Cucosul vestise o noua zi
Cinci dimineata. Satul incepe sa se trezeasca...
Cucosul vestise o noua zi.
Inca una. Slava si lauda Cerului...
Batranul e treaz de mult timp. Deh, amintirile...
E singur batranul. Singur in timpul zilei, singur in patul al mare de stejar, noaptea.
Batrana lui plecase in lumea celor drepti cu vreo jumatate de an inainte.
Se intinde batranul cat e de lung si-si aude batranele ciolane trosnind. Saptezeci de ani pe muchie are. Spatele-i cam garbov, dar mersu-i sprinten si plin de vitalitate. Iese batranul in prispa si-si toarna pe cap o galeata cu apa rece de la fantana.
Mai apoi se aseaza pe fotelul lui si tace. Cu cine ar putea vorbi?
Trec megiesii si-i dau binete.
Batranul e bine cunoscut in satul lui de cand isprava cu clopotul bisericii celei noi. "Noi" vorba vine, caci povestea se intamplase cu vreo patruzeci de ani in urma. Sub indrumarea preotului Ilie, satenii durasera o frumusete de biserica cu un turn mai inalt ca acela din orasul din apropiere. Cand sa urce clopotul acolo sus, chemase preotul in ajutor meseriasi din acel oras. Venise si un inginer cu un fel de ochean de masuratori.
"Nu merge, parinte", spuse.
"Ce nu merge, fiule?", intrebase preotul.
"Dupa calculele mele, parinte, clopotul acesta, care cantareste, cred, pe putin trei mii de kilograme, nu va putea fi sustinut de turnul bisericii. De altfel nici de a-l urca sus nu vaz cum. Scripetele va trage jos turnul, clopotul se va prabusi si se va sparge in bucati."
Astea spuse, inginerul pleca in drumul lui, lasandu-l pe preot singur si amarat foarte.
"Sfintia Ta", spuse ajutorul preotului.
"La capatul satului traieste Mihaita cu nevasta lui. Am vazut cum singur si-a durat o casa mare si frumoasa fara nici un ajutor. Cum o fi carat el singur bustenii aia de stejar n-am stiinta, dar cred ca e bine sa vorbim cu el."
Veni Mihaita, se uita de jos in sus, de sus in jos, se gandi vreo patru zile si spuse:
"Cred ca va fi bine, dar vreu ca ajutor pe fierarul satului si pe dulgherul de la tintirim."
"Si cata simbrie vrai?", intreba parintele cu glas temator.
"Pentru mine nimic, sfinte, dar cu ceilalti doi sa voghesti dumneata singur si sa cadeti la invoiala. Cred ca avem nevoie de cel putin opt saptamini."
"Bine Mihaita, asa va fi si daca vei reusi, m-oi ruga cat mai am de trait pentru tine, caci mare nevoie avem de biserica aiasta."
"Mai este ceva, Sfintia Ta. In fiecare zi sa ai grija de mancare si vinisor bun pentru noi."
"No, la mintea cucosului ca asa voi face", spuse Popa bucuros nevoie mare.
"Parinte", mai spuse Mihaita. "Asa ceva neam de neamul meu n-a facut. Roaga-te mult Domnului sa reusim. Daca in zece saptamani nu gatam treaba, apoi sa stii ca trebuie sa cauti altul, dar pana atunci nimeni sa nu se apropie de biserica."
Se pusera cei trei la lucru si mai intai adaugara patru grinzi groase de stejar in cele patru colturi ale bisericii si alte patru din podeaua bisericii si pana in podeaua clopotnitei. Mai apoi incepura ei sa mestereasca la niste palanci mari cum vazuse Mihaita la oras. In rastimp gospodinele satului impletira o funie lunga foarte si groasa cat bratul fierarului. Cei trei voinici fara voie mai facura si o schela cu trei trepte, a patra fiind dusumeaua clopotnitei.
Dupa patru saptamani Mihaita il invita pe preot si-i spuse:
"Amu parinte, om incerca. Domnul fie cu noi. Rog aduna pe sateni ca sa tragem cu totii de funia aiasta."
Incepu clopotul sa urce spre prima treapta, dar la vreo doi metrii inaltime funia se rupe si clopotul cazu cu un geamat surd.
Urca Mihaita in clopotnita, desprinse funia de pe ultima palanca si-i spuse preotului:
"Cred ca vom trebui sa intarim funia asta si cu niscaiva odgoane de fier."
Dupa o saptamana, a doua incercare. Iar venira toti satenii si incepura sa traga de funie. De data aiasta clopotul urca lin spre ultima treapta, cu popasuri de odihna pentru sateni la fiece treapta. Un metru, doar unul mai lipseste, dar satenii obositi se opresc. Clopotul se leagana in funie si un dangat vestitor de rele se aude.
"Cade, cade, sa fugim", se aude un strigat.
Mihaita, care urmarise treaba de ceva mai departe, se repede cu un salt de salbataciune ce alearga sa scape de fiara salbatica si incolaceste funia in jurul unui pilon gros si bine infipt in pamant si in jurul altuia si al altuia...
Pasamite Mihaita pregatise si un plan de retragere. Nu ca ar fi auzit el expresia asta de undeva, dar o facuse si asta e. Clopotul in caderea lui sfaramase ultima treapta, dar acum se oprise si dangatul lui era limpede si placut urechii.
Se intorc satenii si privirile lor sunt sfielnice si vinovate, dar pline de respect pentru Mihaita. Dar Mihaita nu vede asta. El zace cu fata pe jumatate ingropata in glia calda si primitoare si rasufla din greu.
Gatesc satenii treaba si-l iau pe Mihaita, care intre timp lesinase, la spitalul din orasul apropiat.
"I s-a rupt o vina in gat", spune doctorul. "Leac nu e decat mila Domnului."
Si Domnul s-a bucurat atat de isprava facuta ca in alte doua saptamani Mihaita era pe picioare. Se cam clatina Mihaita in mai toate directiile, dar doctorul spunea ca se va face bine. Si asa chiar a si fost, dar Mihaita va avea capul putin inclinat spre dreapta toata vietisoara lui, lucru care nu l-a impiedicat sa mai faca si alte ispravi minunate.
Dar s-o luam de la capat.
Cinzeci de ani trecura de cand tanar si voios parasise satul pentru a cata de lucru la oras. Acasa cinci flacai erau. Parintii murisera si dupa datina lor lasasera ca mostenire mai tot avutul fratelui celui virstnic. Mihaita, sau nea Mihai, dupa numele lui acum, pleca sa caute slujba la oras. La oras gasise si gazda. O vaduvioara tanara al carei sot murise cazand de pe schele. Maria se numea vadana. Plina de nuri si Mihaita, care nu cunoscuse femeia pana atunci, se indragostise de ea pana peste cap. Spuse Mihaita vadanei:
"Mult imi esti draga, Mario. Io zic sa facem nunta. Tu ce spui?"
"Da, Mihaita. Oi vinde casa aici si cu banii capatati om cumpara ceva pamant in satul tau, caci io la tara m-am nascut si aici la oras ma inabus."
Zis si facut. Cumpara Mihaita o casa de-a Primarului si o glie de cinci hectare si inca o sfoara de padure si se pune pe treaba. Noaptea tinerii dorm intr-un fel de cort incropit din feluri de resturi, iar ziua lucra la o casa noua. Cam singur e Mihaita in treaba asta, caci nevestica e cam delicata si lipsita de puteri. Colac peste pupaza, doamna lui ramane grea, dar bucuria e mare. Cu puteri sporite taie Mihaita busteni de stejar si, incetul cu incetul, vede cum treaba da roade. Cam la vreo saptamana inainte de nasterea pruncului casa e gata. Buna, trainica, uscata si larga e casa, dar Mihaita nu se culca pe lauri si mai dureaza si mobila. O lavita larga in coltul de rasarit, o masa mare de stejar in mijlocul casei si un cuptior bine intocmit.
Astea facute, cumpara Mihaita din restul banilor o pereche de boi si un plug greu cu tais de fier si o vaca, caci doamna lui spune ca alaptatul nu face bine frumusetii. Prima recolta e cam slaba, dar Mihaita nu descurajeaza. Asa trec ei cinci ani si Ionel, mostenitorul, e un baietel maricel de-acum. Vesnic vesel, cu brate tari si minte cercetatoare. Si unde e nevestica in toata povestea aiasta? Femeie de cam treizeci de ani, rujata, fardata, tocuri inalte, fusta scurta. Si intr-o buna zi ia-o de unde nu-i. Plecase ea cu un ibovnic de la oras si-si lasase vraiste si plod si sot. Ba mai si golise seiful cu economiile lor.
Gandeste Mihaita:
"Ce sa-i faci? Asa-mi trebuie daca am luat o orasanca."
Dupa un rastimp spune preotul:
"Mihai, nu e bine singur. Domnul i-a dat lui Adam pe Eva ca sa-si rodeasca samanta. Marioara e vaduva si m-am gandit la ea pentru tine. Ea nu spune mult, dar vorbeste de iubire. Deh, femeie. As vrea sa va intalniti in biserica si sa vorbiti."
Tanara era Marioara, dar nici pe departe frumoasa ca prima. Crescuse in casa unchiului ei caci parintii ei murisera de tifos pe cand ea avea doar patru ani. Sfielnica si tacuta era, dar ochii ei vorbeau singuri.
"Marioaro, vrau sa-l vezi pe Ionel al meu. Daca iti va place facem nunta."
*
Tanarul Ionel si Marioara s-au inteles din prima clipa. Vazandu-i impreuna ai fi crezut ca sunt conectati la aceeasi sursa de viata. Cei doi nici nu aveau nevoie de cuvinte. Marioara devenise protejata lui Ionel care nu o lasa sa faca nici o munca "barbata".
Sa-l vezi pe Ionel venind cu cobilita plina de la fantana era o priveliste de pozat, nu alta. Era Ionel voinic, e drept, dar era mai mult decat atat. Avea Ionel un fel de gratie in tot ce facea. Miscarile-i erau armonioase si bine gandite. Economicos in vorba si-n miscari era si din aceasta cauza putea sa faca munci grele mai abitir ca barbati in toata firea.
Ionel era autodidact. La 17 ani citise mai toate cartile din marea biblioteca a tatalui sau si era pe cale sa gateasca si pe cele din biblioteca satului. Rusinos si modest se tinea deoparte din calea fetelor si femeilor din satul lui, desi unele ii facusera aluzii transparente.
Veni ziua in care viata tanarului Ionel suferi o transformare cruciala. Iesise la vanatoare de prepelite cu tata-su. Amandoi aveau niste flinte cam vechi, dar Ionel mesterise la fiecare din ele un fel de catare cu ochean si prepelitele nu aveau multe sanse de a scapa neatinse. Dagon, cainele lor de vanatoare nu mai prididea in a aduce pasarile vanate.
La un moment dat, cei doi il vazura pe Dagon sovaind. Prepelita era doar ranita si tot sarea cercand sa scape cu fuga. Ionel se repezi s-o prinda. Pasamite, voia sa vada daca nu e ranita prea rau, caci in acel caz ar fi cercat s-o tamaduiasca.
"Nimic de facut", spuse Mihai. "Pasarea aiasta e mai mult moarta decat vie. Trebuie impuscata."
Una e sa-l vezi pe Dagon aducand paseri moarte, alta e sa impusti o pasare fara de aparare. In primul caz era un fel de lupta cu un element al naturii, dar in al doilea, de ucidere era vorba. Ionel ridica arma si trase. Lacrimi siroaie pe obrajii lui.
"Tataie, io cu vanatul am terminat. Nici carne sa mananc nu mai vreu."
De la asta intamplare nici Mihai si nici Ionel nu mai plecara la vanat.
Ionel mesteri un fel de "Camera Obscura" si petrecea mult timp fotografiind satul si imprejurimile. Parte din poze fusesera publicate in Gazeta satului.
*
Toate ar fi putut fi bune, dar Mihai si Marioara doreau un copil si Marioara nu ramanea grea. Medicul satului invinuia nu mai stiu ce "macrob". Nici doctorii de la oras nu fura de ajutor si nici tot felul de vraci si babe cu descantecele lor.
Tocmai cand hotarasera sa se lase pagubasi, Marioara ramase grea si dupa termenul stabilit de bunul Dumnezeu, micuta Dina iesi la lumina zilei. Frumusica si linistita era. Prea linistita. Mai tarziu se adeveri ceea ce Mihai banuise de la bun inceput. Fetita era inapoiata mintal, dar inconjurata de dragostea tuturor, se dezvolta armonios pe cat se putea, fara sa sufere prea mult.
*
Intr-o buna zi veni in satul lor un reporter de la oras. "Musai sa scriu ceva despre familia asta minunata", spusese. Ionel era plecat in padure cu aparatul lui de fotografiat si nimeni nu stia cand se va intoarce. Ramase reporterul o zi si inca una si in a treia il vazu pe Ionel venind cu aparatul de fotografiat intr-o mana si pe umar cu un trunchi mare si greu de copac din care planuise sa faca o statuie pentru a o pune in gradina din jurul casei lor.
"Cat drum ai carat trunchiul aista?", intreaba reporterul uimit foarte de puterea tanarului.
"Pai de ieri de pe la pranz. Mi se facuse dor de casa si voii sa ma intorc mai repede", raspunse Ionel.
"Eu asa ceva n-am mai vazut", spuse reporterul si tusti la oras, intorcandu-se mai pe seara cu un prieten antrenor sef la cercul de pugilistica din oras.
Dupa cum am mai spus, Ionel nu era prea vanjos, dar era foarte armonios cladit si judicios in miscari. Dupa alte doua zile, Ionel se trezi pe ringul de box, cu niste manusi cat toate zilele pe maini. In ring intra un antrenor pentru a vedea ce poate Ionel.
"Cearca sa ma dobori", spuse cu plictis in glas.
Dupa vreo trei ceasuri, caind antrenorul se trezi din lesin, anunta ca regretase imediat vorbele sale in momentul in care il vazu pe Ionel ridicand dreapta si cam in acelasi timp si stanga. Pasamite, Ionel putea boxa cu ambele maini, facand, de altfel si toate treburile, scrisul inclus, fara nici o predilectie pentru o mana anume.
Antrenorul sangera si Ionel spuse:
"Tataie, doar stii ca nu vreau sa vad sange."
"Ionel draga, tu hotarasti", raspunse Mihai.
Si iac-asa Ionel se trezi pugilist.
Mihai nu stia ca Ionel citise de un chirurg american care mai apoi ii scrisese ca o poate opera pe Dina in spitalul lui pentru suma de 80.000$. Ionel facuse socoteala ca vor avea nevoie de dublul acestei sume pentru bilete si hotel. Noua lui meserie ii putea aduce suma necesara. Cand cu semnarea contractului managerul dori sa-l semneze pe cinci ani, dar Ionel ceruse sa poata pleca atunci cand va dori el. Asta fiind conditia lui, managerul nu a avut incotro si contractul a fost semnat asa cum voise Ionel.
Meciurile lui Ionel se succedau cu mare repeziciune, tot asa si knock-out-urile aplicate adversarilor sai.
"Ionel", spuse managerul, "mai frate, pai nu se poate asa. Mai menajeaza-i si mata. Adica cum? Plateste omu' belet si mata faci praf adversarul in cinci secunde? Clientii vor sa vada ceva action. Trage si mata de timp fro’ trei reprize. Pe putin trei."
Ionel nu lovea niciodata in fata. Citise el de pugilisti al caror creier fusese vatamat pe ring si de aceea tintea in piept, sau in stomac.
*
Veni si ziua cand in fata lui ii pusesera, nici mai mult, nici mai putin, decat pe Campionul Lumii la Categoria Semi-grea. Din coltul lui pe ring Ionel se uita bine la campion. Batran era Campionul. Batran pentru meseria lor. Pe putin 35 de ani. Mana stanga ii cam tremura si Ionel pricepu ca de un inceput al bolii lui Parkinson e vorba. Boala de care sufera pugilistii care au "incasat" prea multi pumni in cap. Mai vazu Ionel teama. Campionul stia ca Ionel este un adversar redutabil. Era lucru cunoscut ca el, Campionul, se va retrage bogat imediat dupa acest ultim meci. Miza era de 500.000$, care la acea vreme era o suma de neauzit. Daca iesea invingator Campionul, el urma sa primeasca 250.000$. In caz ca era invins suma scadea la 150.000$, Ionel primind doar 80.000$. Daca meciul era indecis, Campionul nu-si pierdea titlul si primea tot 250.000$, iar Ionel 65.000$.
Ionel stia ce avea de facut. Dupa 15 reprize meciul fu declarat indecis si Campionul iesi la pensie cu bani si titlu. A doua zi Ionel primi o vizita neasteptata, ghiciti de la cine si un cec in valoare de 250.000$. Acum puteau pleca la doctorul din America.
La o luna dupa operatie o auzi pe Dina spunand: "Ionele, ce mai faci, Ionele?"
Erau astea primele ei vorbe din toata viata ei.
*
Acum se puteau intoarce acasa. Era si timpul. Golaverajul Asociatiei Pugilistice desemnase din oficiu un alt pugilist boxer drept Campion al Lumii la categoria Semi-grea. Managerul se suparase si ceru un match intre Ionel si noul Campion.
Managerului acestuia ii priise foarte toata afacerea cu Ionel. In decursul timpului alti manageri cercasera sa-l atraga pe Ionel in plasa lor, oferindu-i mai multi bani. Clauzele contractului stabileau ca Ionel putea pleca oricand, dar el ramasese pe loc. Nu era de felul lui sa-si tradeze "tovarasul". Nu-i vorba ca managerul si-ar fi putut permite sa-l plateasca mai bine, dar Ionel nu ceruse niciodata prea mult. Cu timpul Managerul ajunse la o situatie financiara de invidiat, dar nici Ionel nu era sarac.
In asteptarea aprobarii meciului, Ionel si Mihai se pusesera pe treaba si durara un fel de Studio pentru Dina. De mica aratase mare dragoste pentru muzica si acum rugase sa i se cumpere un pian.
Casa cea noua de piatra buna era si in mijlocul singurei camere, o odaie de vreo 40 de metri patrati, trona acum un pian cu coada. O minunatie era pianul acesta. Fabricata din lemn de molid ii era tablia. Molidul fusese adus din Scandinavia, acolo copacii cresc cu incetineala. Crescuse molidul acesta in perioada "Micii ere Glaciare" din secolul XVII si fusese doborit de o furtuna cu vreo cincizeci de ani inainte de a se fi facut pian. Exteriorul era alcatuit din lemn negru si greu de mahon si sunetul pianului avea o tonalitate calda si puternica.
Dina nu capatase de la operatia ei decit o anumita abilitate motorica si nu mai putin important, putiinta de a comunica cu familia. Mai toata ziulica Dina era in casa cea noua exersind dupa ureche la pianul ei. Ionel, care era un afon total, o asculta, totusi, cu mare placere. Tot asa si Mihai, numai ca ultimul era inzestrat in ale muzicii si nu o data forma pereche cu Dina.
Intr-o buna zi, Managerul isi anunta venirea.
"Uite, Ionel cum stau lucrurile. Noul Campion spune ca va boxa cu tine numai daca il vei invinge pe cel clasificat imediat dupa el. Am programat meciul in doua saptamini de acum."
Si veni si ziua meciului. Oponentul lui, un tinar cam de virsta lui Ionel, era de mic in bransa. Tatal lui fusese la un moment dat Campion Mondial la Categoria grea. In prima runda Ionel intelesese ca are in fata lui un boxer de valoare si se multumi sa-i studieze miscarile. Un lucru era clar. Adversarul lui, George pe numele sau, era interesat intr-o victorie decisiva si rapida, atacind mai tot timpul.. Trecura alte citeva reprize fara vreun eveniment special de mentionat. Ionel se multumise sa contracareze atacurile lui George, reusind chiar sa plaseze citeva lovituri reusite.
In a cincea runda, George, exasperat de faptul ca Ionel evita un atac decisiv, ii sopti printre dinti:
"Mai lasule. Ce te tot departezi de mine. Las ca toti bastarzii."
Ionel nu stia ceea ce era un fapt cunoscut de multi, chiar si de Mihaita. Maica-sa il concepuse cu ibovnicul de la oras. In clipa urmatoare George primi prima si ultima lovitura cu adevarat puternica din viata lui. Medicul care intra in ring constata decesul. Pentru prima data in cariera lui de boxer Ionel tintise capul adversarului. Incremenit in coltul lui isi privea cu oroare mainile si lacrimi mari curgeau pe obrazu-i tanar.
In seara aceea scurta sa cariera lua sfarsit..
Intors in satul lui Ionel isi petrecea timpul facand mai nimic.
Fara sa fi discutat vreodata despre cele intimplate, Mihaita intelesese totul..
Parinte si fiu, legati sufleteste ca de-obicei, nu discutau cele petrecute pe ring.
Un an trecu de la trista intamplare, in decursul caruia managerul incercase fara succes sa-l convinga sa se reintoarca. Campionul lumii il astepta si el, dar dupa un timp intelesesera cu totii ca hotararea lui Ionel de a parasi ringul este irevocabila.
*
Intr-o buna zi sosi o scrisoare...
Adresa trimitatorului era indescifrabila.
Ionel deschise scrisoarea cu plictis.
"E, probabil, iarasi ceva de la vreun admirator, sau de la vreun manager care vrea sa ma ia sub "obladuirea" sa, gandi.
Scrisoarea era insa de la sotia boxerului decedat pe ring. Fara sa stie cineva, Ionel ii trimitea o data pe luna o suma substantiala si facuse si o asigurare de viata in favoarea celor doi fii ai ei. Totul era in anonimat prin intermediul unui avocat din Capitala. Cu sotia pugilistului nu vorbise niciodata.
"Ionel draga", scria in scrisoare. Cand m-am maritat cu Georgel el era, deja, pugilist profesionist. Meseria asta a lui nu mi-a placut niciodata, dar l-am iubit si am acceptat-o. Un prieten de-al lui, pugilist si el, este astazi tintuit intr-un scaun cu rotile. Nu m-am dus niciodata ca sa-l vad pe Georgel boxind in meciurile lui. Stateam acasa si ma rugam pentru el. Stiam doar foarte bine ce i s-ar putea intimpla. Tot asa si adversarilor lui. Bine inteles ca Georgel stia si el. Domnul a dres si a facut. Dumneata nu esti vinovat. Cu bine, Maria.
PS: Stiu ca dumneata imi trimiti suma lunara, desi avocatul nu mi-a spus nimic asupra identitatii trimitatorului. O pun deoparte si nu cheltuiesc nimic din ea. Nu am probleme financiare, caci Georgel avea asigurare de viata si eu mai si lucrez. Asa ca, zau, desi apreciez mult gestul tau, nu-mi lipseste nimic, financiar vorbind.”
Din acea zi toti vazura o schimbare in bine la Ionel.
Se intorsesera vremurile bune.
Ionel zambea...
Dina fusese prima care simtise transformarea.
"Da, Dina draga. Ma simt bine.", ii spuse Ionel.
Acum Ionel incepu sa-si caute cu sarg o ocupatie.
Veni Primarul satului cu propunerea de a deschide un curs de pugilistica pentru copiii satului, dar Ionel refuza. Sa sculpteze in lemn, acesta ii era dorinta. In decursul anului care trecuse de la ultimul lui meci se rugase cu aprindere Maicii Domnului sa-l absolve de pacatul lui. Maica ii aparuse nu odata in vis spunindu-i ca acest pacat al lui tine mai mult de cei muritori decit de Imparatia Cerului si scrisoarea sotiei decedatului pugilist facuse treaba buna.
Ionel hotari sa sculpteze ceva asemanator statuii lui Michelangelo din Basilica Sfintului Petru din Vatican. Ionel studiase in mai multe randuri acest grup. La inceput cu piosenie, tristete si admiratie, dar mai tirziu si cu ochi de artist. Maica Domnului il tine pe Iisus pe genunchiul drept ridicindu-i putin capul si de aceea corpul Ei inclina sub povara in directia opusa. Ochii Ei sint inchisi si durerea Ei este interiorizata.
"Ce o fi gandind Maica?", se intrebase nu o data Ionel.
"Este ea, oare, suparata pe Domnul Dumnezeu?. Nu, caci stia bine care e menirea Fiului Ei. La marire fusese destinat si Ea, o biata muritoare, ce ar fi putut face decit sa-l aduca teafar la ziua proorocita?"
Ionel hotari ca statuia lui va fi facuta din lemnul unui maslin, acelasi soi de lemn intrebuintat la construirea crucii pe care fusese rastignit Iisus, dar un astfel de copac nu crestea in padurea satului.
Ionel pleca in Israel si intreba de Valea Maslinului. Pasamite din acel loc fusese doborit acel maslin. Acolo se afla astazi o manastire ferecata pentru orice vizitator, dar Ionel batu cu indirjire in poarta de stejar pina ce un calugar de acolo deschise un geamlic mic, intrebindu-l care este motivul marei zarve.
Ionel i se adresa in italiana, limba pe care o "prinsese" citindu-l pe Dante in original. Intimplator sau nu, calugarul intelese aceasta limba. Mai tirziu Ionel vazu ca asta era si unica pe care calugarul o cunostea.
Pasamite manastirea ferecata era un fel de oaza, fiind legata de lumea exterioara doar prin intermediul Consulatului Italian din Israel. Ionel ii explica pe scurt ce si cum si poarta se deschise cu un scrisnet asurzitor.
"Da", spuse staretul stabilimentului. "De aici a fost luat maslinul pe care a fost rastignit Domnul si noi mai avem aici o bucata din cruce. Problema e ca desi lemnul de maslin este foarte rezistent la intemperii, este greu de sculptat. De ce nu ati folosi lemnul de brad aflat in padurile voastre?"
"Chestiunea e ca tocmai folosirea unui astfel de lemn ma poate inspira", spuse Ionel.
"Mai e o problema", spuse staretul. "Vedeti dumneavoastra. Un astfel de copac traieste sute de ani si nu e doborit pentru cherestea, caci maslinele unui singur copac pot intretine o familie relativ mare. Copacul este taiat numai atunci cind nu mai cresc masline pe el. Avem aici un astfel de copac care s-a uscat acum vreo zece ani, dar e plin de scorburi si crapaturi."
Ionel iesi cu staretul in curte si vazu copacul. Lemnul era inca verde si nemincat de ginganii sau intemperii.
"Sfintia Ta, l-as vrea, caci este potrivit pentru statuia planuita."
"Daca-i asa, al tau e, fiule. Dar cum il vei lua acasa?"
"Cu bani se poate face aproape orice", raspunse Ionel, "si bani am, slava Cerului."
Zis si facut. Doi calugari primira insarcinarea sa doboare copacul si Ionel li se alatura lucrind tot timpul, asa asa incit calugarii lucrau cu schimbul. Deh, era doar meseria lui, a lui Ionel, adica. Mai spre seara copacul zacea imbucatit pe solul stincos si dupa o masa frugala, Ionel se duse la culcare intr-o chilie a manastirii.
A doua zi dis-de-dimineata Ionel sorta bucatile trebuincioase si prin intermediul Consulului aranja transportul in satul lui. Consulul, aflind de scopul lui Ionel, se oferi ca toata operatiunea sa se faca pe cheltuiala Consulatului. Ionel isi lua ramas bun de la staret, lasind manastirii o danie mult mai mare decit costul transportului.
Cam la vreo doua saptamini de la intoarcerea lui, in curtea lor trona intregul transport si Ionel se puse pe treaba. El avea pregatite multe schite si dupa multa gindire alese subiectul coboririi de pe cruce.
Iisus din schitele sale arata ca un om obisnuit, ca un pamintean ce trecuse prin chinuri si umiliri groaznice. Coroana de spini ii mai era pe delicatu-i cap zgiriat pina la singe si ranile piroanelor si ale lancii romanului dezvaluie carnea cruda. Era El, acelasi pamintean muritor ce tipase de pe cruce: "Elohai, lama azavtani? - Domnul Meu, de ce m-ai parasit?"
Munca dura vreo sase luni.
Dina venea mereu si plingea la vazul statuii in devenire.
Preotul si satenii veneau si ei sa se inchine.
Mihai il ajuta la cite se pricepea si el, finisind si lustruind partile terminate.
La sfirsitul celor sase luni Ionel privi statuia si hotari ca e gata.
Iesise exact cum desenase el in schitele sale.
Capul lui Iisus ramase pe jumatate finisat, caci Ionel intelese ca obtinuse deja efectul dorit.
*
O zi dupa terminarea muncii, Dina muri. Se simtise rau de mult timp, dar statuia ce-si schimba infatisarea apropiindu-se de finisare, o tinuse in viata. Doctorii multi veniti din mai toate capetele lumii pronosticasera acelasi lucru. Dina suferea de o malformatie innascuta la inima si nicio operatie nu ar putea-o ajuta.
Mihai si Ionel sapara mormintul in chiar curtea lor si la capatai asezara statuia.
Dupa doua saptamini Ionel spuse tatalui sau:
"Tataie, plec. Nu mai pot ramine aici. Nu acum dupa moartea Dinei.. Voi tot veni sa te vad. Pe tine si mormintul, dar acum trebuie sa plec."
"Du-te in pace, fiule", spuse Mihai.
Aici se termina povestea mea, nu inainte de a scrie Epilogul:
Epilog:
Ionel se stabili intr-un orasel din Columbia, USA, la poalele muntilor si acolo isi dura o izba si ciopli multe alte statui din lemnul ce se afla din belsug acolo. Nu se insura niciodata, dar cu timpul infia doi copii. Prima era o fetita nascuta cu sindromul mongoloid pe care parintii nu erau in stare s-o creasca, al doilea, un baietel, isi pierduse toata familia intr-un accident de masina.
Pe Mihai, Ionel il tot vizita o data la doua luni, in medie. Mihai refuzase politicos indemnul lui Ionel de a veni sa stea cu el.
"Drag fiu al meu", spuse.
"Aici am trait, aici oi muri. Cu cartile si cu amintirile mele. Si cu Dina. Tu dragule, sa-mi tot vii."
Sfarsit
Text scris de Ben_Gal
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.