Arsenie se dăruia cu şi mai multă râvnă nevoinţelor duhovniceşti. Cu toate că era frate începător, a luat binecuvântare să facă canonul de schimonah (o mie două sute de „Doamne Iisuse..." cu metanii mici şi trei sute de metanii mari). Când urma să se împărtăşească făcea şi mai multe metanii mari, cântând prima cântare a Canonului Mare şi două cântări din Bogorodicină. Ca studiu duhovnicesc, în afară de Evanghelie, egumenul i-a dat Everghetinosul şi Catehezele Sfântului Teodor Studitul. Din aceste cărţi Arsenie nota ceea ce credea că îl va ajuta mai mult în nevoinţa sa, ca să recitească şi să încerce să pună în lucrare. Când se adunau multe fragmente, le transcria organizându-le pe teme. Astfel, i se întipăreau mai bine în memorie şi şi le amintea mereu făcând „studiu fără carte", după cum spunea.

In timpul slujbelor se nevoia să stea în picioare. Când îl dureau picioarele, cugeta la Hristos, Căruia l-au fost pironite preacuratele picioare pe lemnul Crucii. La început, urmărea cu atenţie cele ce se citeau şi se cântau şi astfel a învăţat tipicul. După o vreme, a început să se nevoiască astfel: uneori spunea cu mintea Rugăciunea, iar alteori se străduia să se adâncească în noimele dumnezeieşti ale troparelor.

Cu toată nevoinţa pe care o făcea, a început să vadă înlăuntrul său nişte neputinţe care îl nelinişteau. Observa, spre exemplu, că simţea bucurie şi se mândrea atunci când mirenii îl strigau: „Părinte Arsenie" sau când îi spuneau: „Binecuvintează, părinte!", „la te uita! Aşa ceva nu mă lupta pe când eram în lume", se gândea el, „acum de ce le am? la să văd ce am făcut în lume?". Şi a văzut că în lume nu se ruga, desigur, atât de mult, însă era cu mai multă luare-aminte la sine şi se străduia să-şi vină în sine. Acum, aflându-se în limanul neînviforat al mănăstirii, neglijase această lucrare duhovnicească, care este temelia nevoinţei duhovniceşti. Aşadar, a început din nou supravegherea de sine şi cercetarea, dimineaţa şi seara, a gându rilor şi a faptelor sale. Uneori, urca pe muntele Samaria şi, văzând de acolo mănăstirea, se întreba pe sine însuşi: „Ce mănăstire este aceasta? Cunoşti, vreun frate? Pe Arsenie îl cunoşti? In care chilie sta? Cum vieţuieşte?". Astfel, cu obiectivitatea unui observator aflat în depărtare, îşi vedea mai bine viaţa şi se străduia să se îndrepte.

In acest fel s-a nevoit să nu „înainteze cu mândrie şi cu obrăznicie", după cum spunea, şi a început, întru deplină cunoştinţă, nevoinţa rugăciunii şi a trezviei . La lucrările în comun care se făceau în grădinile mănăstirii, lucra repede şi tăcut, spunând rugăciunea cu luare-aminte. Odată, a fost trimis împreună cu alţi fraţi începători şi cu monahi tineri să planteze plopi pe marginea unui drum în apropiere de Ierissos, unde era un metoc al mănăstirii. In vreme ce plantau, s-au oprit acolo nişte autobuze cu elevi. Atunci Arsenie s-a gândit: „De vreme ce am plecat din lume, nu trebuie să mai văd oameni" şi s-a străduit să nu-şi ridice ochii ca să vadă copiii.

Nevoinţa trezviei nu era foarte grea pentru el, de vreme ce de mic copil învăţase să aibă stăpânire de sine şi să-şi taie chiar şi dorinţele bune. Exista însă altceva care îl apăsa: dragostea faţă de mama sa. Amintirea ei îl chinuia şi adesea o vedea în vis. A mărturisit aceasta egumenului şi, făcând o nevoinţă deosebită de supraveghere a gândurilor şi multă rugăciune, a putut „să dezrădăcineze din inima sa", aşa cum spunea mai târziu, dragostea omenească pentru mama sa. Şi atunci a început să se aprindă înlăuntrul său flacăra dumnezeiască a „dragostei cuprinzătoare"' , care îi îmbrăţişează pe toţi oamenii deopotrivă. A primit „dumnezeiescul şi cerescul foc, pe care Hristos a venit să-l pună pe pământ" şi care, de acum înainte, avea să-l cuprindă în întregime. „A fost toarte dureros să o scot pe mama din inima mea", spunea Cuviosul mai târziu. „Apoi însă am simţit o mare bucurie dumnezeiască. Când cineva face o jertfă, se desprinde de sine şi, încet-încet, simte dragostea duhovnicească pentru toată lumea".

La lepădarea de lume l-a ajutat şi o povestioară pe care a ascultat-o la trapeză, care se referea la un om bogat, pe nume Kratis. Acesta, pe când se afla într-o călătorie, şi-a dat seama că nişte corăbieri voiau să-l arunce în mare, ca să-i ia bogăţiile. Atunci a aruncat el însuşi bogăţiile în mare şi astfel s-a izbăvit. A aruncat ceea ce stăpânea şi, în acelaşi timp, îl stăpânea. „Oare nu trebuie ca şi eu să le arunc pe toate pentru Hristos?", s-a gândit Arsenie. „Tot ceea ce mă ţine departe de Hristos trebuie aruncat".
Mare nevoinţă a făcut şi împotriva întristării, pentru că diavolul, în afară de amintirea mamei sale, îi aducea adesea întristare şi descurajare. Intr-o zi, a simţit atâta întristare, încât l-a rugat pe un părinte evlavios să facă rugăciune pentru el. Acela a mers la Paraclisul Sfântului Grigorie Palama şi a făcut un paraclis pentru Arsenie. îndată ispita a plecat şi a simţit înlăuntrul său mângâiere. „Aveau multă dragoste părinţii", spunea mai târziu, „şi rugăciunea lor avea îndrăzniră înaintea lui Dumnezeu".

Alteori diavolul îi provoca frică. Seara, de îndată ce intra în chilia sa, auzea pe cineva bătând la uşă şi zicând: „Pentru rugăciunile sânţilor Păruiţilor noştri!". Spunea: „Amin", dar nu intra nimeni mâs.intru. Deschidea uşa, dar nu vedea pe nimeni. II cuprindea o asemenea frică, încât nu mai putea sta în chilie şi ieşea afara. lntr-o seara, după Pavecerniţă, un proestos al mănăstirii l-a văzut stand afara. S-a apropiat de el şi i-a spus cu dragoste şi interes: „Fiul meu de ce nu mergi la chilia ta? Vezi vreun părinte afară? După Paveceniifă părinţii fac rugăciune în chiliile lor". Arsenie a început să plângă şi i-a spus despre ispita pe care o avea. Îndată proestosul a plecat şi s-a întors cu o părticică din lemnul Sfintei Cruci pusă în ceară, pe care i-a dat-o spunând: „Mergi acum, fiul meu, liniştit la chilia ta şi nu te teme". De îndată ce Arsenie a intrat în chilie şi a închis uşa, a auzit din nou un glas puternic: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri!". „Amin", a răspuns. Atunci s-a deschis uşa şi a intrat înăuntru cineva îmbrăcat în uniformă de poliţist, care a început să strige la el: „Ei, ticăloşiile, tu care nu eşti nici rasofor, cum de ai acest lemn?". Striga şi râdea răutăcios, însă nu putea să se apropie de el, fiindcă avea Cinstitul Lemn. Şi, de îndată ce Arsenie a strigat: „Doamne lisase Hristoasel", părutul poliţist s-a făcut nevăzut.

Astfel Arsenie, prin neîncetata luare-aminte la sine şi cu ajutorul bătrânilor din mănăstire, depăşea diferitele ispite şi înainta având pururea înaintea ochilor ţelul său: „Arsenic, pentru ce ai ieşit?"’ . După ce s-a lepădat de lume, se nevoia să lepede dinlăuntrul său şi tot ceea ce era lumesc, să se despartă de toate şi de toţi, pentru a deveni monah adevărat, „de toţi despărţit şi tuturor potrivit"

Rasoforul Averchie
In Mănăstirea Esfigmenu, cel care voia să se facă monah, rămânea ca frate începător de la unu până la trei ani. Văzând însă egumenul nevoinţa pe care o făcea Arsenie, după şapte luni i-a propus să-l facă direct schimonah. Arsenie şovăia şi, în acest scop, egumenul a trimis un părinte să vorbească cu el despre aceasta. Părintele l-a întrebat de ce nu voia să devină schimonah, iar Arsenie i-a răspuns: Nu înţeleg ce importanţă are dacă devin rasofor sau schimonah. Pentru mine este important să devină monah omul lăuntric. Îmi este de ajuns sa traiesc trăiesc călugăreşte". După această discuţie însă a avut o vedenie: se făcea că se afla în biserică şi ii vedea pe toţi monahii cum înaintau şi mtrau prin Sfintele Uşi în Sfantul Altar, unde, în dreapta, stătea Hristos. Monahii I se închinau şi apoi mergeau la Sfânta Proscomidie, unde se spălau. De acolo se îndreptau în sus şi dispăreau în Cer. Arsenie a înţeles că Dumnezeu a iconomisit aceasta ca să-i arate ce lucru însemnat este să fie cineva tuns monah, pentru că astfel se dăruieşte de bună voie lui Hristos şi înaintează spre curăţire şi unirea cu Dumnezeu, l a povestit egumenului vedenia şi şi-a cerut iertare de la părintele cu care vorbise. L-a rugat însă pe egumen să nu-l facă schimonah, fiindcă nu se simţea pregătit, dar şi pentru că nu voia să se lege cu făgăduinţa de a rămâne toată viaţa în mănăstire , pentru ca dorul după viaţa isihastă rămăsese nestins înlăuntrul său. Astfel, pe 27 martie 1954 (c.v.) a fost tuns rasofor şi a primit numele Averchie.

Părintele Averchie, care, încă de când era frate începător, făcea canonul de schimonah, după ce a fost tuns rasofor, a luat binecuvântare să facă şi canonul unui frate neputincios. Ca să reuşească să termine tot, făcea de cu seară şiragurile de rugăciuni şi cea mai mare parte din metanii, iar pe celelalte le lăsa pentru miezul nopţii, adică în vremea când toţi fraţii îşi făceau canonul , ca să se înalţe la Dumnezeu şi rugăciunea lui împreună cu rugăciunea celorlalţi.

Văzând diavolul duhul său de nevoinţă, a încercat să-l arunce in partea dreaptă, adică să-l tacă să se silească pe sine peste măsură, ca să se istovească şi să-şi părăsească nevoinţă. Aşadar, de îndată ce se aşeza să se odihnească, îi spunea: „ Dormi? Scoală-le! Atatia oameni suferă, atâţia sunt in primejdie. Mai fă metanii!". Se scula şi facea metanii câte putea. Insa imediat ce se întindea iar să doarmă, se întâmpla acelaşi lucru: “Cutare este bolnav, are nevoie şi tu dormi?

Scoală-te, fă atâtea şiraguri de rugăciuni!". Se scula din nou şi făcea rugăciuni. Şi tot aşa o ţinea toată noaptea. In cele din urmă, ispititorul l-a adus intr-o asemenea stare de epuizare, încât ajunsese să spună: „Mai bine mi-aş rupe piciorul şi aşa aş fi îndreptăţit să nu mai fac metanii". Ajunsese să tremure când vedea un metanier. Il simţeam pe Hristos ca şi cum m-nr fi strâns de gat", spunea mai târziu, „însă nu era Hristos, ci tangalaki (demonul). Această nelinişte era demonică. Hristos nu vrea să suferim".

Ca să se izbăvească de această ispită, a cerut ajutor de la egumen. Acesta l-a sfătuit să nu se ostenească fără măsură, ci să faca ceea ce poate. Astfel, pentru o vreme, de fiecare dată când simţea nelinişte şi apăsare, îşi spunea: „Nu poţi să faci trei sute de metanii? Fă două sute. Nu poţi două sute? Fă o sută. Nu poţi o sută? Fă cincizeci. Nu poţi nici atât? Fă trei metanii lui Hristos si una Maicii Domnului. Şi de-ai fi mort, măcar atâta tot poţi face”. La fel făcea cu şiragurile de metanii. Ajunsese să facă numai un şirag de o sută, dintre care trei părţi către Hristos şi o parte către Maica Domnului. Astfel, in scurt timp a plecat neliniştea, i s-a încălzit din nou inima şi, din mărinimie, voia din nou să facă mai multe, însă, ca un nevoitor cu simţul măsurii, îşi punea frână, ca nu cumva diavolul să-l împingă iarăşi să întreacă măsura. Când avea dispoziţie să facă mai mult decât cele rânduite, îşi făcea semnul crucii şi spunea: „Hristoase al meu, Tu cunoşti inima mea" şi se oprea, „ca să fie sigur că nu greşeste iar", după cum spunea. Astfel se instruia în folosirea armelor duhovniceşti „cele de-a dreapta şi de-a stânga"' , ca să înveţe sa se războiască cu iscusinţă cu mult meşteşugareţul diavol.

Fragment din cartea “Sfantul Paisie Aghioritul”, Editura Evanghelismos

Cumpara cartea "Sfantul Paisie Aghioritul"

• Parintele Paisie Aghioritul
  Publicat in : Parinti
• Mormantul Parintelui Paisie Aghioritul
  Publicat in : Religie