Este suficient să privim în jurul nostru și vom descoperi multă suferință, multă durere... În general, omul fuge de suferință, nimeni nu vrea să treacă prin focul suferinței, neștiind că, de fapt, în acea suferință este salvarea lui. Altfel spus, suferința poate fi un alt mod de cunoaștere...
Pe de o parte, suferința este oprirea, chemarea la înțelegere, punctul de posibilă distrucție a disimulării în vederea unei autenticități care relevă din iubire. Prin dramatismul ei și uneori prin nivelul tragic care o însoțește, suferința stopează derularea înnebunitoare a fugii, pentru a lăsa să izbucnească întrebarea revoltată a omului despre sensul ei și, în plus, asupra sensului dependenței lui de lumea care îl face să sufere. Pentru că dependența poate fi pentru un timp suspendată, iar în golul astfel format se poate auzi ecoul chemării de dragoste al lui Dumnezeu. Revolta pe care o presupune, ca orice revoltă poate deveni un nou început, un răspuns al omului către Dumnezeu, o hotărâre de a ieși din robia patimilor. Suferința poate fi începutul înțelegerii și al credinței, prin necesitatea cu care absurdul ei cere o soluție. Aceasta poate să fie tocmai răspunsul la dragostea „nebună” - cum o numește Paul Evdokimov - a lui Dumnezeu. Și atunci suferința va fi asumată conștient prin nevoință și asceză. „Cel ce își are mintea pironită în dragostea de Dumnezeu disprețuiește toate cele văzute și însuși trupul său, ca pe ceva străin”, ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Pe de altă parte, suferința este o experiență unică și necesară omului, atât pentru trup, dar mai ales pentru suflet. Suferința trebuie privită în lumina dragostei lui Dumnezeu pentru om, care nu-l lasă pe acesta să se piardă, ci prin încercări și suferințe îl ajută să se întoarcă la adevărata lui chemare, la adevărata lui menire. „Până nu se va smeri inima, nu se poate opri din împrăștiere“ ne spune Sfântul Isaac Sirul. Însă „fără încercare nu cunoaște smerenia“. În afara suferinței orice abandonare a situării dependente nu este decât o nouă și mai subtilă ascundere, care nu poate ajunge la adevărata dragoste. Simbolul suferinței este semnul prin excelență care definește pe omul jertfelnic și totodată certifică autenticitatea căii către întâlnirea ultimă a iubirii. Prin suferință are loc schimbarea, prin cruce se câștigă desăvârșirea. De aceea, toți cei ce doresc cu dor de moarte dragostea lui Dumnezeu „în ostenelile obositoare ce le au de răbdat nu șovăie, ci până ce vor înceta din viață sunt gata să primească cu bărbăție necazurile și nu fug de ele, căci prin ele se fac desăvârșiți“ ne spune Sfântul Ioan Scărarul. În asumarea crucii și a suferinței Mântuitorului „trăiești experiența celui ce-și dă sufletul și zbaterea celui ce-abia s-a născut. Îți dai sufletul și te naști. Devii extrem de sensibil și în același timp rămâi neclintit, ca înmormântat de veacuri. Ești liber de tine însuți „lăsând toate și dezlegat de toate”. Ai alte legi de viață, ale unei vieți veșnice și nepieritoare. Ești mort și viu în același timp.
Apoi, suferința trebuie privită ca o lecție de viață dată omului, fără de care nu poate înainta în urcușul vieții. Se pune problema dacă trebuie sau nu acordat sprijin unei persoane aflate în suferință. Depinde de situație. Și eu am avut tendința de a ajuta pe cei apropiați aflați în suferință, dar Sfinții Părinți ne spun că fiecare persoană are de dus o cruce și are de învățat o lecție de viață. Nu este bine să o lipsești de această experiență unică, care nu-i face rău, ci o întărește și mai mult și o ajută să-și descopere forța lăuntrică, prin învățarea acestei lecții. În lecția acestei nașteri prin suferință, în simțirea eliberării de sub tirania patimilor, de dependența de ele, durerea ca și plăcerea sunt depășite de bucurie: „bucuria duhovnicească nu o poate răpi nici una din desfătările sau necazurile acestei lumi“.
Așadar, nu trebuie să scăpăm de suferință pentru că ea este calea către dragoste. Ea poate căpăta mai multe forme, pe care Părintele Profesor Dumitru Stăniloae le descrie la faza purificării: îngăduința și răbdarea necazurilor, înfrânarea, pocăința etc. Dar în afara ei nu se poate vorbi de un urcuș către iubirea deplină, fiindcă fără suferință nu există viață și nu poate exista nici înviere.
Doamne, ajută!
Ștefan Popa
Stefan Popa
-
Suferinta umana si iubirea divina
Publicat in : Editoriale -
Suferinta ca incercare
Publicat in : Editoriale -
Suferinta nu este absurda
Publicat in : Editoriale -
Suferinta si nadejdea mantuitoare
Publicat in : Religie -
Libertatea si suferinta
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.