Eşecul nostru de a percepe divinul din om a mers mână în mână cu eşecul de a percepe divinul din natură. Aşa cum am dezumanizat omul, am desacralizat şi natura. Cu toate că aceste două teme sunt legate în mod inextricabil şi deşi acest lucru a fost deja mai mult decât demonstrat, în aşa măsură încât o aprofundare a subiectului ar presupune un anumit grad de repetiţie, totuşi tema desacralizării naturii este atât de importantă în sine, încât merită tratată în mod independent.
Prin sintagma „desacralizarea naturii", mă refer la acel proces în care semnificaţia spirituală şi înţelegerea lumii create au fost practic izgonite din mintea noastră, ajungând să vedem lucrurile şi creaturile, ca şi cum ar fi lipsite de calităţi sacre sau spirituale. E un proces prin care ne-am obişnuit să privim lumea creată ca fiind compusă din nenumărate forţe oarbe, golite în mod esenţial de înţeles, personalitate şi har divin, o lume ce poate fi investigată, folosită, manipulată şi exploatată în interesul nostru, ştiinţific sau economic.
Pe scurt, am ajuns să vedem lumea doar ca materie secularizată şi desacralizată, consecinţa fiind ruptura legăturilor organice şi a echilibrului spiritual dintre om şi natură, şi a făcut ca religia să fie trăită din ce în ce mai intim, la nivelul conştiinţei individuale sau din interes pentru lumea de dincolo a unui Dumnezeu transcendent sau a unei mântuiri individuale, după ce existenţa pământească ia sfârşit.
Desigur, asta nu înseamnă că oamenii au încetat să mai simtă farmecul sau frumuseţea naturii, sau puterea ei de supapă în atmosfera artificială şi sufocantă a oraşelor noastre puternic industrializate. Dimpotrivă, din secolul al XVIII-lea încoace, istoria noastră a fost caracterizată de mişcări periodice de „întoarcere la natură", ca şi cum natura ar fi fost un fel de paradis pur şi neatins, aşteptând tot timpul cu braţele larg deschise să aducă mângâiere omului, care a suferit atât de multe pierderi. Dar aceasta a fost deseori reacţia romantică sau sentimentală a unui individualism epuizat şi deziluzionat, având în sine prea puţin din ceea ce putem numi spiritual. De fapt, poate merge foarte bine, şi foarte des a şi mers, cu o perspectivă cu totul „ateistă". Dar aici nu punem în discuţie acest tip de naturalism, ci pierderea simţului divinului din natură - o pierdere a simţului tocmai a lucrurilor care dau universului calitatea sacră . In cele ce urmează, voi încerca să arăt cum s-a ajuns aici şi ce anume presupune această situaţie.
In lumea creştină post-medievală a fost o foarte puternică tendinţă de a privi creaţia ca pe lucrarea unui Meşter care, ca să zic aşa, a făcut totul din afară. Astfel am ajuns să avem reprezentarea unui Dumnezeu în ceruri, Care, punând în mişcare procesul cosmic şi lăsându-l să se desfăşoare, mai mult sau mai puţin, de unul singur şi potrivit propriilor sale legi, intervine în mod direct în istorie, dar arareori, şi atunci sub forma unor acte speciale şi „neobişnuite", operate de undeva deasupra, din lumea din afară. In consecinţă, relaţia dintre Dumnezeu şi creaţie tinde să fie văzută predominant în termeni de cauză şi efect: Dumnezeu e cauza lumii, o primă sau supremă cauză sau principiu al fiinţării, iar lumea noastră şi legile sale sunt lucrarea Lui.
Plecând de la acestea, putem vorbi de o analogie între Dumnezeu şi creaţie. Putem spune că această creaţie a lui Dumnezeu este o „imagine în mişcare a veşniciei", un fel de proiecţie lumească a desăvârşirii Sale, sau chiar că în fenomenele văzute pot fi desluşite semne şi arătări ale lui Dumnezeu. Dar ceea ce e dificil să ne imaginăm, privind lucrurile din această perspectivă, este ideea că zidirea lui Dumnezeu participă cu adevărat la realitatea divină şi că este cu adevărat un mod de existenţă sau o întrupare a Dumnezeului cel viu şi omniprezent.
Aş numi zidirea lui Dumnezeu, care este întruparea divinului - cu adăugirea că toată natura are, din acest motiv, un caracter sacru intrinsec -, conceptul sacramental al creaţiei. Mi se pare potrivit pentru că acest concept implică şi faptul că înţelegerea creştină a tainei, care de obicei se aplică doar acelor ritualuri cunoscute sub numele de Taine în Biserica instituţională, se aplică şi domeniului naturii, ca întreg.
Trebuie să subliniem faptul că o taină necesită o expresie materială. De fapt, arhetipul tuturor lucrărilor sacramentale e întruparea lui Hristos însuşi. In întrupare, Cuvântul devine trup din carne: are loc o întâlnire intimă şi o împletire de neînţeles a spiritualului cu materialul. După cum am remarcat deja, ceea ce e apărat sau afirmat la marile sinoade hristologice de la Niceea şi Calcedon, este că cele două firi ale lui Hristos - divinul şi umanul, necreatul şi creatul - nu sunt doar suprapuse în persoana lui Hristos. Acest mod de a înţelege taina celor două firi ale lui Hristos e resimţit ca inadecvat şi incapabil de a ridica realitatea sa la înălţimea cuvenită. Ceea ce e apărat sau afirmat aici este unirea efectivă a celor două firi - unire „fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire", după cum se spune în formula Sinodului de la Calcedon.
Cu alte cuvinte, e menţinută ideea că oricât ar părea de mare şi fundamentală diferenţa dintre necreat şi creat, în esenţă nu există nici o dihotomie între acestea. Dacă Dumnezeu e Dumnezeu, şi dacă Dumnezeu se face cunoscut prin Hristos, atunci creaţia trebuie să fie capabilă să devină una cu necreatuî, şi trebuie să fie posibilă transcenderea aparentului conflict ontologic dintre acestea.
De aceea, atunci când Părinţii greci vorbesc despre Sfânta Euharistie, care este imaginea întrupării - şi trebuie amintit că, pentru Părinţii greci, singura diferenţă dintre imagine şi arhetip este că imaginea ca atare nu e arhetipul ca atare -, insistă pe faptul că semnul material al Tainei nu e pur şi simplu ceva Ia care vine ataşat Sfântul Duh, ca şi cum Sfântul Duh ar fi un element exterior adăugat la materie, sau unul care „transubstanţiază" materia prin prezenţa Sa. Dimpotrivă, insistă pe ideea că se produce o integrare totală a materiei şi a spiritului, în aşa măsură încât elementele pâinii şi vinului sunt un mod efectiv de existenţă a divinului, între acestea două având loc o unire desăvârşită.
Altfel spus, Taina presupune o întrupare efectivă a puterii şi vieţii dumnezeieşti, iar ceea ce se împărtăşeşte prin Taină omului este această putere şi viaţă dumnezeiasca.
Sfântul Chiril al Alexandriei ne spune: „Căci Fiul este în noi, pe de o parte trupesc, ca om, unit şi amestecat prin Euharistie (binecuvântare tainică), şi pe de altă parte duhovnicesc, ca Dumnezeu; primenind duhul nostru prin harul Duhului Său Sfânt, pentru reînnoirea vieţii şi împărtăşirea noastră de dumnezeirea Sa".
Acum putem vedea şi consecinţele aplicării înţelegerii creştine a tainei, în domeniul naturii, ca întreg. Asta înseamnă că natura nu e văzută ca un lucru asupra căruia Dumnezeu acţionează din afară, ci e văzută ca un lucru prin care Dumnezeu se exprimă dinlăuntru. Natura sau creaţia (termenii sunt intersubstituibili în acest context) e percepută ca expresie a divinului, iar divinul perceput ca atotprezent în natură. Nu e vorba de o absorbţie completă a unuia de către celălalt, sau de o subordonare pe de o parte şi o detaşare pe de altă parte. Mai mult, existenţa creatului depinde de necreat, în timp ce necreatul nu depinde, cel puţin existenţial, de creat. Fiecare îşi găseşte propria identitate în celălalt, şi fiecare în acelaşi timp îşi păstrează identitatea în celălalt.
Creând ceea ce era creat, Dumnezeu se creează în alt mod pe Sine. In creaţie, El devine propria Sa imagine, în aşa fel încât intră în aceasta dinlăuntru. O stăpâneşte dinlăuntru. Creaţia este lumea în care dinamica lui Dumnezeu, energiile sale pulsatile devin manifeste. Stabilitatea sa aparentă e pur şi simplu fluxul acestor energii, iar soliditatea sa rezultatul curgerii lor neîncetate. In această privinţă, diferenţa dintre lucrarea Duhului Sfânt în natură şi lucrarea Duhului Sfânt în afara naturii este doar una de grad, iar nu de tip: diferenţa e legată de modul în care Duhul Sfânt îşi săvârşeşte lucrarea/ energiile prin care lucrează, rămânând tot timpul dumnezeieşti şi necreate.
Ca si Sfânta Euharistie, natura e o revelaţie nu doar a adevărului despre Dumnezeu, ci a lui Dumnezeu însuşi. Lumea creată e taina lui Dumnezeu cu Sine faţă de Sine în creaturile Sale, e mijlocul prin care El este ce este. Dacă n-ar fi creaţia, atunci Dumnezeu ar fi altfel decât cum este, iar dacă creaţia nu ar fi o taină, atunci Dumnezeu n-ar fi Creatorul ei şi nu s-ar mai pune câtuşi de puţin problema vreunei taine. Dacă Dumnezeu nu e prezent într-un fir de nisip, atunci nu e prezent nici în ceruri.
Prin urmare, această idee de taină a naturii a fost înlăturată din mintea noastră, pentru a face posibil acel proces de desacralizare despre care am vorbit. Spun în mod intenţionat „din mintea noastră", deoarece faptul că nu-L „vedem pe Dumnezeu în toate lucrurile" şi nu-I simţim prezenţa pretutindeni, nu înseamnă că El nu este în toate lucrurile şi că nu este prezent pretutindeni. Realitatea e incontestabilă, la fel şi revelaţia. Faptul că noi nu reuşim să le percepem ca ceea ce sunt, înseamnă doar că le-am pierdut din vedere, iar nu că structura realităţii s-a schimbat. Duhul secular îşi are originile în pierderea viziunii spirituale a omului sau - ceea ce e acelaşi lucru - învârtoşarea inimii sale; iar contracţia lumii naturii şi transformarea acesteia într-o entitate închisă în sine, ceea ce se întâmplă atunci când pierdem din vedere aspectul său sacru, reprezintă nu atât o închidere în sine a naturii, cât o închidere a propriilor noştri ochi. Trebuie să ne amintim întotdeauna că felul în care vedem lumea răsfrângându-se asupra noastră nu reflectă decât starea propriei noastre lumi lăuntrice. In ultimă instanţă, tocmai pentru că ne vedem existând despărţiţi de Dumnezeu, aşa vedem şi existenţa naturii.
Philip Sherrard
Fragment din cartea "Coruperea omului si a naturii", Editura Doxologia
Cumpara cartea "Coruperea omului si a naturii"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.