Citeam la Eschil: “a suferi spre a înţelege” şi mă întrebam dacă nu se poate altfel. Eu aş fi spus: doar cel care suferă înţelege! Dar prin suferinţa de care am avut parte în tinereţea mea am înţeles că Eschil avea dreptate, că nu se poate altfel şi că suferinţa asta ţi-e dată, nu îţi poţi provoca tu însuţi suferinţă pentru a înţelege.
M-am întrebat de multe ori de ce trebuie să sufere omul pentru a înţelege. De ce nu e destul să iubească? Poate pentru că iubind şi bucurându-te de iubire trăieşti în sferele înalte ale vieţii, dar nu ajungi la profunzimea ei. În schimb, dacă iubeşti şi nu te bucuri de iubire, ajungi la suferinţă şi prin ea la înţelesuri. Iar înţelegerea lucrurilor lumii poate fi asemuită cu îndumnezeirea omului, cu înălţarea lui deasupra lucrurilor lumii.
Citesc acum la Nae Ionescu: “fericirea adevăratului înţelept stă în cunoaşterea adevărată, care e cunoaşterea fiinţei supreme, iar iubirea este forţa în virtutea căreia cunoştinţa urcă trepte din ce în ce mai înalte”. Probabil că Nae Ionescu nu se referea aici la iubirea lumii, ci la iubirea cunoaşterii, la iubirea fiinţei supreme, adică la iubirea lui Dumnezeu. Pentru că, spune el mai departe, “a iubi pot numai înţelepţii, filosofii, şi numai urcând treptele cunoaşterii”. Şi asta e adevărat. Dacă toată lumea e în stare să iubească, “a iubi pot numai înţelepţii”, pentru că numai ei înţeleg iubirea ca fiind esenţa vieţii.
Astfel, ceea ce părea a fi o contradicţie între aserţiunea lui Eschil şi spusele lui Nae Ionescu, devine o completare: “a suferi spre a înţelege şi a înţelege pentru a iubi”. Iar “dacă ţelul suprem al cunoaşterii este atins, spune mai departe Nae Ionescu, cel care cunoaşte se confundă cu însăşi fiinţa supremă, supremul bine şi supremul frumos”. Are loc, cu alte cuvinte, îndumnezeirea omului, înălţarea lui deasupra lucrurilor lumii. Este nivelul la care a ajuns şi Nietzsche, fără dorinţa sau puterea de a merge mai departe.
Pentru că abia de aici începe o existenţă cu adevărat spirituală. Abia după confundarea cu fiinţa supremă, cel care cunoaşte ia într-adevăr fiinţă, se naşte din sine, prin sine şi pentru sine. Aceasta este adevărata naştere, prin care cel care cunoaşte vine în lume, devine lumină a lumii, spiritul viu care străbate veşnicia. Înţelept şi plin de iubire, el ne dăruieşte înţelepciunea sa şi iubirea ca şi cum şi le-ar dărui sieşi. Iar nouă nu ne rămâne decât să fim asemenea lui.
Nicolae SILADE
Nicolae Silade
-
Suferinta umana si iubirea divina
Publicat in : Editoriale -
Suferinta ca incercare
Publicat in : Editoriale -
Suferinta nu este absurda
Publicat in : Editoriale -
Suferinta si nadejdea mantuitoare
Publicat in : Religie -
Libertatea si suferinta
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.