O bătrână înlăcrimată, înăbuşindu-se de amărăciune, povesteşte despre nepotul ei, pe care îl „sugrumă" jocurile de noroc. In ochii tânărului se citeşte ba aşteptare încordată, ba dezamăgire. Ca nişte ochi de zombie: în ei nu este nimic viu, numai patimă...
La consultaţie, o femeie de treizeci şi cinci de ani geme, literalmente, de durere sufletească, rugându-se să fie salvată de cumplita dependenţă de jocuri...
Nu demult, ziarele scriau despre un poştaş de ţară care a pierdut la jocuri pensiile tuturor bătrânilor din partea locului, după care s-a ascuns...
Pentru bani, un ludoman poate săvârşi crime îngrozitoare. In Bamaul, un fiu şi-a omorât mama, i-a luat banii şi s-a dus la club să joace mai departe.
Automatele de jocuri au apărut la noi în anul 1992. A trecut timpul, şi patima dependenţei de jocuri a îmbrăcat caracterul unei calamităţi...
„De ce să ne mai amintim de asta? vor spune unii cititori. Parcă am discuta despre zăpada de anul trecut. Acum lucrurile stau altfel, fiindcă există o lege ce limitează drastic acest business."
Da, într-adevăr, începând cu data de 1 iulie 2009 a intrat în vigoare o lege care interzice cazinourile pe întreg teritoriul Rusiei, cu excepţia a patru zone special delimitate. E însă prea devreme pentru a sărbători victoria. Acum, sălile de jocuri se pot numi, de exemplu, „cluburi de loterie" - şi afluxul clienţilor nu s-a micşorat câtuşi de puţin. Indată ce autorităţile vor „lua în colimator" „cluburile de loterie", acestea se vor „camufla" imediat în „cluburi de odihnă", „saloane de ceai" etc. Capacitatea de cameleonism a businessului jocurilor de noroc este infinită, iar dacă luăm în calcul capacităţile Intemetului - cu atât mai mult. Aşadar, din păcate, tema ludomaniei nu-şi pierde - cel puţin în viitorul apropiat - actualitatea.
In Rusia, peste şaisprezece milioane de oameni în vârstă de la zece ani în sus utilizează computere personale. Peste opt milioane dintre cei chestionaţi (51%), întrebaţi care sunt scopurile în care utilizează computerul, au răspuns: „Jocuri pe calculator." Dintre aceştia, aproape trei milioane sunt copii şi tineri în grupa de vârstă de la zece până la optsprezece ani. In medie, utilizatorii alocă jocurilor între douăzeci şi cincizeci de ore pe săptămână. Fiecare al patrulea jucător petrece în faţa computerului peste douăzeci de ore pe săptămână. Peste şapte sute de mii de jucători nu se pot desprinde de monitor - aceştia sunt oamenii afectaţi de dependenţa de computer, care sunt în principal copii şi tineri.
Aşadar, ludomania! Prin acest termen se înţelege înclinaţia patologică spre jocuri. Clasificarea internaţională a bolilor psihice şi comportamentale, revizia a zecea, consideră ludomania o categorie diagnostică aparte în secţia „Tulburări ale obişnuinţelor şi atracţiilor", care „constă în episoade des repetate de participare la jocuri, care ajunge să domine în viaţa subiectului şi duce la degradarea valorilor sociale, profesionale, materiale şi familiale..."
Aşadar, în clasificarea psihiatrică contemporană este delimitată o nouă formă nosologică: sindromul jucătorului. Acesta se dezvoltă la cei împătimiţi de jocuri (ruletă, jocuri de cărţi, jocuri de la automate, jocuri pe computer). Dependenţa persistentă de un anumit joc face din acesta principala ocupaţie în viaţă. Pe lângă consecinţele sociale se observă o evidentă lipsă a păcii sufleteşti (excitabilitatea, agresivitatea, depresia, insomnia ş.a.m.d.). In esenţă, este vorba de o patimă păcătoasă tipică. Tulburările psihice sunt în cazul dat doar o urmare a păcatului. In cazurile cele mai avansate, medicii recomandă spitalizarea într-o clinică de psihiatrie, cu scopul de a-l feri pe om de obiectul patimii sale.
Termenul „ludomanie" (din latinescul luduş, „joc") desemnează împătimirea patologică de jocuri. La fel ca în cazul narcoticelor şi al alcoolului, dependenţa de joc se instalează treptat.
In dezvoltarea acestei dependenţe se disting trei perioade. In prima etapă, omul joacă din când în când, şi jocul se transformă treptat în dominantă superputemică în comportamentul lui. în a doua se adaugă lipsa autocontrolului. In fine, în a treia etapă, când jucatul fără frâu alternează cu perioade de panică, depresie ori agresivitate, omul poate să piardă tot, poate să comită o crimă şi chiar să-şi pună capăt zilelor.
Ludomania face parte dintre formele grave de tulburare a atracţiilor. Câteodată este numită chiar „narcomanie în formă socială". Printre dependenţi se află şi copii, şi pensionari, şi oameni bogaţi, şi oameni care trăiesc de pe o zi pe alta. Sunt cunoscute cazuri când bătrâni au fost luaţi de Salvare, cu diagnostic de infarct, direct din sala de jocuri, după ce şi-au pierdut pensia.
Bogată în exemple e şi literatura clasică. Să ne amintim Dama de pică a lui Puşkin. După părerea psihiatrilor, acolo avem o strălucită descriere a istoricului bolii unui ludoman. Sau romanul Jucătorul al marelui Dostoievski, care a plătit el însuşi un crunt tribut acestei patimi distrugătoare. Se încearcă ajutarea ludomanilor prin tablete, sugestie, discuţii. Şi rezultatele sunt firave. De ce? Păi fiindcă este vorba despre o boală păcătoasă. Vă rog să nu credeţi că această boală seamănă cu gripa ori cu amigdalita. Nu este aşa. Psihopatologia (depresia, pierderea persistentă a păcii sufleteşti ş.a.m.d.) este doar o urmare a afectării sufletului de către păcat.
Pentru omul stăpânit de această boală, principalul este să înţeleagă rădăcinile păcătoase ale suferinţei sale, să recunoască cinstit, în forul său interior, că e robit de patima păcătoasă a jocului, să ia hotărârea neclintită de a nu mai juca deloc, niciodată! Şi Domnul îl va ajuta. Fără această transformare lăuntrică, nici un ajutor medical şi psihologic nu e posibil. Cu tablete, cu injecţii sau cu îndemnuri nu învingi patima păcătoasă.
După cum afirmă igumenul Anatolie Berestov, doctor în ştiinţe medicale, profesor, conducător al Centrului pentru îngrijirea sufletului „Sfântul Ioan din Kronstadt", această problemă este în primul rând duhovnicească, nu medicală, întrucât este vorba de o subjugare a sufletului de patimă, de nălucirea că poate câştiga sume fabuloase (în cazul jocurilor de noroc). Diavolul este însă mincinos şi tatăl minciunii (In 8, 44). „Să nu vă pierdeţi sufletul jucând!", spunea Sfântul Teofan Zăvorâtul.
In virtutea profesiei, am mereu prilejul de a ajuta oameni care şi-au recunoscut neputinţa în faţa acestei nenorociri şi au hotărât ferm să nu mai joace. Totuşi, de o remisiune persistentă sau de vindecare se poate vorbi nu mai devreme decât la un an după ultima criză.
Dmitri Avdeev
Nervozitatea la copii si adolescenti - editia 3; Editura Sophia
Cumpara cartea "Nervozitatea la copii si adolescenti"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.