Cugetare asupra mortii Sf. Stefan si intoarcerea Sf. Pavel
" Scotandu-l afara din cetate, il ucidea cu pietre. Iar martorii s-au pus hainele sale langa picioarele unui tanar, ce se chema Saul." (Fapt.
Inainte de intoarcerea sa la credinta Pavel sau Pavlu a umplut Ierusalimul de sange, el sugruma pe cei credinciosi, prigonea pe Apostoli, si a ajutat la uciderea sfantului Stefan, si nu cruta nici barbati nici femei. Asculta, cum vorbeste de aceasta ucenicul sau Sf. Evanghelist Luca in Faptele Apostolilor: "Pavel strica Biserica, mergand prin case si tragand barbati si femei ii da la temnita" (Fapt. VIII, 3). Asadar lui nu-i ajungeau locurile publice, el strabatea inca si prin case. Luca zice raspicat, nu ca Pavel "scotea pe barbati si pe femei", ci ca "ii tragea afara", spre a arata, ca furia lui se aseamana unei fiare salbatice. Si nu numai barbati, ci si femei tragea afara, caci el nesocotea firea, nu cruta nici sexul, si nu simtea compatimire catre slabiciune. Insa ceea ce il impingea la aceasta nu era ura, ci o ravna mincinoasa. Pentru aceasta alti iudei care faceau aceeasi, erau mai vrednici de osanda decat dansul, caci ei o faceau din ura sau din dorul slavei, ca sa-si castige un nume mare in popor; el insa facea aceasta din ravna catre Dumnezeu, negresit din o ravna mincinoasa si fara de minte. Aceia nu prindeau femeile dintre cei credinciosi, ci numai pe barbati, pentru ca ei vedeau, ca prin faptele si prin minunele acelora ei isi pierdeau stima, ce avusese pana atunci; Pavel dimpotriva, tocmai pentru ca lucra din ravna, s-a infuriat asupra tuturor. Sfantul Luca stia toate acestea. Vazand el insa, ca setea lui Pavel de sangele crestinilor nu s-a potolit inca, de aceea povesteste el mai departe: "Pavel sufla cu groaza si cu ucidere asupra ucenicilor Domnului" (Fapt. IX, 1). Moartea lui Stefan si prigonirea Bisericii, urmata dupa aceea, nu l-au indestulat pe dansul, ci el a mers mai departe si furia lui nu avea margini, pentru ca el era manat de ravna cea oarba. Abia intors de la uciderea Sfantului Stefan, el prigonea pe Apostoli, si se asemana cu un lup furios, care navalind intr-un staul si rapind si sfasiind un miel, prin aceea se face mai furios si mai lacom de sange. Tocmai asa a navalit Saul asupra cetei barbatilor apostolici, a rapit de acolo un mielusel al lui Hristos, adica pe Sfantul Stefan, l-a sfasiat, si prin aceasta s-a facut mai cumplit decat inainte. De aceea zice istoria Apostolilor: "Pavel inca sufland cu ingrozire", s.c.
A cui sete de sange nu s-ar fi saturat cu moartea Sfantului Stefan? Pe cine nu a fi impacat blandetea celui ucis? Pe cine n-ar fi muiat rugaciunea lui pentru ucigasi, cand el a strigat: "Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta" (Fapt. VII, 5, 9). Dar tocmai pentru ca Domnul n-a socotit pacatul acesta, de aceea din gonaci s-a facut inca un propovaduitor al Evangheliei. Adica curand dupa moartea lui Stefan, Pavel s-a intors la credinta, si Dumnezeu a ascultat rugaciunea aceluia. In adevar, Stefan merita sa fie ascultat, atat pentru viitoarea insemnatate a Apostolului Pavel, cat si pentru cuprinderea cea slavita a rugaciunii sale, caci in ea se zice: "Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta"! Aceasta rugaciune trebuie sa o asculte toti cei ce au vrajmasi, si sunt jigniti de dansii. Cand ti-ar fi facut vrajmasii tai mii de jigniri, totusi nu te-au ucis cu pietre, ca pe Stefan. Dar uita-te, ce s-a intamplat. S-a astupat un izvor al crestinatatii, adica Sfantul Stefan, dar s-a deschis in locu-i un altul, care a curs in mii de paraie si rauri. Cand a amutit gura lui Stefan, a rasunat trambita Sfantului Pavel. Asa Dumnezeu nu paraseste nici odinioara pe cei ce nazuiesc la dansul, ci le daruieste mai mult, decat le-ar fi luat vrajmasii. Adevarat, iudeii prin uciderea Sfantului Stefan au rapit un luptator slavit din oastea crestineasca, dar Hristos l-a inlocuit cu altul si mai slavit, adica cu Sfantul Pavel.
Cu toate acestea, "Pavel inca sufla cu ingrozire". Acest "inca" ne duce la o alta gandire mai departe. Pe cand el inca se infuria, pe cand el inca turba si era la culmea zgomotului sau, pe cand el gandea inca la ucidere si omor, Hristos l-a atras la sine. N-a asteptat, pana ce patima lui se va domoli, sau furia lui sa se potoleasca, sau urgia lui sa se imblanzeasca. Nu l-a atras la sine dupa ce s-ar fi linistit, ci l-a imblanzit tocmai, cand acela era mai tare infuriat, spre a arata puterea sa prin aceea, ca el pe prigonitorul cel mai grozav l-a biruit si l-a invins in mijlocul zgomotului si al turbarii sale. Noi mai mult admiram pe un doctor, cand el poate birui puterea frigurilor, in timpul cand acelea sunt mai cumplite. Tocmai aceasta s-a intamplat la Pavel. Pe cand el era in fierbinteala cea mai mare a frigurilor, s-a pogorat glasul Domnului ca o roua asupra lui, si l-a slobozit cu totul din boala lui.
"Pavel inca sufla cu ingrozire si cu ucidere asupra ucenicilor Domnului". El acum a lasat multimea cea mare in liniste si s-a repezit asupra capeteniilor Bisericii. Precum cel ce voieste sa dezradacineze un arbore, lasa ramurile sa stea, dar taie radacinile, asa a navalit Saul asupra Apostolilor si cu aceasta voia sa smulga radacinile propovaduirii Evangheliei. insa el a ratacit; caci adevaratele radacini ale Evangheliei nu erau ucenicii Domnului, ci Domnul ucenicilor. De aceea el a zis: "Eu sunt butucul viei, iar voi vitele" (Ioan. XV, 5). Cu cat vitele se taie mai mult, cu atata odraslesc altele noi, si inca in numar mai mare decat inainte. Stefan s-a taiat, iar Pavel a odraslit in locul lui, si impreuna cu dansul toate miile, care au crezut El.
Istoria Apostolilor povesteste mai departe: "Si a fost, cand s-a apropiat Saul de Damasc, fara de veste a stralucit peste el lumina din cer. Si cazand la pamant, a auzit glas zicandu-i: Saule, Saule, de ce ma prigonesti? (Fapt. IX. 3,4).
Pentru ce insa n-a venit glasul mai intai? Pentru ce a trebuit sa straluceasca mai inainte lumina? Pentru ca el sa poata auzi glasul in liniste. Caci un om, care cu totul a pironit gandirea sa la un lucru si totodata este infuriat, nu se poate lasa de obiceiul sau, chiar de ar striga la dansul mii de glasuri. El este cu totul cuprins de obiceiul sau. Deci pentru ca sa nu se intample aceasta si cu Saul, si pontru ca el, zapacit de smintirea faptelor sale de pana acum, sa nu auda glasul sau, sa-l nesocoteasca, caci toata tintirea lui om indreptata la starpirea Bisericii lui Hristos; de aceea Domnul mai intai i-a rapit vederea ochilor, a linistit prin aceasta duhul lui cel intaratat, a alinat furtuna sufletului sau, si a restatornicit odihna si linistea in duhul lui. Atunci a venit glasul de sus, pentru ca el, curatit de mandria cea desarta, sa socoteasca cu mintea treaza si cugetatoare cuvintele cele mai departe ale Domnului. "Saule, Saule, ce ma gonesti"? Acestea mai nu seamana a fi cuvintele unui pedepsitor, ci mai vartos ale unuia, care voieste sa se indrepteze. "Ce ma gonesti"? Aceasta vrea sa zica: despre ce lucru mare sau mic ai tu sa te jeluiesti asupra mea? De ce ai tu sa te tanguiesti asupra mea? Poate pentru ca eu am sculat mortii vostri, am curatit leprosii vostri, am izgonit duhurile cele rele? Dar pentru aceasta eu trebuie sa fiu inchinat, iar nu prigonit!
"Saule, Saule, ce ma gonesti? Iata tu acum zaci la pamant si esti legat fara lanturi. Ca si cand un stapan prinde pe robul sau cel fugar, care a facut multe rele, porunceste sa-l lege, si apoi zice catre dansul: "Ce trebuie sa fac eu acum cu tine? Iata acum ai cazut in mainile mele": asa a grait acum Hristos catre Pavel, cand acesta prins, zacea pe pamant, plin de frica si de tremur, lipsit de toata puterea si miscarea. "Saule, Saule, ce ma gonesti"? Ce o sa iasa din aceasta pornire a ta? Ce vrea aceasta turbare? La ce slujeste aceasta ravna fara de vreme? Ce alergi tu pretutindeni, ca sa duci pe oameni legati la Ierusalim? (Fapt. IX. 2). De ce aceasta nebunie? Iata acum tu nu te mai poti misca, nici macar a vedea pe cei ce ii prigonesti! Tu, care cutreieri pretutindeni cu atata ravna, acum singur ai nevoie de un conducator, si fara dansul nu poti merge un pas! Asadar Hristos de aceea a zis catre dansul: "Ce ma gonesti"? pentru ca Saul sa cunoasca, ca tot ce facuse el inainte impotriva credinciosilor, Hristos numai a ingaduit; cele dinainte nu sunt dovada de slabiciune, intamplarea cea de fata nu este semn al asprimei Domnului, ci intru cele de mai inainte el a aratat indelunga-rabdare si pasuiala, in cele de fata ingrijirea sa pentru Saul.
Ce a facut acum Pavel? El a zis: "Doamne cine esti tu"? (Fapt. IX, 5). Din ingaduinta cea de mai inainte si din orbirea sa cea de acum e! a cunoscut ca este Domnul; era convins acum despre puterea lui, si zicea: "cine esti tu, Doamne"? Vezi tu felul cel bun al sufletului sau si duhul iui cel slobod? Vezi tu inima lui cea sincera? El nu se impotriveste, nu se otaraste, ci indata cunoaste pe Domnul. El nu face ca iudeii, care, cand vedeau morti sculati, orbi cu vederea dobandita, si leprosi curatiti, nu numai nu alergau la marele facator de minuni, ci inca il porecleau inselator, si in mii de chipuri cautau a-l vatama. Pavel n-a facut asa, el indata s-a intors.
Dar ce zice acum Hristos catre dansul: "Eu sunt Iisus, pe care tu gonesti". (Fapt. IX, 5). Pentru ce nu zice el: "Eu sunt Iisus cel inviat, Iisus cel ce sade de-a dreapta Tatalui"? Pentru ce zice el: "eu sunt Iisus, pe care tu gonesti"? Pentru ca sa atinga inima lui, si sa franga sufletul lui. Asculta pe insusi Sfantul Pavel, cum el inca dupa multi ani, dupa ce el savarsise nenumarate fapte mari, pururea vedea infrangerea si cainta sa si zicea: "Eu sunt mai micul apostolilor, si nu sunt vrednic a ma chema Apostol, pentru ca am gonit Biserica lui Dumnezeu" (I Cor. XV, 9). Daca el si dupa un timp atat de indelungat, si dupa ce savarsise atatea fapte mari, totusi pururea se para pe sine, ce trebuie oare sa fi suferit el in acea clipa, cand Domnul a atins inima lui si a frant sufletul lui, atunci cand el nu avea in constiinta sa nici o fapta buna, ci numai prigonirea sa cea infricosata?
Cu toate acestea unii ne arunca impotrivire si zic: "Ce minune mare este aceasta, ca Pavel s-a intors, cand Dumnezeu i-a aruncat acel glas asa zicand ca o funie pe grumaz si l-a tras la sine cu de-a sila"? Rogu-va ingaduiti-mi luare aminte a voastra. Aceasta impotrivire o fac oamenii cei ce vor a-si dezvinovati necredinta lor. Asadar ce zice reclama lor? "Cu de-a sila, zic ei, a tras Dumnezeu pe Pavel la sine, si daca s-ar intampla si cu noi aceasta, si noi am crede si ne-am imbunatati". Dar spune mie, o omule, cu ce de-a sila a tras Dumnezeu la sine pe Pavel? "L-a chemat din cer", zici tu. Bine, dar Dumnezeu te cheama si pe tine astazi, tocmai prin cuvintele, pe care le-ai auzit; totusi tu nu asculti.
Vezi tu ca aici nu este vorba de nici o sila? Caci daca Dumnezeu ar sili, si tu ar trebui sa asculti. Iar daca neascultarea ta vine de la voia cea sloboda, tot asa sloboda trebuie sa fi fost si ascultarea lui Pavel. Dar ca sa vedeti, ca strigarea ce a venit la Pavel, desi a confaptuit mult la mantuirea lui, el insa totusi de buna voia sa s-a lipit de Domnul, voiesc sa va arat aceasta si din alta intamplare, inca si iudeii au auzit odinioara un glas din cer, si inca glasul Tatalui, care la Iordan public a declarat pe Hristos de Fiu al sau cu cuvintele: "Acesta este Fiul meu cel iubit, intru carele am binevoit" (Mat. III, 17). Dar macar ca iudeii au auzit aceasta, totusi ziceau: "Acesta este un inselator si amagitor" (Mat. XXVII, 63). Asadar ei s-au impotrivit insusi lui Dumnezeu si au grait impotriva glasului celui dumnezeesc. Spre a asculta de acest glas, se cerea o inima bine formata si sincera, si un suflet, care sa nu fi fost mai dinainte cuprins de patimi. Aici a venit glas din cer, si acolo glas din cer, insa cu deosebire, ca Pavel a ascultat de acest glas, iar iudeii i s-au impotrivit. Ba inca ei n-au auzit numai glasul, ei au vazut inca si pe Sfantul Duh in chip de porumb, si au auzit marturia lui loan, care zicea: "Eu nu sunt vrednic, ca sa dezleg cureaua incaltamintelor lui" (Ioan. I, 27; Luc. III, 16). Ei totusi nu au crezut. Cu totul altminterea a urmat Apostolul Pavel. El numai o singura data a auzit glasul Aceluia, pe care el il gonea, si indata a alergat la dansul, indata a ascultat si s-a intors din toata inima.
Daca veti voi sa-mi mai haraziti luare-amintea voastra, a-si vrea sa va mai aduc si o alta intamplare. Si iudeii au auzit o data glasul a insusi Fiului, si tocmai asa ca Pavel, si in asemenea imprejurari, si totusi nu au crezut intru el. Pavel a auzit glasul in timpul, cand el se infuria, cand el se turba, cand el gonea. Tocmai asa s-a intamplat si cu iudeii. Cum si cand? Ei s-au dus noaptea, cu faclii, cu felinare si cu arme, ca sa-l prinda (Ioan XVIII, 3). Ei socoteau ca navalesc asupra unui om simplu. Dar cand Hristos a voit sa le arate puterea sa, si sa le dovedeasca, ca El este Dumnezeu si ca ei calca impotriva boldului (Fapt. IX, 5), asa a grait catre dansii: "pe cine cautati"? (Ioan XVIII, 4). Ei sta cu totul aproape de El si nu-l vedeau. El insusi, pe care ei cautau, i-a adus !a sine, pentru ca ei sa poata vedea, ca El de bunavoie se supune patimilor, si ca ei nu l-ar fi putut prinde, daca el insusi n-ar fi voit. Sau cum l-ar fi putut ei prinde, daca ei nu-l puteau afla? Ce zic eu: nu-l puteau afla? Ei nu putuse nici sa-l vada, cand el sta inaintea lor. Ba chiar si cand el vorbea cu dansii, ei inca nu stiau, cine sta inaintea lor. Asa de tare lovise el ochii lor cu orbire. Dar glasul sau a putut inca mai mult, ca a aruncat pe prigonitorii sai la pamant. Adica, cand el a zis: "Eu sunt, ei s-au tras indarat si au cazut la pamant (Ioan XVIII, 6). Precum glasul cel din cer a rasturnat pe Pavel, tot asa el a aruncat la pamant pe toti acesti iudei, si precum Pavel nu putea sa vada pe acela, pe care el prigonea, tot asa nu puteau nici ei sa vada pe acela, pe care il cautau. Precum Pavel a fost lovit cu orbire tocmai in timpul furiei sale, asa au fost si ei loviti cu orbire in mijlocul turbarii lor. Lui i s-a intamplat aceasta, cand se ducea sa prinda pe ucenicii lui Hristos, iar lor li s-a intamplat, cand ei voiau sa prinda pe insusi Hristos. Acolo erau legaturi, si aici legaturi, acolo prigonire, si aici prigonire, acolo orbire, si aici orbire, acolo glasul Domnului, si aici glasul Domnului, dovada puterii lui Hristos este aceeasi aici si acolo, aceleasi mijloace mantuitoare pentru intoarcerea prigonitorilor s-au intrebuintat in amandoua intamplarile, dar nu in amandoua intamplarile au urmat aceeasi indreptare. Caci chiar intre bolnavi era o foarte mare deosebire. Din toate acestea tu poti trage incheierea, ca Pavel n-a fost silit la credinta si la intoarcere, ci aceasta a venit din felul cel bun al sufletului sau si din inima lui cea sincera. Asadar voi stiti, ca Dumnezeu nu face sila celor ce nu vor sa vina la dansul, dar trage la sine pe cei ce au bunavointa la aceasta. Dumnezeu nu sileste pe nimeni la mantuire cu puterea, dar el voieste ca toti sa se mantuiasca. Aceasta o spune de-a dreptul Apostolul Pavel in intaia sa Epistola catre Timotei cu cuvintele: "Dumnezeu voieste, ca toti oamenii sa se mantuiasca si ia cunostinta adevarului sa vie" (1 Tim. II, 4). Dar cum se intampla, ca nu toti se mantuiesc, cand totusi Dumnezeu voieste ca toti sa se mantuiasca? Aceasta vine de acolo, ca nu fiecare vointa omeneasca urmeaza vointei lui Dumnezeu, iar el nu sileste pe nimeni cu puterea. Asa zice si Domnul catre Ierusalim: "Ierusalime, Ierusalime, de cate ori am voit sa adun pe fiii tai, si nu ati voit". Insa ce adauga el ia aceasta? "Iata se lasa casa voastra pustie". (Luc. XIII. 34, 35). Asadar vezi tu, ca noi pierim, chiar cand Dumnezeu voieste a ne mantui, noi insa nu voim a alerga la dansul.
Scriind noi acestea, sa gandim la bunatatea Domnului nostru, si dupa putere sa cautam a face viata noastra vrednica de harul sau, pentru ca sa dobandim mantuirea cea vesnica.
Sfantul Ioan Gura de Aur
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.