Aici trebuie să fie făcută o clarificare. Această preoţie generală, pe care o au credincioşii - potrivit zicerii „şi ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu”, unde fiecare om botezat este şi un preot această preoţie generală nu înlocuieşte preoţia sacramentală şi, prin urmare, nu înlătură Taina Preoţiei, aşa cum din păcate fac protestanţii. Aceştia acceptă o preoţie universală, fără s-o aibă pe cea specială; din acest motiv au şi desfiinţat Taina Preoţiei247.

Trebuie să vă spun că Taina Preoţiei este Taina Bisericii, iar Taina Bisericii este Taina mântuirii; de aceea, Taina Preoţiei se săvârşeşte în timpul Dumnezeieştii Liturghii. Dumnezeiasca Liturghie provine din Taina Preoţiei, este instituită de preoţie şi, în acelaşi timp, instituie preoţia.

Vă rog să fiţi cu luare-aminte la acest punct.

Aşadar, preotul, arhiereul, episcopul săvârşeşte Liturghia în baza, în virtutea autorităţii preoţiei lui şi, în acelaşi timp, în cadrul Liturghiei se dobândeşte preoţia. Prin urmare, Taina Preoţiei se deosebeşte, dar se şi identifică cu taina Bisericii. Şi se deosebeşte, şi se identifică. Este important acest lucru; foarte important! Tocmai acest lucru a fost desfiinţat de către protestanţi.

De aceea, în realitate, pentru că au desfiinţat preoţia specială, ei nu au Biserică. Protestanţii, protestantismul nu este Biserică; ei sunt doar comunităţi creştine. Spun încă o dată: ei nu sunt Biserică. Iar dacă vorbesc despre biserica protestantă, fie mint, fie vorbesc în mod abuziv. Şi nu este Biserică - spun aceasta încă o dată - pentru că nu au Taina Preoţiei, în sensul special al cuvântului.

Aţi văzut, am accentuat destul subiectul. Nădăjduiesc că am clarificat chestiunea preoţiei speciale şi a preoţiei universale. Insă atât preoţia generală, cât şi cea specială pornesc de la Hristos şi sfârşesc iarăşi în Hristos; dar fiecare dintre ele are parcursul ei propriu. Şi pentru nici un motiv nu este înlocuită una de cealaltă!

Credinciosul, în calitate de preot în înţelesul general al preoţiei, contribuie la jertfa de pe Sfânta Masă. In principiu, el contribuie cu ofrandele sale materiale.

Atunci când credinciosul va aduce ofranda, prescura sa şi vinul său la biserică, acestea vor fi oferite preotului în înţeles special, care le va oferi lui Dumnezeu. Atunci când preotul va lua Sfântul Disc, unde se află Agneţul, adică pâinea (este încă pâine; nu este încă Trupul lui Hristos) şi va zice „Ale Tale dintru ale Tale Ţie Iţi aducem...”, pe acesta, iubiţii mei, I l-au adus credincioşii.

Aşadar, avem un lanţ al ofrandei, al oferirii. Credinciosul oferă prescura; a frământat aluatul, l-a copt şi apoi aduce prescura la biserică. In continuare, preotul o primeşte şi face oferirea finală.

Aşadar, prima oferire o face credinciosul, în calitate de preot în sensul general, în vreme ce oferirea finală o face preotul, în sensul special al cuvântului. Prin urmare, vedem cum credinciosul, prin aceea că este preot în înţelesul general, oferă şi el darurile lui cele materiale.

Dar ceva încă şi mai însemnat este faptul că credinciosul contribuie la jertfa de pe Sfânta Masă şi prin colaborarea sa duhovnicească cu preotul. Adică tot ceea ce oferă credinciosul, va oferi prin preot şi împreună cu preotul. Fiţi atenţi: prin preot, adică prin mâinile preotului, şi împreună cu preotul. Şi, ca să mă înţelegeţi mai bine, ceea ce spun acum am să vă arăt în practică.

Poate preotul să liturghisească singur? Aşadar, poate să ia o prescură, să deschidă biserica, să intre în Sfântul Altar, să spună „Binecuvântată este împărăţia...” şi să pornească Dumnezeiasca Liturghie? Poate? Nu poate! Nu din motive tehnice..., aşadar, nu pentru că nu are psalt, şi cine va spune pe dinafară „Amin” şi „Doamne, miluieşte”, ci din raţiuni eclesiologice. Este interzis ca preotul să liturghisească singur Dumnezeiasca Liturghie, fără ca să fie prezent fie şi numai un singur credincios.

Este interzis! Iar aceasta, spun încă o dată, nu din motive tehnice, ci din raţiuni eclesiologice: Aşadar, care sunt aceste raţiuni eclesiologice ? Toate acestea despre care vă vorbesc de atâta timp.

Aşadar, eu, preotul, să spun la un moment dat, pentru că sunt şi preot, nu pot să săvârşesc eu singur Dumnezeiasca Liturghie? Nu; ci trebuie să fii şi tu, mireanul; pentru că propria mea preoţie şi a ta personală trebuie ca împreună să săvârşească oferirea către Dumnezeu. Cu alte cuvinte, elementul mirenesc, care are preoţia generală sau universală, trebuie să fie prezent. Da, prezent! De aceea şi poporul se împărtăşeşte şi cu Trupul, şi cu Sângele lui Hristos, ca şi preotul.

De ce spun aceasta? Pentru că în faţa tuturor acestor congrese şi dialoguri şi tot restul care se fac, pândeşte primejdia denaturării credinţei. Vă rog, perfecţionaţi-vă cunoştinţele, ca să ştiţi unde vă aflaţi248!

Mai înainte v-am vorbit despre protestanţi; acum am să vă vorbesc şi despre romano-catolici. „Biserica” Romano-catolică nu-i împărtăşeşte pe credincioşii ei cu Sângele lui Hristos, ci numai cu Trupul Lui249! Ştiţi ce înseamnă aceasta? Inseamnă că dau privilegii clerului, pe care nu le primeşte poporul. Din acest motiv şi preotul romano-catolic poate să slujească singur, în fiecare zi, în camera lui, în puţine minute. In numai zece minute - de la zece minute până la o oră durează liturghia romano-catolicilor, a papistaşilor -, în zece minute săvârşeşte liturghia, se împărtăşeşte el singur şi apoi merge la treaba lui!

Aceste lucruri nu sunt cunoscute în cadrul Ortodoxiei noastre. Dimpotrivă, romano-catolicii au înaintat în mod greşit şi au ignorat poporul. Insă poporul, prezenţa poporului, a elementului mirenesc, este de o însemnătate fundamentală! Şi Biserica noastră exprimă acest lucru în acest mod: nu poţi, o, preotule, să liturghiseşti fără elementul mirenesc, fără să mai fie prezent fie şi un singur mirean!

Vedeţi cât de însemnate sunt aceste lucruri! însă, merg mai departe.

Trebuie să vă mai spun că limbajul Dumnezeieştii Liturghii a fost redactat la persoana întâi plural. Ce înseamnă aceasta? Nu cumva înseamnă că regula, forma Liturghiei, prevede mai mulţi liturghisitori decât unul singur, pentru a fi redactată la persoana întâi plural? Nu. Inseamnă că este prezent şi poporul; înseamnă că întreaga lume, cler şi popor, întreaga Biserică oferă ofranda ei lui Dumnezeu.

Apostolul Petru îi numeşte pe credincioşi „pietre vii”, care, aşa cum spune în prima sa epistolă, sunt zidiţi „drept casă duhovnicească”250. Iar Apostolul Pavel îi numeşte pe credincioşi „temple ale Duhului Sfânt”251. Reţineţi aceasta: sunt templu252 al Sfântului Duh!... Ce vrea să însemne „sunt templu al Sfântului Duh”? Inseamnă că în acest templu viu al lui Dumnezeu fiecare credincios este pentru sine însuşi, pentru propriul său „templu” păzitorul lui şi preotul lui! Fiecare credincios este templu al Dumnezeului celui viu.

De multe ori ne-a spus aceasta Sfântul Apostol Pavel253. Dar, atunci când vorbeşte despre „templu”, înţelege şi preotul aici. Cine este preotuli Eu sunt „templu”, eu sunt preotul, eu sunt şi păzitorul templului lui Dumnezeu, adică al propriului meu sine. Inţelegeţi ce înseamnă aceasta!

In Vechiul Testament, iubiţii mei, victima care era oferită în cadrul jertfelor avea înţelesul că înlocuia vinovatul. Lua omul o oaie şi mergea s-o jertfească, în loc să se jertfească el însuşi: adică se vărsa sângele animalului. Şi, prin urmare, în acest mod se facea oferirea sau jertfa vinovatului; se jertfea oaia, care nu era vinovată cu nimic, în loc să fie jertfit omul. Aşa trebuia să se facă; se vărsa sângele unui animal, pentru că altfel ar fi trebuit oamenii înşişi să se ucidă pe ei, ceva ce, fireşte, Dumnezeu nu ar fi vrut254.

Aici însă, acum avem o jertfa cu mult mai înaltă decât aceea care exista în Vechiul Testament. Atunci, când ei luau un animal şi îl jertfeau, erau în regulă în faţa lui Dumnezeu255. Insă acum Victima cultului dumnezeiesc pe care noi o vom jertfi acum lui Dumnezeu este propriul nostru sine, eul nostru!

Ascultaţi cum zice aceasta Apostolul Pavel în Epistola către Romani: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine-plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească.”256

Mai cu seamă „să înfăţişaţi” („a înfăţişă, a aduce ceva, a aşeza ceva aproape” etc.) şi are o dimensiune liturgică; este exact ca şi cum ar aduce oamenii prescurile lor aici ca să le înfăţişeze lui Dumnezeu, ducându-le acolo la uşa diaconească de la nord. Insă, mai demult erau oferite la uşile împărăteşti şi mai cu seamă în momentul lecturării Apostolului.

O reminiscenţă a acestei oferiri a poporului este atunci când iese preotul în timpul Apostolului prin Uşile împărăteşti şi tămâiază; pentru că cele ce erau oferite de către credincioşi preotul le tămâia şi le lua în interior. Aşadar, aceasta înseamnă a înfăţişă, adică fac o înfăţişare, o oferire a darurilor mele. De aceea, Apostolul Pavel foloseşte cuvântul „să înfăţişaţi”; are o dimensiune liturgică şi este din Vechiul Testament257.

Dar ce „să înfăţişaţi”? Prescurile voastre? Vinul vostru? Ce anume, mai exact? Fiţi atenţi aici: trupurile voastre! „Ca pe o jertfă vie, sfântă, bine-plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească”!

Prin urmare, mă voi oferi pe mine însumi. Insă atunci, dacă mă voi oferi pe mine însumi, sunt preot.

Iar Apostolul Petru zice: „Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-placute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos”258, aşadar, să oferiţi jertfe duhovniceşti care sunt bine-primite la Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Mijlocitorul.

Prin urmare, jertfa credinciosului care exercită preoţia - în înţelesul general al cuvântului preoţie, adică voi toţi, mirenii - este, mai întâi, „jertfa de laudă”; „rodul buzelor”, aşa cum menţionează Apostolul Pavel.

El zice în Epistola către Evrei: „Aşadar, prin El să aducem pururea lui Dumnezeu jertfa de laudă, adică rodul buzelor, care preaslăvesc numele Lui.”259 Prin Iisus Hristos să aducem, să oferim totdeauna lui Dumnezeu „jertfă de laudă”, doxologie, imnuri cu gura noastră, adică „rodul buzelor” noastre, prin care psalmodiem, lăudăm pe Dumnezeu şi mărturisim numele Lui.

Vedeţi şi verbul „a oferi prinoase” (gr. anafero)? De aceea şi rugăciunea se numeşte Sfânta Anafora - şi acesta este un cuvânt liturgic. De aceea nu zice „rodul inimii”, ci „rodul buzelor”, adică să-I cântăm lui Dumnezeu cu buzele noastre.

Al doilea aspect, jertfa credinciosului preot este şi „jertfa a dreptăţii”.

Zice Psalmul 50: „Că de ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul zdrobit; inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.... Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei.”260 Aşadar, dacă doreşti jertfa cu adevărat, Iţi voi da, îi zice credinciosul lui Dumnezeu. Tu, însă, şi dacă Ţi-am oferi şi arderi de tot, adică animale pe care să le punem în focul jertfelnicului ca să ardă, nu vei fi mulţumit. Jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul care s-a zdrobit din pricina pocăinţei sincere; inima care s-a zdrobit şi s-a smerit Dumnezeu niciodată va voi şi va primi şi jertfa dreptăţii, şi jertfa prinosului, şi arderile de tot.

Aşadar, ce este această „jertfa a dreptăţii”? Intregul verset şi întregul fragment ne spun următoarele: aceasta este jertfa de pocăinţă; mare este această jertfa în faţa lui Dumnezeu!... Este jertfa de pocăinţă, pentru că prin păcatele noastre L-am jignit pe Dumnezeu şi am întristat pe Sfântul Duh261.

Incă dreptate vrea să însemne şi virtute; este jertfa virtuţii. Pe jertfelnicul cu cărbuni, cărbunii ofrandei mele care ard înăuntru, voi pune virtuţile mele, să se facă tămâie, să urce spre cer!

Vă amintiţi acolo unde se spune - la cunoscutul nostru psalm Doamne, strigat-am - „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”262? Doamne, nu-Ti ofer tămâie; îţi ofer rugăciunea mea. Dacă Tu voieşti, îţi voi oferi şi tămâie împreună cu rugăciunea. Insă, aşa cum în acest moment se înalţă tămâia, aşa să se înalţe şi rugăciunea mea, aşa să se înalţe şi virtuţile mele, adică sfinţenia mea. Prin urmare, care este „jertfa dreptăţii”? Este jertfa virtuţilor, să ofer virtuţile mele, să fiu un om sfânt.

Şi al treilea, jertfa credinciosului, în calitate de preot, este „jertfa milosteniei”.

Zice în Epistola către Evrei Apostolul Pavel: „Iar facerea de bine şi întrajutorarea nu le daţi uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu.”263 Faptele bune să nu le uitaţi; să aveţi conştiinţa prezenţei celuilalt şi să-i faceţi totdeauna bine, pentru că prin asemenea jertfe este mulţumit Dumnezeu.

Prin urmare, aceasta este jertfa?... Şi mai cu seamă „jertfa bine-plăcută”? Desigur!

Aşadar, avem aceste trei forme de jertfa a credinciosului-preot: „jertfa de laudă”, adică „rodul buzelor”, „jertfa dreptăţii”, adică a pocăinţei şi a virtuţilor, şi „jertfa milosteniei”.

Acestea, iubiţii mei, în ceea ce priveşte demnitatea preoţească.

Prin urmare, avem această preoţie generală, universală.

ARHIMANDRITUL ATHANASIE MYTILINEOS

Fragment din cartea "CATEHEZE LA CARTEA APOCALIPSEI", Editura Sophia

Cumpara cartea "CATEHEZE LA CARTEA APOCALIPSEI"

Note:

247 După cum se ştie, protestantismul a apărut ca reacţie la abaterile papismului, în să, în strădania sa de a regăsi autenticitatea pierdută, a măturat în sensul propriu al cu vântului elemente autentice şi oportune ale creştinismului primar, cu consecinţa de a se îndepărta mult mai mult de adevăr. Printre altele, protestantismul a pus la îndoială cu putere şi instituţia preoţiei, pe care a dezgolit-o de conţinutul ei, şi a fost negat caracterul ei permanent/durabil şi de neşters (indelebil). Astfel, rolul preotului poate sa se succeadă la fiecare adunare „bisericească” a lor. De aceea pastorii sau păstorii fiecarei comunităţi îşi exercită lucrarea lor pentru un anumit interval şi apoi sunt înlocuiţi, exact aşa cum o corporaţie dispune o anumită lucrare unuia dintre funcţionarii săi.
248 Cf. Omilii înregistrate audio ale pr. Athanasie Mytilineos, referitoare la Sinodul Apostolic din Ierusalim, 52 d.Hr., Ed. „Stupul Ortodox”, Tesalonic, 2016.
249 Este vorba despre aşa-numita offte (făcută din pâine nedospită). Insă, potrivit mărturiei Sfinţilor Părinţi, precum Iustin Martinii şi Irineu al Lyonului, Ia Dumnezeiasca
Euharistie, din cele mai vechi timpuri, credincioşii se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele lui Hristos (Pan. TREMPELAS, Dogmatica, voi. III, p. 144), deşi papa Leon cel Mare
îi critica aspru pe cei ce se împărtăşeau doar cu Trupul, caracterizând această practică drept „ierosilie ipocrită” (Omilia 14,De Quadrag. 5). Desigur, potrivit romano-catolicilor, oriunde este Trupul acolo este şi Sângele Domnului (Pan. TREMPELAS, Dogmatica, vol. III, p. 173). Insă un asemenea lucru este un simplu pretext, pentru că Domnul a cerut fără excepţie participarea la băutura Sângelui Său tuturor credincioşilor, spunând: „Beţi dintru acesta toţi...” (Matei 26, 27). Această inovaţie a fost introdusă de către Toma de Aquino (1225-1274) în secolul al XlII-lea, este anti-scripturistică şi eretică, şi în chip vădit a avut ca scop înălţarea clerului în raport cu poporul.
250 1 Petru 2, 5.
251 1 Corinteni 6,19.
252Termenul folosit vad; {naos) înseamnă în acelaşi timp: templu, naos, biserica (». tr.).
253 Cf. I Corinteni 3,16-17; 6,19; II Corinteni 6,16; Efeseni 2,21 ş.a.
234 Cf I Corinteni 3,17; 6,19.
255 Atunci când cineva oferea un animal de jertfa Domnului, acesta trebuia să fii viţel, oaie sau capră; de asemenea, trebuia să fie de parte bărbătească şi fără cusur. Oferirea şi jertfa trebuia să se facă cu evlavie în faţa intrării „Cortului mărturiei”, ca să fii bine primită de Domnul. Cel ce oferea trebuia să-şi pună mâna pe capul animalului, ca acesta să fie primit de Domnul ca jertfa şi astfel să fie ispăşite păcatele celui ce oferea. Cei ce ofereau trebuia să junghie animalul în faţa Domnului. Apoi preoţii luau sângele animalului şi-l vărsau în jurul „jertfelnicului arderilor de tot”. După ce jupuiau animalul, îl tăiau în bucăţi. Preoţii aprindeau focul altarului şi puneau pe el lemnele. Peste lemne aranjau bucăţile, capul şi grăsimea cu rinichii animalului. Măruntaiele şi picioarele lui le spălau cu apă, iar preoţii le aşezau şi pe ele pe altar. Aceasta era „jertfa arderii de tot”, a cărei mireasmă era socotită bine-plăcută şi bi-ne-primită Domnului (Cf. Leviticul 1,1-17; 6, 1-6).
256 Romani 12,1.
257 Cf. Numerii 23,3 şi 15.
258 I Petru 2, 5.
259 Evrei 13,15.
260 Psalmii 50,18-19; 21.
261 Cf. Efeseni 4,30.
262 Psalmii 140,2.
263 Evrei 13, 16.

 

 

• Taina Preotiei - Parintele Dumitru Popescu
  Publicat in : Dogma
• Taina Preotiei - Hirotonia
  Publicat in : Sfintele Taine
• Taina Preotiei
  Publicat in : Dogmatica
• Taina Preotiei
  Publicat in : Religie