Îndemnul „continuaţi să fiţi îngăduitori şi iertători unii cu alţii!” al Sfântului Apostol Pavel adresat colosenilor acum, mai bine de două milenii, într-una din epistolele sale, nu şi-a pierdut sensul. Mai mult, îndemnul Apostolului Pavel este un strigăt, un semnal de alarmă, un arc peste timp, pentru că şi astăzi oamenii au nevoie de îngăduinţă, de iertare, de pace, dar mai ales de iubire.
Mai întâi de toate, iertarea este atributul dumnezeirii, pentru că Dumnezeu cunoaşte toate slăbiciunile şi neputinţele fiinţei umane, iertând fiecare persoană în parte, indiferent de greşeala sau păcatul înfăptuit. Dumnezeu este dispus să ne ierte păcate grave, dacă noi mărturisim păcatul, ne căim şi ne pocăim. Dumnezeu ştie că fiinţa umană este imperfectă şi că există posibilitatea ca să se vorbească de rău unul pe altul sau chiar să se ajungă la jigniri, de aceea este îndelung răbdător şi îndelung iertător. Aşa precum însuşi Iisus Hristos ne-a iertat nouă păcatele, tot aşa şi noi, nevrednicii trebuie să iertăm semenilor noştri. Problema nu e la Dumnezeu, ci la noi oamenii. Cum putem păstra pacea cu semenii noştri imperfecţi? Cum putem ierta, pentru ca la rândul nostrum să fim iertaţi?
Pe de o parte, a vorbi despre iertare înseamnă, de fapt, a vorbi despre Dumnezeu şi este, desigur, un demers iniţiatic ce presupune, pe de o parte, o maturitate spirituală pe care, din păcate, doar puţini o au, pe de altă parte, o cunoaştere aprofundată a lui Dumnezeu şi, în cele din urmă, o atenţie sporită în urmărirea textelor biblice cu trimitere la iertare, însoţită, bineînţeles, de o meditaţie profundă a conţinutului acestora.
"Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă urăsc" (Mat. 5, 44) poruncă a cărei împlinire poate fi pentru noi mai mult sau mai puţin uşoară, însă a ierta pe oamenii care cauzează suferinţele aceluia pe care îl iubim e cu totul altceva. Aici ar putea să apară ca şi cum tu ai săvârşi o trădare. Şi totuşi cu cât dragostea noastră faţă de cel ce suferă este mai mare, cu atât mai mult suntem şi noi în stare să împărţim şi să iertăm şi în acest sens, dragostea cea mai mare este realizată atunci, când noi putem spune: "Te-am iertat, frate!"sau “ Te rog să mă ierţi, frate!”.
Experimentarea iertării şi dragostei lui Dumnezeu, aşa cum au înţeles-o Sfinţii Părinţii din monumentala traducere, din limba rusă, a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae – Filocalia, ne arată că omul poate ierta şi poate fi iertat, mai mult, poate răspunde la chemarea lui Dumnezeu şi poate primi harul divinităţii. Pe de altă parte, se încearcă scoaterea în evidenţă a realităţilor lumii în care trăim, şi anume că omul este dependent de lucrurile lumii, legat prin propriile lui afecte, cum spunea Părintele Stăniloae în „Ascetică şi mistică”, dar pervertind afectele naturale prin păcat. În aceste condiţii, nu poate exista iertare, nu poate avea loc pocăinţa, iar dragostea se va pierde, în afara celei idolatre sau egolatre. Numai omul responsabil de lucrarea spirituală, numai omul jertfelnic, cel ce-şi asumă crucea lui Hristos, poate învinge dependenţa de patimi. Şi abia apoi va putea experimenta dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.
Experienţa iertării, aşadar, este experienţa cea mai deplină pe care o poate avea un om. Dar ea se află la capătul căii presărate cu suferinţe şi cu necazuri. Este omul capabil ca trecând peste necazurile şi suferinţele pricinuite de semenul său, să-l ierte? Da, numai sub inspiraţie divină şi sub pecetea Duhului Sfânt asemenea Apostolului Pavel care îndeamnă: „după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi!”. Chiar şi marii specialişti ai psihologiei recunosc că circa 90% din situaţiile de criză, de conflict, de neînţelegeri dintre două persoane se datorează neputinţei de a pricepe că „eu şi numai eu sunt de vină, pentru că nu reuşesc să accept iertarea sau renunţarea la orgoliul meu”. Încercăm să inventăm tot felul de vinovaţi pentru ceea ce ni se întâmplă, numai să nu luăm vina asupra noastră.
Nu întâmplător, Pavel a fost martor la omorârea lui Ştefan de către cei care s-au făcut judecători şi au aruncat cu pietrele răutăţii, duşmăniei şi urii asupra „îngerului” Ştefan, fiind primul martir creştin, aceasta petrecându-se în valea lui Ioasafat. Sfântul Arhidiacon Ştefan este o dovadă de iertare, credinţă şi dragoste, care chiar şi atunci când pietrele semenilor îi provocau durerile morţii, el îi ierta şi se ruga pentru ucigaşi: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”.
În consecinţă, de la omul păcătos, prin omul jertfelnic, prin iertarea dumnezeiască către dragoste, aceasta este calea. Fiindcă fără iertare sau renunţarea la sine, fără asceza împotriva patimilor, orice dragoste este doar iubire egoistă de sine care nu are nimic de-a face cu adevărata dragoste cerută de Dumnezeu oamenilor prin porunca pe care a dat-o prin Domnul Iisus Hristos.
Aşadar, este lesne de înţeles faptul că nimeni nu poate ierta sau renunţa la sine şi nu-şi poate înfrânge voia proprie fără ajutorul Duhului Sfânt care lucrează împreună cu voinţa omului, susţinând-o în lupta ei. Aceasta este taina victoriei asupra păcatului – o împreună – lucrare a voinţei umane şi a puterii dumnezeieşti, numai aşa vom putea ierta pe semenii noştrii, numai aşa putem ajunge la iubirea şi credinţa martiriului.
O mai mare atenţie acordată unora altora, o privire mai lungă către cei din jur, o mai mare sensibilitate pentru grijile celor apropiaţi, dar mai ales iertarea tuturor celor, care într-un fel sau altul, ne-au greşit, membrii familiei, rudele, prietenii, vecinii, colegii de serviciu etc. – toate acestea ar însemna un exerciţiu de voinţă şi o cinstire, celui care a devenit primul martir creştin al Bisericii, Arhidiaconul Ştefan!
Fiţi îngăduitori şi iertători!
Doamne, ajută!
Ştefan Popa
Stefan Popa
-
Iubirea semenilor
Publicat in : Pilda zilei
-
Iubirea semenilor
Publicat in : Pilda zilei
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.