Ceea ce mai înainte se realiza oarecum firesc, fără prea mare efort, în societatea modernă cere foarte mult efort. De exemplu, înainte nu era greu să-i fereşti pe copii de consumul drogurilor - această patimă pur şi simplu nu exista. Inainte copiii înţelegeau uşor că cei mai în vârstă trebuie respectaţi - aceasta era lege; ei, încă din copilărie, vedeau în jur exemplul unor relaţii respectuoase faţă de tată şi mamă, faţă de bunicuţe şi bunici. Până nu demult, prin sate, mamei şi tatălui li se vorbea cu „dumneavoastră”.

Acum însă multe dintre revistele pentru adolescenţi, cărţile, filmele, fraţii mai mari şi adolescenţii le dau copiilor un exemplu total opus.

O transformare similară s-a petrecut cu modelul tatălui. In societatea tradiţională nu era necesar să formezi în mod special modelul tatălui. Desigur, depindea mult de calităţile personale ale bărbatului, dar exista un tipar bine înrădăcinat. De exemplu, tatăl nu „se desemna” pe sine în rolul capului familiei din propria-i dorinţă, ci devenea cap în urma unor cauze obiective: fără el, familia era de cele mai multe ori condamnată la moarte prin înfometare. Pierderea celui care asigură hrana în familie era unul il intre cele mai îngrozitoare necazuri. Acum însă să trăieşti fără tată este mai dificil din punct de vedere material, dar este pe deplin posibil. Faptul este demonstrat de procentul mare al mamelor singure.

Un alt exemplu. In sat, unde locuieşte majoritatea membrilor societăţii tradiţionale, sunt multe activităţi grele, „bărbăteşti”, şi fiecare le învaţă încă de mic. De aceea, în acest context, rolul „jumătăţii tari” era pe deplin justificat pentru bărbat, atât interior, cât şi exterior.

In zilele noastre, când rolul bărbatului şi al femeii de cele mai multe ori se amestecă şi se confundă, chipul ideal al tatălui trebuie format. Asta depinde foarte mult de soţie, deoarece copilul ascultă mai întâi de părerea mamei, şi astfel atitudinea ei faţă de tată este primită cel mai uşor de copil.

La ce ar trebui să fie atentă soţia, care joacă rolul unui nou Pygmalion, şi ce poate ignora?

Tatăl este sprijin şi apărare

Unul dintre cele mai importante sentimente necesare copilului pentru formarea unui psihic normal este sentimentul de protecţie. In pruncie, el este format mai ales de către mamă. Apoi, când copilul începe să cunoască lumea înconjurătoare şi conştientizează că sunt multe primejdii cu care o femeie nu se poate descurca, în rolul principalului apărător începe să se manifeste tatăl. Nu în zadar băieţii mici iubesc să se laude cu puterea tată lui: ea parcă le dă putere lor inşilor, sporindu-le importanţa în ochii celor din jur. De aceea, trebuie în orice chip susţinută şi în curajată în copil încrederea în faptul că tata este cel mai important sprijin, cea mai importantă apărare a familiei voastre.

Chiar dacă aceasta nu corespunde realităţii.

Veţi spune: „De ce? Doar copilul vede că nu este aşa!” Totuşi adulţii exagerează mult spiritul de pătrundere al copiilor. Le atribuim adeseori copiilor înţelegerea „corectă”, matură a evenimentelor şi manifestărilor, uitând că ei, în virtutea naturii lor, trăiesc destul de mult într-o lume marcată de imaginar, mitologic, ireal. Această particularitate a percepţiei copilăreşti se exprimă cel mai clar în pasiunea pentru poveşti. De multe ori adulţii, încercând să-l întoarcă pe copil „din cer pe pământ”, obţin efectul contrar: copilul se convinge o dată în plus de justeţea reprezentărilor sale şi de eroarea de reprezentare a adulţilor.

Fiica mea, de exemplu, la vârsta de trei ani nu se putea împăca nicicum cu ideea că ea n-a fost odată. Dacă noi, cu fratele mai mare, începeam să ne amintim evenimente care s-au petrecut până la naşterea ei, ea se înfuria şi, bătând din picioare, repeta: „Nu este adevărat! Eu existam atunci! Eu am existat dintotdeauna!” Copila nu voia să accepte nici un fel de dovezi şi explicaţii. Neştiind cum s-o liniştesc, i-am spus odată ce mi-a venit în minte: „Erai, desigur, erai! Doar că tu erai pe o stea.” Şi aceasta a avut un efect minunat: precum din cioburile de sticlă colorate se obţine deodată un desen frumos în caleidoscop, Cristinei i s-a creat un tablou frumos al trecutului şi s-a liniştit.

In copii se manifestă clar subconştientul colectiv, ei sunt mai aproape de ceea ce se numeşte reprezentare arhetipală, veche, despre principiile existenţei. Conform acestor reprezentări arhetipale, tocmai tatăl era sprijin, apărare, cap al familiei. De aceea, cuvintele dumneavoastră despre puterea tatălui vor cădea în pământ afânat. Dimpotrivă, dovezile contrare, chiar şi cele mai solide, care vor încălca reprezentarea arhetipală despre rolul tatălui în familie, îl vor nevroza pe copil. Şi în cele din urmă se vor răsfrânge asupra dumneavoastră.

In plus, tatăl, oricum ar fi, i se pare puternic copilului, deoarece acesta este mult mai slab decât adulţii. Aşa că nu veţi greşi accentuând puterea tatălui.

Şi apoi, oamenilor nu le place când sunt luaţi în zeflemea în public şi li se arată permanent defectele, chiar dacă acest lucru este făcut în scop educativ. Aceasta îi ofensează, iar omul ofensat se leagă de supărarea sa şi o foloseşte ca un scut, apărându-se cu ea de realitatea neplăcută. „Din moment ce m-au supărat pe nedrept, rezultă că eu nu sunt vinovat, deci n-am la ce să mă gândesc” - iată logica omului ofensat.

Mult mai productiv este, în viziunea mea, să mergi pe altă cale: să încerci să-l prezinţi pe om ca fiind bun, fără să-i cereţi ceva imposibil. De exemplu, este nedrept să ceri de la un bărbat care, fizic, nu este puternic faptele de eroism ale lui Hercule. La urma urmei, aţi văzut că el nu este un „musculos” când v-aţi căsătorit cu el! Dar să aducă de la piaţă cinci kilograme de cartofi, să facă o gaură în perete sau să mişte mobila pot (şi fac!) aproape toţi. Nu toate soţiile remarcă aceasta ca pe o calitate pe care s-o evidenţieze în faţa copilului, ci se fixează numai pe gândul că soţul nu reuşeşte. In consecinţă, la bărbaţi apare sentimentul inferiorităţii, iar copilului îi lipseşte etalonul purtării bărbăteşti.

Cu privire la problema „aptitudinii profesionale ”

Despre munca tatălui trebuie să vorbim cât se poate de des şi cu respect (independent de atitudinea dumneavoastră reala faţă de ea!). Trebuie să punem accent nu pe câştig sau pe unele beneficii aferente, ci pe conţinut, pe sensul activităţii pe care o desfăşoară soţul. Pentru copil totul este nou, orice lucru i se poate părea foarte interesant şi important, trebuie doar să-l poţi prezenta corect.

Pe lângă consolidarea respectului faţă de tată, discuţia despre profesie îndeplineşte încă o funcţie educativă importantă: copiii învaţă să vadă nu doar semnele exterioare, ci şi cele interioare ale maturităţii. Altfel ce impresie despre bărbaţi îşi formează băieţii din ziua de azi? Ce putem învăţa din publicitatea modernă, din emisiunile televizate, din filme? Bărbaţii maturi fumează, beau bere şi votcă, au muşchi, înjură, se îmbrăţişează cu femei frumoase, sar imediat la bătaie sau chiar folosesc arme. Sau alte abilităţi ale unor „bărbaţi maturi”: ei pot conduce cu uşurinţă maşina, se pot folosi de calculator, nu se ştie de unde scot o grămadă de bani pe care îi cheltuie cu mult fler.

In comparaţie cu toate acestea, modelul tatălui care lucrează ca modest cercetător ştiinţific, care se ocupă cu cercetarea solurilor - o activitate complet neînţeleasă -, va pierde. Dacă îi veţi povesti copilului pe înţelesul lui ce experimente face tata, la ce tehnică complexă lucrează, ce direcţie importantă a ştiinţei elaborează şi pentru ce este important acest lucru, situaţia se va schimba esenţial. Pe urmă, duceţi copilul la serviciu şi arătaţi-i ceva interesant! Astfel de lucruri se ţin minte toată viaţa şi sunt foarte educative.

Ce alte calităţi bărbăteşti trebuie accentuate pentru a educa la băiat respectulfaţă de tată?

Mai întâi trebuie să ne punem întrebarea: ce calităţi tradiţionale sunt preţuite la reprezentanţii genului masculin? Tradiţia culturală este foarte importantă. De exemplu, în cultura iudaică sau protestantă este foarte preţuit bărbatul econom, însă la noi acesta nu se bucură de o mare popularitate, fiind considerat zgârcit. Există popoare care apreciază la bărbaţi înflăcărarea războinică, dragostea de risc. Gândiţi-vă la dansurile şi întrecerile caucaziene - în ele se reflectă pregnant tocmai aceste concepţii.

La noi însă, la bărbaţi s-au preţuit şi se preţuiesc până în prezent calităţi precum bunătatea şi nobleţea îmbinate cu bărbăţia, cu capacitatea de a-i ierta pe cei care te-au supărat, inteligenţa şi lipsa interesului egoist îmbinate cu aplecarea de a veni în ajutorul semenului, fidelitatea, stoicismul, răbdarea, modestia traiului, altruismul, spiritul gospodăresc şi, în acelaşi timp, existenţa preocupărilor duhovniceşti înalte. Multe din aceste calităţi sunt apreciate şi la alte popoare. Totul constă în îmbinări, în nuanţe,
care determină caracterul poporului.

Da, oamenii se întâmplă să fie adeseori departe de acest ideal, dar, fiţi de acord, unele din aceste trăsături pot fi găsite la fiecare soţ. Scoţând în evidenţă, în discuţiile cu fiul sau cu fiica, virtuţile tatălui, este foarte important de subliniat că acestea nu sunt doar particularităţile lui, ci şi calităţile bărbaţilor adevăraţi.

Atunci la copii se formează treptat reprezentările care îi vor orienta în propriile vieţi. Tinerii şi fetele moderne au doar concep ţii tulburi, pur exterioare, despre felul cum ar trebui să fie tovarăşii lor de viaţă. Apoi sunt repede dezamăgiţi, convingându-se că trebuie să trăieşti nu cu un munte de bicepşi sau cu un set de cosmetice, ci cu un om, iar lor nu le este clar, în general, cum trebuie să fie omul cu care ar putea convieţui.

Copilul trebuie să se teamă de tată?

Se înţelege: tatăl nu trebuie să fie un fel de căpcăun, care îi sperie pe copiii mici. Nu este deloc bine când copilul se teme de tatăl său până într-acolo, încât să i se înmoaie picioarele. Imi amintesc că la lecţiile noastre venea un băiat atât de speriat de tatăl său, încât se temea până şi să-l reprezinte printr-o păpuşă
după cortină.

Acum se întâlneşte mai des altă extremă: tatăl se poartă peste măsură de condescendent şi sfârşeşte prin a-şi pierde autori tatea în faţa copilului. Uneori mamele consideră aceasta o calitate şi spun cu mândrie: „Soţul şi fiul au relaţii minunate. Ştiţi, soţul meu este atât de blând, îngăduitor, fiul face ce vrea din el." Li se pare că astfel copilul îşi dezvoltă înclinaţiile de lider, dar de fapt este lipsit de un suport psihologic în persoana tatălui şi poate creşte încăpăţânat, dezechilibrat, isteric. Un asemenea om nu numai că nu este capabil să devină lider, dar nu este deprins nici măcar să-şi stăpânească capriciile şi, la cea mai mică ciocnire cu realitatea din afara zidurilor casei sale, va suferi. La vârsta adolescenţei, deprins să obţină întotdeauna ce doreşte, copilul încăpăţânat poate apuca pe căi greşite. In fiecare familie apar situaţii în care adolescentul poate fi reţinut de la un pas compromiţător doar cu puterea părinţilor - în primul rând cu autoritatea tatălui. Dar dacă autoritatea acestuia n-a existat şi nu există?

De aceea, după părerea mea, copilul trebuie să se teamă de tată. In cadrul celor mai calde relaţii, prieteneşti, de încredere, la care, fără doar şi poate, trebuie să tindem, copilul trebuie să se teamă de furia tatălui. Furia însă trebuie să fie dreaptă şi să se declanşeze nu din cauza fleacurilor, ci doar în situaţii extreme, critice. Altfel, ea va deveni obişnuinţă.

Copilul trebuie să înţeleagă că dacă se va purta urât există ac de cojocul lui. Este mai bine ca acesta să fie părintele său, un om apropiat, care pedepseşte cu dragoste, pentru că, mai devreme sau mai târziu, ac de cojocul său se va găsi, doar că altul nu va fi nici pe departe atât de milostiv.

Trebuie oare ca tatăl să se joace cu copilul?

Multe soţii consideră jocul una din cele mai importante obligaţii ale tatălui şi îşi exprimă nemulţumirea dacă soţul încearcă să se eschiveze. Mie nu mi se pare corect acest punct de vedere. Să începem prin a spune că jocurile copiilor sunt o ocupaţie nu prea uşoară pentru adulţi. Multor oameni le vine atât de greu, încât ar prefera să care saci cu cartofi o jumătate de zi decât să mute maşinuţe şi jucării dintr-un loc în altul. Când sunt obligaţi să se ocupe cu aceasta, se plictisesc atât de mult, încât încep să adoarmă de-a-n picioarelea.

O mamă care mi-a cerut sfatul era cumplit de supărată pe soţul ei din cauză că jocurile lui cu copilul se încheiau întotdeauna la fel: în zece minute soţul sforăia strident, iar copilul plângea de necaz. Soţia considera că soţul îi face în ciudă, iar el voia sincer să-i facă pe plac, dar nu putea. în dezvoltarea omului există anumite stadii, iar ceea ce se îndeplineşte uşor într-o anumită etapă devine mult mai greu sau chiar imposibil de realizat în alta. Copilul de 2 ani nu are încă gândire abstractă şi este absurd să-l înveţi rezolvarea problemelor de matematică.

Când ai depăşit un anume stadiu de dezvoltare este imposibil să te mai întorci la el.

Eu adoram în copilărie să mă joc de-a v-aţi ascunselea. Atunci copiii se jucau mult în aer liber, se adunau toţi din zonă şi era distractiv. Apoi am crescut şi preferam să ne plimbăm pe stradă sau să povestim şezând pe o bancă. Apoi am plecat unii la serviciu, alţii la facultate, lăsând în urmă jocurile copilăreşti.

Odată, în primul sau al doilea an de facultate, eu şi amicii mei studenţi ne-am întâlnit în parc. Acolo cineva ne-a propus să uităm de vârstă şi să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. Toţi au fost entuziasmaţi, inclusiv eu: am numărat repede şi ne-am împrăştiat care pe unde. Ceea ce a urmat mi-a rămas în minte pentru totdeauna: am auzit râsul băieţilor care fuseseră prinşi şi în glasurile lor se simţea o veselie neprefăcută, însă eu stăteam în colţul grădinii şi eram abătută. Am vrut să-mi impun să am o dispoziţie veselă, îmi aminteam că altădată îmi plăcea atât de mult acest joc, dar nu reuşeam. Senzaţia de plictiseală nu trecea. In viaţa fiecărui om există un moment în care se desparte de copilărie. Eu am înţeles atunci că trecuse definitiv copilăria mea.

Cu vârsta, aproape toţi oamenii pierd prospeţimea de a recepta lumea proprie copiilor. Reuşesc s-o păstreze de regulă oamenii de artă talentaţi. Tot aşa se întâmplă şi cu capacitatea pentru jocul copilăresc. De obicei o păstrează cei care până la sfârsitul vieţii rămân dominaţi de un spirit copilăresc, care iubesc sa se maimuţărească, să facă farse. Aceste trăsături se îmbină destul de rar cu ceea ce aşteaptă soţiile solicitante de la soţii lor: seriozitate, temeinicie, responsabilitate.

Imi amintesc că administratorii unui centru pentru copii erau foarte entuziasmaţi de un tătic care, cum a venit acolo, s-a .ipucat să-i distreze pe copii cu diferite scamatorii şi, fără să stea mult pe gânduri, s-a aşezat în cap. „Ia te uită, ce tătic!”, se mirau ei fără să-şi ascundă invidia. De fapt, Grigorie se descurca cu rolul de tătic din cale-afară de rău. El era peste măsură de împrăştiat, uita mereu, pierdea totul, nu te puteai baza pe el, nu rămânea mult timp la nici un loc de muncă pentru că nimeni nu dorea să suporte prea mult iresponsabilitatea lui, toţi clin casă se bazau pe mama lui bătrână şi bolnavă (de altfel, intr-o bună zi soţia lui Grigorie a plecat în alt oraş, lăsându-l cu doi copii mici).

Aşa este făcută viaţa, nu le poţi avea pe toate. Ori tatăl este plin de idei haioase şi îi aduce la extaz pe toţi copiii din curte, ori este agonisitor şi un sprijin sigur pentru familie. Uneori, desigur, şi pentru giumbuşlucuri primeşti bani, dar aceasta este mai degrabă o excepţie de la regulă.

Moşierul rus A.N. Engelhardt, care cunoştea bine viaţa din regiunea Smolensk, a sesizat foarte exact legătura dintre seriozitate, asprime chiar, şi spiritul gospodăresc. Povestind ce calităţi trebuie să aibă capul familiei, numit „cel mare”, el scria: „Cu cât mai aspru este cel mai mare, cu cât mai despotic, cu cât este moral mai puternic, cu atât se bucură de mai mult respect din partea lumii, cu cât este mai multă disciplină în gospodărie, cu atât mai îndestulată este curtea. Un stăpân-despot sever poate fi doar o natură puternică, ce poate ţine frâiele conducerii cu puterea minţii sale, iar un asemenea om puternic mental este fără doar şi poate un bun stăpân, care are intuiţie; în gospodărie o bună intuiţie este o lucrare primordială, pentru că atunci când ea există şi munca merge mai repede, şi rezultatele sunt mai bune.

Desigur, mai demult viaţa era mai aspră în regiunea de mijloc a Rusiei. Conducerea nechibzuită a gospodăriei ţărăneşti echivala pentru membrii familiei, fără exagerare, cu moartea de foame, astfel încât caracterul „celui mai mare” nu s-a format în mod abstract. Viaţa s-a uşurat substanţial (deşi noi considerăm că trăim incredibil de greu) şi au scăzut pretenţiile de la capul familiei. Principiul general a rămas totuşi cel de odinioară.

Mi se pare că este mult mai important ca tatăl să-şi înveţe copiii ceea ce nu-i poate învăţa mama, să-i atragă pe fii spre activităţile bărbăteşti. Dar cel mai important este să discute cu copiii, să intre în rolul înţeleptului îndrumător, căruia îi poţi pune cele mai diverse întrebări, care ştie multe şi este gata să-şi împărta şească cunoştinţele.

Veţi spune: „De unde să iei unul ca acesta?” Orice adult, chiar şi cel mai puţin învăţat, are mai multe cunoştinţe decât un copil şi mai multă experienţă de viaţă, care este în prezent mai preţioasă decât cunoştinţele din cărţi. Nu trebuie să cereţi însă ca in teresele lui să coincidă cu ale voastre. Este chiar mai bine daca dumneavoastră, de exemplu, îl veţi apropia pe copil de teatru, iar soţul de tehnică, sport, pescuit. Şi, repet, este bine ca el să vorbească mai mult cu copilul. Mulţi adulţi (nu doar taţii) discuta insuficient cu copiii, preferând să se exprime sub forma instrucţiunilor şi a monologurilor moralizatoare. Iar, dacă discută, o ia pe teme cotidiene: ce-ai mâncat, ce note ai primit la şcoală, ce
sarcini ai primit la o disciplină oarecare. La început li se pare ca momentan copiii sunt prea mici, dar apoi copiii cresc şi nu mai simt nevoia să vorbească cu părinţii, s-au obişnuit să-şi satisfaca setea de comunicare în altă parte. In consecinţă, oamenii trăiasca „alături, dar nu împreună” şi posibilitatea de a-i influenţa pe copii este foarte redusă.

Soţiile îi consideră deseori pe soţii lor taciturni şi de aceea li se pare irealizabil sfatul ca soţii să discute mai mult cu copiii. Eperienţa arată însă că şi taciturnii declaraţi se înviorează şi sunt gata să discute ore întregi despre ceea ce îi interesează. Pur şi simplu, interesele lor nu coincid cu cele femeieşti, de aceea sunt tăcuţi.

Nu demult, la baza politicii de stat stătea principiul: „Arta nu trebuie să se coboare la nivelul gloatei; dimpotrivă, gloata, masele trebuie ridicate până la nivelul artei înalte.” Şi oamenii citeau în masă literatură bună, care se edita în tiraj mare; călătoreau din sat la oraş, pentru a merge la teatru, frecventau diferite cursuri, se interesau de diverse lucruri de care se interesează în alte ţări doar o mână de intelectuali. Acum orientările s-au schimbat şi rezultatul este evident: pe străzi avem înjurături peste înjurături, iar în facultăţi suntem obligaţi să introducem ca disciplină aparte limba rusă, deoarece chiar absolvenţii gimnaziilor prestigioase scriu cu greşeli de punctuaţie şi ortografie.

Mi se pare că relaţiile dintre copil şi tată trebuie să se clădească pe acelaşi principiu al „egalizării ascendente”. Nu tatăl trebuie să se aşeze în patru labe şi să se târască împreună cu copilul. Lasă mai bine ca micuţul să se ridice în vârful degetelor, străduindu-se să-l ajungă pe tata.

Nu mai spun că în cazul unui nivel ridicat de rivalitate între tată şi fiu, jocurile comune sunt pur şi simplu dăunătoare. Ambii sunt oameni pătimaşi, se înfurie şi, practic, totul se încheie cu ceartă. Deoarece în joc nu există mai mic şi mai mare, ci toţi sunt egali - aşa este aranjată lumea jocurilor -, autoritatea şi aşa vulnerabilă a tatălui este şi mai mult subminată.

Când se vorbeşte despre rolurile în familie, în general este loarte util să cauţi modelul tradiţional: cum era mai înainte. Căci omenirea nu există doar de o mie de ani, iar familiile erau mult mai statornice până nu demult. Prin urmare, rolurile în familie nu erau distribuite întâmplător într-un anume mod - justeţea unei astfel de distribuţii era confirmată de practica multiseculară. Copiii mici se jucau întotdeauna, căci de aceea şi sunt copii, dar jocul era condus tot de copii, doar că mai mari. Nimănui nu-i venea în cap să-l atragă în distracţiile copilăreşti pe tată, el avea treburi mai importante.

Dar dacă tatăl este slab de fire?

Desigur, această situaţie nu este dintre cele mai plăcute. Soţi ile sunt cele care aspiră să conducă, iar când soţul le încredinţea ză frâiele conducerii, încep să se plângă. Şi apoi, nu întotdeauna ceea ce consideră femeia slăbiciune este şi real, în fapt. Un soţ supus poate să se arate tare ca o stâncă în unele probleme. Soţia va considera aceasta o încăpăţânare, o îndărătnicie de măgar, în să aici este vorba despre altceva: ea confundă blândeţea cu lipsa de voinţă. Omul blând cedează în faţa altora nu din slăbiciuni, ci pentru că-şi simte puterea. El se poate ridica deasupra multor lucruri şi să nu ţină seama de iubirea de sine, pur şi simplu, pentru că nu consideră acest lucru important. El evită certurile, eşti primul care doreşte să se împace, este gata să-şi recunoască vina. Dar dacă este vorba de o chestiune de principiu, atunci nu-l vei putea clinti cu nici un chip de pe poziţia sa.

Imi amintesc istoria unui cunoscut. Soţia îl considera lipsit de voinţă pentru că el n-o contrazicea niciodată, îi dădea salariul, nu întreprindea nimic fără a se consulta cu ea. In casa lor totul se făcea sub deviza: „Cum va spune Valecika.” Dar odata soţului i s-a îmbolnăvit mama, care locuia în alt oraş, şi el a hotarât să o aducă la sine. Şi nici un fel de proteste ale Valecikăi, nici un fel de istericale n-au ajutat-o. Soţul era gata mai degraba sa divorţeze şi să se îngrijească singur de mamă, decât s-o trădeze. Unde este aici voinţa slabă?

In afară de aceasta, unele femei au început în ultimii ani sa considere semn al lipsei de voinţă nepriceperea de a câştiga bani. Dar bărbaţii nu sunt de vină că statul i-a pus în situaţia de a fi plătiţi puţin pentru o muncă cinstită. De fapt, este un act de eroism civil să rămâi la serviciu la o întreprindere unde oamenii nu-şi primesc salariul cu lunile. Sau să lucrezi într-un institut de cercetări ştiinţifice, înţelegând că, dacă tu şi colegii tăi veţi pleca în comerţ, pur şi simplu nu va avea cine „să mişte ştiinţa”. Da, desigur, familiei îi este foarte greu. Dar cine a spus că este uşor să Iii om bun? Şi de ce îi îndreptăm pe copii spre studiu şi nu spre hoţie? Doar este mai uşor şi mai avantajos să furi.

Cel mai important nu este câştigul, ci autoritatea morală a capului familiei. Acum este o vreme în care calităţile omului sunt puse straşnic la încercare. Nu întotdeauna oamenii care prosperă în zilele noastre pot oferi copiilor un bun exemplu.

Aş spune în încheiere câteva cuvinte despre solidaritate. Cred că veţi fi de acord cu mine că soţiile sunt înclinate să se plângă străinilor depre soţii lor mai des decât soţii despre soţiile lor. Nu ştiu din ce cauză. Poate din cauza slăbiciunii sexului frumos. Deşi copiii - iar ei sunt şi mai slabi - nu se plâng străinilor despre părinţii lor aproape niciodată. Nici măcar când au motive întemeiate.

Am remarcat de mult timp că în familiile cu o concepţie tradiţională despre viaţă (de exemplu, la caucazieni) soţia nu va spune nimic rău despre soţ unui străin, chiar şi în familiile în care este un adevărat calvar. Specialiştilor le este mai greu să lucreze cu o astfel de familie, pentru că trebuie să intuiască multe lucruri, dar, pentru copii, semnificaţia educativă a unei astfel de solidarităţi familiale este mare. Şi la noi se considera până nu demult nepoliticos să scoţi gunoiul din casă. înainte de a-l acuza pe soţ de voinţă slabă, să ne amintim o altă zicală înţeleaptă: „Vezi bârna din ochiul tău şi nu paiul din ochiul aproapelui.”

TATIANA L. ŞIŞOVA

Fragment din cartea "PROBLEME ŞI DIFICULTĂŢI ÎN EDUCAREA COPIILOR", Editura Sophia

Cumpara cartea "PROBLEME ŞI DIFICULTĂŢI ÎN EDUCAREA COPIILOR"

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: