Continuăm manuscrisul cu partea a treia, „Nevoinţele Isihaste". Aici este practica propriu-zisă. Este drept că fără o relatare teoretică şi fără fixarea termenilor de bază nu se poate trece la practică, dar eu sunt nerăbdător, împlinesc aproape un an de mănăstire şi tot mai mult mi se umple inima de dorinţa unei trăiri concrete duhovniceşti.

Chemarea mea pentru viaţa călugărească parcă în aceasta capătă sens.

Descoperirea isihasmului este temelia vieţii mele călugăreşti. O chemare tainică mă atrăgea spre această viaţă, tocmai ca să descopăr trăirea isihastă. Din copilărie mi-au plăcut mult poezia şi legendele, mai ales vieţile eroilor şi ale sfinţilor. Imi place, de asemeni, muzica, deşi eu nu sunt capabil să reproduc nici cea mai simplă melodie.

Am chiar dificultăţi aici când la biserică nu pot cânta cu fraţii şi părinţii, deşi citesc mulţumitor. Mă extaziez adesea când se cântă podobii şi axioane şi suspin tăcut că eu nu pot participa direct. Un ceva din mine se pune în mişcare şi toată Fiinţa mea parcă se antrenează într-o trăire intensă.

Cuvintele pentru mine la fel au o Taină enormă. Orice Cuvânt mi se pare întreaga realitate într-o formă specifică. Aici în mănăstire am descoperit plăcerea să mă fixez pe Cuvinte, nu atât repetându-le, cum de obicei se face, ci Ascultându-le acea Şoptire a lor. De acum orice Cuvânt mi se pare Un Viu de Sine ce are deja un limbaj de sine, care mă atrage ca un miracol. Orice Cuvânt mi se pare o întreagă Carte în care poţi citi intr-un Anume fel totul. Acest limbaj tainic de Cuvânt mi l-a descoperit mie Manuscrisul Neofiţilor.

Scrie undeva că începutul misticii isihaste este descoperirea tainei Dialogului şi Conversaţiei în Cuvânt ce este transcenderea Meditaţiei de Minte în Vorbire Transcendentală pură de Suflet. Meditaţia este mişcarea în Gând, pe când aici este mişcarea în Cuvânt, în limbajul interior de Cuvânt al însuşi Cuvântului. Din manuscrisul Neofiţilor am înţeles că Sufletul-Fiinţa are Limbaj pur de Cuvânt, care acesta apoi se traduce-prelungeşte în Limbaj de Gând în Mintea Corpului energetic.

Cuvântul este înaintea Gândului, Arhetipul şi Originea Gândului. Limbajul pur de Suflet este Cuvântul şi Cuvântul la rândul său are al doilea limbaj, cel de Gând. Aşa Isihasmul este Limbaj direct de Cuvânt dincolo de cel de Gând, ca Odihnă a Gândului şi a Minţii. Aceasta mie îmi defineşte tot sensul practicii isihaste.

Noi după căderea din Rai credem Gândul-Ideea originea şi formarea Cuvântului, când în fond Cuvântul este însuşi Arhetipul şi Originea Gândului-Ideii. Noi nu mai ştim ce este Cuvântul în Sine şi îl confundăm cu Limbajul de gradul doi al Cuvântului, cu Gândurile-ldeile-Reprezentările mentale. Aici este Taina misticii isihaste, redescoperirea Limbajului din Interiorul Cuvântului în întoarcerea Gândului în Originea sa Cuvântul. De aceea isihasmul se mai numeşte Oprirea Minţii în Rugăciunea Cuvântului Dumnezeiesc.

Isihasmul nu este Meditaţia Minţii, ca in celelalte mistici, nu este Limbajul Minţii, ci este întoarcerea Limbajului Minţii în Arhetipul Limbajului Cuvântului. în care Mintea se Odihneşte nu în Meditaţie de Sine, u in intrarea în Limbajul pur de Cuvânt ce este direct în Cuvânt fără Gând. Gândul-Ideea este o Scânteie de Mişcare de Cuvânt, nu însuşi Cuvântul, ce este Totalitate de toate Gândurile deodată. Cuvântul este direct Conştiinţă, pe când Gândul este Semi-Conştiinţă ce în ansamblul altor Gânduri poate da Conştiinţă. Orice Cuvânt este dintr-o dată totală Conştiinţă şi mişcările din Cuvânt-Conştiinţă ca Ecou-prelungire apoi se fac Gânduri mentale din Corp-energii.

Gândurile nu sunt direct Conştiinţă, ci Emanaţii ale Mişcărilor deja de Cuvânt în Sine.

Aici este Taina Opririi Gândului în metoda isihastă, ca Reîntoarcerea în Cuvânt, în care Gândul se Odihneşte şi se Rememorează cu Arhetipul Cuvântului. Gândurile nu sunt formări evolutive de acumulări mentale, ci sunt Limbaj de Limbaj Transcendental de Cuvânt. După cădere rămânem doar cu limbajul mental, fără Arhetipul-Limbajul de Cuvânt-Suflet şi de aici interpretăm Limbajul doar ca limbaj mental. Aici este valoarea Misticii în Cunoaşterea Realităţii.

Ştiinţa şi metafizica sunt Incomplete iară Mistică, ce este o Cunoaştere reală şi obiectivă dincolo de Mental. Acest Dincolo de Mental nu este o Abstractizare şi dincolo de Abstractizare, ci este Concretul în sine al Abstractizării mentale. Oprirea mentalului nu este Subtilizarea a însuşi mentalului, cum se face în Meditaţiile mistice, ci este
Reîntoarcerea mentalului in Originea sa, Cuvântul Transcendental, ce nu mai este limbaj mental, ci Limbaj direct de Suflet-transcendental.

Creştinismul susţine că este un Limbaj pur de Suflet tot aşa de Concret ca şi cei mental-energetic, care, şi mai mult, este de fapt suportul şi Arhetipul limbajului mental. Aici este toată Taina misticii isihaste şi de aici practica isihastă. Isihasmul este Odihna Minţii in Icoană-Cuvânt. Cuvântul este Icoana Gândului mentalului. Gândul se închină în Cuvânt şi închinăciunea-Rugăciunea Gândului este Intrarea în Cuvânt-lcoana transcendentală. Meditaţia mentală este Nostalgia după Cuvântul Arhetipal, după Odihna Gândurilor.

Dacă Meditaţia nu ajunge să iasă din Mental, rămâne o Auto-mentalizare, sesizată de mistici ca o nereuşită, fără Intrarea în Transcendental. Acele stări Supramentale mistice sunt tocmai Intrarea în Cuvânt. Misticile necreştine ajung în Cuvântul Nedefinit în Depăşirea mentalului, dar nu şi în Trans-Limbajul Cuvântului pe care îl au doar Creştinii. In creştinism, Cuvântul-Fiinţa însăşi nu este Nemanifestatul-Principiu Ultim, ci este tocmai Limbajul pur Sufletesc în care este Adevărata Viaţă Transcendentală Arhetipală, care apoi se Traduce-prelungeşte în Complexul Mental al Corpului-energiilor.

După cădere, Această Viaţă pur Transcendentală se înlocuieşte cu aşa-zisa Viaţă în diferite Ceruri, ca Răsplătire şi merite ale celor Sfinţi, pe care mistica pură o consideră tot o Viaţă mentală inferioară, adevărata mistică fiind Intrarea in Dumnezeire, pe care noi creştinii nu o vedem ca Absorbire în Dumnezeu, ci o îndumnezeire a Creaţiei fără transformare în Dumnezeu, o Transfigurare- Intrupare a Creaţiei în Dumnezeire fără amestecare, dar in întrepătrundere. Mistica creştină este o Supra-mistică a întrupării reciproce, întruparea iui Dumnezeu în Fiinţe de Creaţii şi întruparea Creaţiei ca îndumnezeire, fără să se amestece, dar Participând Dna la Alta fără Absorbire reciprocă, ci cu Transferare-Transfigurare reciprocă.

Aceste afirmaţii, pe care le-am citit in Manuscrisul lui Neofit, mie mi se par extraordinare. Comparaţia cu Sămânţa-Dumnezeu şi Pomul-Creaţie născut ce apoi Rodeşte iarăşi Sămânţa mi se pare esenţa misticii creştine. Cuvântul-Logosul se face Sămânţa-Arhetipul Fiinţei de Creaţie-Pomul, se întrupează în Fiinţa de Creaţie şi se Lasă Asimilat de Fiinţa de Creaţie, care la rândul ei Trebuie să Rodească Sămânţa-Cuvântul, ce înseamnă întruparea apoi a Creaţiei în Dumnezeire, ce este îndumnezeirea de care ne vorbeşte teologia. Această Dublă întrupare este esenţa misticii Isihaste.

Noi avem în Fiinţa noastră Un Cuvânt Logos Fiinţial Dumnezeiesc-Scânteia pur Dumnezeiască întrupată în noi, al cărei Limbaj se face Pom de Creaţie, ca apoi Noul Limbaj-Pom Creat să Rodească, să se întrupeze şi el ca Răspuns Asemănător, să Reînvie Sămânţa-Cuvântul, să se Reîntoarcă în Cuvântul Arhetipal din care s-a Născut. Dar Sublimul creştin nu este Desfiinţarea Seminţei în Pom şi desfiinţarea Pomului în Rodul Seminţei, ci este în Dubla şi Egala Coexistenţă, atât a Seminţei-Arhetipale, cât şi a Pomului care Rămâne la fel Arhetip de Creaţie, incât ele se Regenerează Reciproc, rămânând fiecare ceea ce este în Participare-Trăire a Celuilalt prin Proprie Fimţă tocmai prin Păstrarea neamestecată a propriei Fiinţe Amestecarea- absorbirea ar fi tocmai desfiinţarea Esenţei Participării Reciproce Dialogale, Sămânţă-Pom in Coexistenţă Veşnică, în Comuniune eternă de Depăşiri' Deschidere de Sine,nu ca lnchidere-Egoisrn Transcendental, de absorbire în Singularitate de sine.

Dumnezeul Creştin nu este Singularitate de Sine, de aceea este Treime Permanentă şi Chipul Comuniunii este Chipul Transcendental de Limbaj Dialog, nu Monolog.

Limbajul Dumnezeiesc Cuvântul-Sămânţa se lasă Transpus în Limbajul Creat Pomul, Fiecare fiind Odihna Celuilalt, ca întrupare în Celălalt, nu desfiinţare în Celălalt, ca Permanentizare în Celălalt, nu ca absorbire. De aici marea Taină a misticii Isihaste ca metodă a Odihnei Minţii- Corpului în Cuvântul-Sufîetului. Această descoperire mie mi se pare uimitoare şi îmi dă toată înţelegerea misticii şi practicii isihaste.

Metoda isihastă, de a introduce Mintea în Inimă, nu mai este un Convenţionalism de metodă oarecare, ci este o Esenţă de Reîntrupare a Minţii în Cuvântul-lnima Arhetipală, unde Mintea se Odihneşte şi se Reîntoarce la Limbajul Arhetipal, nu la Anihilare de Limbaj, ci la Rememorare de Limbaj. Manuscrisul ce relatează „Nevoinţele Isihaste" este foarte schematic, aforistic chiar, şi de aceea eu îl transpun cu slabele mele înţelegeri, nu atât ca să fac eu un Comentariu, ci ca o încercare de a pune în Practică. Totodată, sunt favorizat şi de nişte împrejurări cum nu se poate mai nimerite.

Părintele Stareţ mă uimeşte cu surpriza de a-mi da Blagoslovenie pentru Isihasm. Am îndrăznit să-i spun la Spovedanie că doresc mult practica isihastă a Neofiţilor şi după ce m-a ocărât zdravăn că am înclinaţii bolnăvicioase, mi-a permis să încerc, dar sub supravegherea atentă a Lui Avva Arsenic. Şi încă o împrejurare peste aşteptări este că în mănăstirea noastră mai vine un călugăr vârstnic de la un schit apropiat, din motive de boală, acolo neavând condiţiile de rigoare. Şi încă una, parcă special aranjată, tot în acest timp se retrage aici la noi un fost profesor universitar despre care se vorbeşte că a căzut în misticism şi acum la sfârşitul vieţii vrea morţiş să se facă monah. Părintele cel bătrân se numeşte Avva lsaia iar profesorul, fratele Vasile. Părintele Stareţ încă o dală m-a uimit cu înţelepciunea sa, că i-a primit cu braţele deschise pe amândoi, deşi este destul de drastic faţă de cei ce vor să intre în mănăstirea noastră.

Incă din primele zile, am aflat că Avva lsaia este chiar un trăitor Isihast, iar fratele Vasile este tobă de carte şi ştie tot felul de practici mistice pe care se sileşte acum să le creştineze. I-am vorbit fratelui Vasile de Manuscrisul Neofiţilor, pe care l-a citit în câteva zile şi, entuziasmat la maxim, m-a rugat să-l comentăm împreună. Aşa că dintr-o dată eu cu Avva Arsenie, cu Avva lsaia şi fratele Vasile formăm un mic grupuleţ isihast. Avva Arsenie ne-a pus sub canon să fie totul sub taină, să respectăm cu stricteţe regula mănăstirii, iar ca nevoinţă individuală de chilie, să încercăm şi practica isihastă.

Astfel, în partea a treia din Manuscris, „Nevoinţele Isihaste" le transpunem în combinaţie cu o încercare de punere în practică.

Memoriile unui isihast, Editura Platytera

Cumpara cartea "Memoriile unui isihast"

• Isihasmul romanesc
  Publicat in : Religie
• Isihasmul la Manastirea Robaia
  Publicat in : Manastirea Robaia
• Isihasmul in mijlocul lumii
  Publicat in : Religie
• Isihasmul versus Zen
  Publicat in : Religie
• Isihasm si psalmodie
  Publicat in : Cantarea

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: