întindem pânzele corăbiei noastre cum ne arată ea (conştiinţa)."

Despre acelaşi lucru dă mărturie în dese rânduri Apostolul Pavel, care era călăuzit în viaţa sa nu de legea scrisă, ci de legea firească a inimii.

La Ava Dorothei se află o imagine frumoasă, în care conştiinţa este înfăţişată drept pârâş care se luptă cu noi. Lucrarea mântuirii noastre ar fi pe de-a-ntregul cu neputinţă dacă n-ar fi în noi acest pârâş, care se luptă cu noi pentru dreptate, pentru adevăr, pentru bine. In această luptă nu avem voie să nesocotim nici cele mărunte, pentru a nu le pierde pe cele mari, şi trebuie să ne îngrijim de cele uşoare, ca să le dobândim mai apoi pe cele mai grele. Trebuie neapărat să ne curăţim, să ne păzim şi să ne verificăm conştiinţa atâta timp cât încă suntem în această lume: împacă-te cu pârâşul tău atâta timp eşti cu el pe cale.

„Prorocul îl plânge pe Efraim şi zice: Asuprit-a Efraim pe pârâşul său, călcat-a judecata (Os. 5, 11). Pârâş numeşte conştiinţa. De aceea s-a zis şi în Evanghelie: împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, judecătorul - slujitorului, şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat grăiesc fir nu vei ieşi de acolo pană ce nu vei fi dat cel din urmă han (Mt. 3, 25-26). Dar de ce numeşte „pârâş" conştiinţa? Pentru că se împotriveşte întotdeauna relei noastre voiri şi ne aduce aminte ce trebuie să facem, însă nu facem, precum şi ce nu trebuie să facem, dar facem, şi pentru asta ne osândeşte. De aceea şi Domnul o numeşte „pârâş" şi ne porunceşte, zicând: împacă-te cu pârâşul tău până ce eşti cu el pe cale. Calea, după spusele Marelui Vasile, este această lume.

Aşadar, să ne sârguim, fraţilor, a ne păzi conştiinţa atâta timp cât suntem în această lume; să n-o călcăm deloc, în nici o privinţă, fie ea cât de mică. Să ştiţi că din pricina nesocotirii acestui lucru mărunt ajungem la nesocotirea celor mari... Drept aceea, păziţi-vă, fraţilor, de nesocotirea lucrurilor mici, păziţi-vă de dispreţuirea lor... fiindcă prin asta ia naştere năravul cel rău. Deci, sa luăm aminte la noi înşine şi să ne îngrijim de cele uşoare cât timp sunt uşoare, ca să nu se facă grele: fiindcă atât virtutea, cât şi păcatele încep de la binele şi răul mic şi sfârşesc cu cele mari. De aceea ne şi porunceşte de a ne păzim conştiinţa, părând a ne îndemna cu osebire pe fiecare din noi, grăind: „la seama ce faci, nefericitule! Vino-ţi în sine, împacă-te cu pârâşul tău cât eşti cu el pe cale!"

Dar prin ce se curăţeşte conştiinţa adevărată, conştiinţa ce are bunătatea din Rai a întâiului Adarn? Căci pe măsura curăţirii sale, conştiinţa devine adevărat judecător şi adevărat învăţător al vieţii după Dumnezeu.

Când preotul rosteşte rugăciunea de taină din timpul Heruvicului, el cere: „...caută spre mine, păcătosul şi netrebnicul robul Tău, şi curăţeşte sufletul şi inima mea de conştiinţa vicleană." In acel moment începe Liturghia credincioşilor, începe aducerea Jertfei Fără de sânge, săvârşirea Tainei Trupului şi Sângelui Domnului. Şi conştiinţa, după cum spune Apostolul, se curăţeşte tocmai prin această Taină: Sângele lui Hris- tos, Care prin Duhul Cel veşnic S-a adus pe Sine lui Dumnezeu jertfă fără de prihană, va curaţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului Celui viu (Evr. 9, 14).

Şi când intrăm în Biserica lui Hristos, când ne unim cu Trupul Lui, ce Ii făgăduim lui Dumnezeu? Acelaşi Apostol spune că îi făgăduim atunci Iui Dumnezeu o conştiinţă bună. Aşadar, lucrarea noastră de aici, de pe pământ, este să ne păzim conştiinţa curată.

Ai se pare că îndată ce ne-am pocăit de păcat conştiinţa noastră s-a curăţit în această privinţa.

Lucrurile nu stau însă aşa: acesta este doar începutul. Pocăinţa doar ne împacă cu Hristos, dar de unit cu El şi de curăţit ne curâteşte împărtăşania. In rugăciunea de după împărtăşanie citim: „...şi îmi dăruieşte până la suflarea cea mai de pe urmă întru curată conştiinţă, cu vrednicie, să mă împărtăşesc cu Sfinţeniile Tale spre iertarea păcatelor şi spre viaţa veşnică." Prin urmare, curăţia conştiinţei depinde de Taina Pocăinţei şi de împărtăşania cu Sfintele Taine, precum şi de felul în care ne apropiem de ele.

Adeseori mergem la spovedanie, ne împărtăşim, postim când vine postul, pentru că, socotindu-ne creştini, vrem să facem ca toţi creştinii - însă uităm cu desăvârşire că prin aceasta se curăţeşte şi se luminează conştiinţa noastră.

Hristos, Care a sădit şi în noi această lege dumnezeiască, la Judecată nu va face decât să confirme ceea ce ne va arăta „tribunalul nostru domestic". Ca atare, trebuie să ascultăm în fiecare clipă a vieţii noastre de propria conştiinţă, pe care o avem întotdeauna cu noi. Astfel îl vom „birui pe pârâşul nostru", „nu-l vom lăsa să crâcnească".

Treaba noastră este să ne păzim conştiinţa nesmintită şi nestricată. Când am intrat în Biserică am făgăduit o conştiinţă bună: ca atare, treaba noastră pe pământ stă în păzirea şi curăţirea conştiinţei prin pocăinţă şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Lucrul acesta are o deosebită însemnătate pentru noi acum, când temeliile Bisericii sunt strâmbate, când oamenii trăiesc cu totul nebisericeşte, dar tot mai cred că sunt creştini, că merg pe calea lui Hristos.

Credinţa noastră este o credinţă a pocăinţei, îndată ce a aflat că în barca sa nu e un simplu om, ci Domnul, Apostolul Petru a strigat: Ieşi de In mine, Doamne, că sunt om păcătos! (Lc. 5, 8). Acesta este un strigăt de pocăinţă. Şi Apostolul Toma, când Domnul l-a chemat să pună degetul în rănile cuielor, a strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu! (In 20, 28). Şi în continuare lucrurile au mers tot aşa. Când cei care crezuseră în Hristos întrebau ce să facă pentru a se mântui, Apostolii răspundeau: Pocăiţi-vă, şi să se boteze fiecare în numele lin lisus Hristos, spre iertarea păcatelor (Fapte 2, 38). Aşadar, în primul rând pocăiţi-vă. Pocăinţa, curăţirea conştiinţei este treaba noastră cea dintâi şi cea mai însemnată.

Stareţii Optinei sfătuiau să citim în chip făptuitor scrierile Părinţilor. Aceeaşi atitudine trebuie s-o avem şi faţă de citirea Evangheliei, întrucât Evanghelia a fost scrisă nu numai în scopuri informatice, nu numai spre aducere-aminte, ci şi ca să o trăim, să o întrupăm în viaţa noastră: împreună cu Hristos trebuie să ne bucurăm, împreună cu El să şi suferim. Daca, aflându-ne în starea de păcătoşenie, ne vom da seama de păcătoşenia noastră, şi noi trebuie să ne bucurăm de faptul că prin mustrările conştiinţei auzim glasul lui Hristos însuşi, că prin mustrările pe care le face Hristos păcătoşilor în Evanghelie auzim propria noastră mustrare şi ne bucurăm de faptul că „urechi avem, şi auzim".

Ne putem îndepărta de Hristos cu totul, fără să ne dăm seama, crezând că suntem buni: ca atare, trebuie să dăm o deosebită atenţie sufletului nostru, amintindu-ne mereu porunca Apostolului Pa vel: sa aveţi credinţă şi conştiinţa bună (1 Tim. 1, 19).

Sfantul Serghie Meciov
Cum sa supravietuim duhovniceste, Editura Sophia

Cumpara cartea "Cum sa supravietuim duhovniceste"

 

• Constiinta si compromis - Recenzie
  Publicat in : Religie
• Constiinta, ceasul desteptator al sufletului
  Publicat in : Pilda zilei
• Despre constiinta
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: