Mărturia redată în această carte a fost provocată de o ocazie inedită. Sosisem la Bucureşti într-un sfârşit de săptămână monoton şi mă gândeam cum voi traversa capitala adormită, a doua zi, de la Ozana la Gara de Nord, de unde urma să iau trenul pentru Sibiu. La Sibiu trebuia să predau ultimele cursuri pe semestrul de vară şi să particip la examenele de licenţă. La un moment dat, spre surprinderea mea, la telefon se afla însuşi părintele patriarh Teoctist, făcându-mi invitaţia să particip la ceremonia de sfinţire a unei noi biserici construite în comuna mea natală, Telega, ceremonie prevăzută pentru a doua zi, Duminica Rusaliilor sau Cincizecimea. „Acolo, spunea patriarhul, vei întâlni un fost student de-al meu şi un fost coleg de-al tău, din perioada anilor 1950-1954: e vorba de părintele Mihai Visa, parohul bisericii". Fără prea multe ezitări, am răspuns că voi fi prezent, mai ales că patriarhul a precizat: „Fratele frăţiei tale, părintele Vasile Bria de la parohia Crângaşi din Bucureşti, face parte din soborul de preoţi care vor concelebra la Telega."
Am încercat apoi să identific, cu ajutorul părintelui Vasile, locul, evenimentul, istoria la care deveneam participant. In general, evoluţia acestei parohii mi-a fost făcută cunoscută chiar de părintele Mihai pe care-l vizitam ori de câte ori mă întorceam la Telega să-mi revăd părinţii. Comuna Telega are cinci biserid corespunzătoare celor cinci sate-parohii ale acesteia. Biserica nouă era opera „parohiei de la mijloc", care dispunea încă de un loc de cult, „biserica veche" înconjurată de cimitir. Locaţia ei era centrală, vizavi de primăria comunei. Construcţia ei începuse în anii 1935-1939, dar n-a fost terminată din cauza unei dispute politico-financiare între preotul paroh de atunci şi ctitorul principal. In timpul războiului (1940-1945), lucrările au fost oprite. După această perioadă, odată cu naţionalizarea industriei de petrol, parohia a pierdut sursele de venit (parohia avea în proprietate terenuri pe care erau amplasate sonde de petrol active, pentru care încasa „puncte de redevenţă"). In anul 1951, administraţia comunală a transformat biserica, o construcţie neterminată şi nefinisată, într-un depozit de fân şi paie, ceea ce a provocat deplasarea urgentă la faţa locului a patriarhului Justinian pentru a protesta. împreună cu părintele Rică Georgescu, parohul bisericii „din centru", am fost martori la evacuarea furajelor din biserică.
In anul 1955, parohia a fost declarată vacantă, prin pensionarea preotului Costică Popescu, cu clauza ca viitorul preot să termine construcţia bisericii începute cu 20 de ani în urmă. Intre timp, biserica veche, aşezată la poalele unui deal, se deplasase din cauza alunecărilor de teren (în subsolul acestor dealuri telegene se află un munte de sare şi o pungă de petrol). Eu însumi am ţesut o legătură între terminarea studiilor de teologie (1950-1954) şi numirea la această parohie. Dar a fost privilegiul prietenului şi colegului meu Mihai Visa, originar din parohia vecină, corespunzătoare cu satul Telega-Vale, să fie numit direct aici cu sprijinul personal al patriarhului Justinian, în toamna anului 1955. Biserica a fost terminată, pictată şi sfinţită abia după patru decenii (1955-1995), adică la 60 de ani de la punerea pietrei de temelie. Este un record de speranţă şi de răbdare ce merită să fie atribuit părintelui Mihai.
Participarea la slujba de sfinţire s-a transformat, cum se spune, în eveniment, deoarece am întâlnit aici numeroşi preoţi din regiune, foşti colegi, foşti studenţi şi chiar elevi. O mare parte din familia mea era adunată aici din toate părţile: Telega, Câmpina şi Ploieşti. Apoi, prieteni şi colegi de şcoală din comună, din familiile Grecu, Ciocoi, Ristea. Am revăzut, de pildă, pe părintele Rică Georgescu, care celebrase cu ani în urmă slujba de înmormântare a părinţilor mei şi elogiase viaţa lor; pe bătrânul ostaş Ciocănescu, „avocatul" Oastei Domnului în anii de interdicţie, pe care o transformase într-un fel de inel de legătură între toate parohiile comunei. Am revăzut-o de doamna Smaranda Moldoveanu din comitetul parohial, colegă şi prietenă apropiată din anii liceului, care m-a încurajat să ies din mediul rural pentru studii universitare în capitala ţării, în anii '50.
Patriarhul, păstrând un vechi obicei, către sfârşitul Liturghiei, mi-a poruncit să predic „deoarece am venit la leagăn". Debarcat în comună după decenii de absenţă, asociat la o ceremonie în centrul căreia se afla preotul paroh local şi ctitorii bisericii noi, n-am ştiut ce temă să aleg pentru predică. Inclinam să fac elogiul primilor ctitori, din anii 1935-1940, printre care se aflau şi părinţii mei, dar mi s-a spus că majoritatea lor a dispărut. De altfel, „memoria" comunei era bine păstrată de alţii. Cum în parohia respectivă se află şi cartierul Doftana (la 10 noiembrie 1940, la câteva ore după cutremur, văzusem ruinele închisorii de aici), m-am gândit la subiectul „Biserică în loc de închisori: revoluţia a început". De fapt, nu eram pregătit să fac portretul satului respectiv şi nici să descriu tranziţia de care se vorbea atât de mult în acel moment. Eram totuşi convins că anumite valori creştine durează în comună şi că toate virtuţile ei reziduale sunt semne ale credinţei autentice. Altfel, cum se explică religiozitatea atât de expresivă a celor prezenţi, poate peste 600 de persoane? Prezenţa inedită a patriarhului? Aşteptarea prea lungă a sfinţirii bisericii, care era un semn al înnoirii?
In cele din urmă, am predicat despre sensul termenului Biserică - trupul Domnului. Pe de o parte, Biserica în totalitatea ei se afla acolo: patriarh, preoţi, diaconi şi mireni. Pe de altă parte, comunitatea eclezială care celebrează - şi care precede construcţia bisericii - devine inseparabilă de templul sau locul de cult şi de mediul în care trăiesc şi muncesc creştinii. Preoţii şi mirenii, comunitatea şi locaşul de cult formează un tot, aşa cum se vede în ritualul intrării mirenilor, bărbaţi şi femei, în altarul bisericii noi care se sfinţeşte şi se pecetluieşte cu Sfântul Mir. Biserica devine „Trupul lui Hristos" strâns în jurul altarului, unde se frânge Trupul şi se varsă Sângele lui Hristos.
Intrând în altar, locul destinat episcopilor şi preoţilor în calitate de celebranţi ai Liturghiei euharistice, fiecare credincios are o ocazie unică, aici şi acum, de a spune: „Am fost şi eu în împărăţia lui Dumnezeu", căci aceasta simbolizează altarul. Intr-o asemenea ceremonie, cu patriarhul ţării prezent, acest ritual nu putea să fie ocolit. Dintr-o dată, mulţimea de credincioşi adunată în piaţa comunală (liturghia s-a celebrat pe treptele bisericii) s-a îndreptat spre altar. De altfel, cea mai mare surpriză după decembrie 1989 a fost fluxul mirenilor spre iconostas, mişcarea impulsivă spre altar. Preotul Mihai Visa, mişcat de prezenţa patriarhului şi a colegilor săi de preoţie din protoieria Câmpina şi din comună, a prezentat istoria lungă şi întortocheată a construcţiei bisericii. De fapt, istoria acesteia se identifică cu istoria preoţiei şi pastoraţiei sale. In cuvântul său de încheiere, patriarhul a remarcat această fidelitate excepţională a preotului Mihai.
In timpul împărtăşirii preoţilor, patriarhul îmi spusese că Biserica Ortodoxă este solicitată de Parlamentul român să susţină modificarea unor articole din Codul Penal, privind penalizarea unor acte care contravin eticii creştine.
Folosind argumentul Drepturilor Omului, Uniunea Europeană dictează astfel condiţiile integrării, impunând abandonarea unor postulate morale stabilite prin tradiţie, venerate de corpul Bisericii. Patriarhul, în cuvântul său, i-a încurajat pe cei prezenţi să păstreze valorile morale tradiţionale şi să nu le schimbe cu cele sosite recent din Occident, impuse de cei din afară. „Schimbare de politică nu înseamnă schimbare de etică. Noi nu vom plăti acest preţ inacceptabil". Intrucât printre ctitorii recenţi ai bisericii se aflau şi „sponsori americani", şi erau de faţă şi cetăţeni străini şi turişti, patriarhul a renunţat să facă un discurs antieuropean, aşa cum prevăzuse. I-am spus că acesta nu m-ar privi, deoarece Elveţia nu este membru în O.N.U., iar adeziunea ţării la Uniunea Europeană a fost respinsă prin vot federal.
La fel a procedat şi la agapa oferită de parohia în sărbătoare, după sfinţirea bisericii şi întâlnirea cu consiliul parohial, la un restaurant din Câmpina. Primărul oraşului, invitat la agapă, anunţase pe patriarh că urma să primească vizita unei delegaţii din Germania.
In anii războiului (1939-1944), a existat o mare colonie germană la Câmpina, unde se ridicase şi o biserică romano-catolică pentru comunitatea de limbă germană. In schimb, patriarhul a avut o mare satisfacţie: la agapă au fost invitaţi toţi preoţii din protoierie, în frunte cu protoiereul lor, părintele Dumitru, însoţiţi de preotesele lor. Prezenţa preoteselor, remarcabilă din toate punctele de vedere, a transformat stilul agapei, iar patriarhul a fost obligat să-şi schimbe din nou tema discursului. De altfel, „evenimentul" de la Telega dezminţea o analiză sociologică minimalistă a religiozităţii românilor din perioada postcomunistă.
Esenţialul acestui eveniment era următorul: oamenii de aici au trăit şi au murit cu credinţa lor. Nu e vorba de un mit, căci nimeni nu moare pentru un mit. Preoţi, credincioşi, ostaşi, cetăţeni au o istorie personală, o memorie despre care vor să vorbească, dincolo de evenimente, ca nişte martori.
La plecarea din Telega, după terminarea slujbei de sfinţire a bisericii cu hramul „Sfânta Treime", în 1995, veteranul Oastei Domnului, fratele Ciocănescu, m-a întrebat: „De ce a întârziat Dumnezeu aşa de mult până ce a vizitat şi comuna noastră, de ce a ezitat să ne ajute la ridicarea acestei biserici?" Am răspuns că „Dumnezeu intervine în istorie cu mare prudenţă, pentru ca cei ce-L aşteaptă să fie pregătiţi pentru schimbare; ca să pună la încercare răbdarea şi speranţa ostaşilor de aici". Aceştia, în închipuirea lor, au crezut că Dumnezeu îi acceptă aşa cum sunt, după măsura lor, fără obligaţia de a aparţine unei comunităţi. Ostaşii nu trebuie să se accepte niciodată aşa cum sunt. Adică, „Dumnezeu a voit să dea o lecţie celor care se grăbesc să ridice biserici înainte de a exista o comunitate de credincioşi adunată în numele Lui. Dumnezeu înalţă un altar numai în mijlocul unui popor ce-i aparţine şi care e mândru că aparţine lui Dumnezeu".
Explicaţia mea nu era convingătoare; părea mai degrabă o mustrare, o imputaţie. Bătrânul ostaş a adăugat: „Dumnezeu vizitează mai des alte ţări, dar pe noi ne-a uitat." N-am vrut să plec după experienţa de la Telega cu această constatare fatalistă. Căci văzusem că Dumnezeu a deschis acestui popor nu numai porţile bisericii, ci şi uşile altarului. Trebuia, oare, să amintesc acestor creştini lunga răbdare a poporului elveţian, căruia i-a trebuit 700 de ani (din 1291) să ajungă la democraţie, prosperitate şi libertate? Intre timp, mulţi şi-au terminat firul răbdării şi şi-au pierdut credinţa.
Scriind această cronică, îmi dau seama că reconstituirea trecutului, anamneza, este aproape imposibilă, anacronică, este un fel de du-te - vino cu memoria şi cu mărturiile altora. Este scrisă în prelungirile de existenţă, acceptând şi neacceptând starea de tranziţie actuală, în căutare continuă, cu înţelegerea că „celui ce vrea mai mult, i se va da mai mult, iar celui ce are puţin, i se va lua şi ceea ce are" (Marcu 4, 25).
Preot Ion Bria
Fragment din cartea "Al doilea Botez", Editura Reintregirea
Cumpara cartea "Al doilea Botez"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.