Apoftegma Macarie 36 despre rugăciune nu este unică în felul ei. Macarie trebuie să fi fost un povăţuitor autorizat şi delicat al rugăciunii. Intrebat-au unii pe avva Macarie zicând: Cum suntem datori să ne rugăm? Le-a zis lor bătrânul: Nu este trebuinţă a vorbi multe, ci a întinde adeseori mâinile şi a zice: Doamne, precum vrei şi precum ştii, miluieşte-mă! Iar de îţi stă război asupra, zi: Doamne, ajută-mi! Şi El ştie ce este de folos şi face cu noi milă. (Macarie 19)

Cum arată concluzia, apoftegma e prezentată aici ca o piesă didactică, învăţând smerita predare de sine voii lui Dumnezeu. Acest aspect a găsit un larg ecou în învăţătura lui Evagrie despre rugăciune, cum atestă numeroase texte144. Nu te ruga să se facă voinţele tale, căci ele nu sunt neapărat în acord cu sfatul lui Dumnezeu. Ci mai degrabă roagă-te cum ai fost învăţat spunând: „Facă-se voinţa Ta” în mine [Mt 6,10]. Şi în orice lucru aşa cere-I, ca să se facă voinţa Lui; fiindcă El vrea binele şi folosul pentru sufletul tău, tu însă nu cauţi neapărat acest lucru. (Or 31)

Dar această predare de sine voii lui Dumnezeu nu este singura învăţătură cuprinsă în această apoftegmă. Fapt încă şi mai remarcabil e să-l auzim pe Macarie recomandând
aşa-numita rugăciune monologistos, care sub o formă sau alta avea să aibă un atât de mare viitor.145 Cele două „rugăciuni-model” pe care le propune Macarie sunt scurte citate din Psalmi, cea dintâi lărgită circumstanţial cu formula de abandonare în mila şi ajutorul lui Dumnezeu:  (Ps 40,4)  (Ps 93,16, cf Mt 15, 25). Este bine ştiut faptul că loan Cassian propune o formulă bipartită analogă (Cord X, 10), despre care îl face pe avva Isaac al său să ne spună că e vorba de „un secret pe care ni l-au învăţat rarii supravieţuitori ai părinţilor din prima generaţie”146. E bine ştiut de asemenea că acest faimos avva Isaac vorbeşte limba lui Evagrie şi poate că nu e inutil să ne întrebăm dacă nu cumva există efectiv o legătură istorică între Macarie cel Mare, care l-a mai văzut pe sfântul Antonie cel Mare, Evagrie, ucenicul său, şi originea rugăciunii monologistos.

Cassian se fixează pe o formulă, poate chiar pe cea care a primit-o odinioară ca pe un „cuvânt” (rhema) în Egipt. Macarie propune alte două formule, desigur fără a voi să
excludă şi altele. Evagrie însuşi recomandă o dată în mod explicit cuvintele vameşului în templu, care sunt de fapt începutul Psalmului 50 147, şi care vor sta la baza formulei
devenite clasice:

Ia seama ca diavolul să nu te surprindă prin laude ca să te înalţe în ochii tăi până acolo încât să te trufeşti cu virtuţile tale ca fariseul; şi loveşte-te ca vameşul; loveşte-ţi pieptul ca şi el spunând: Dumnezeule, milostiv mie, păcătosului.148

Iar într-alt loc scrie:

Roagă-te în sfântul loc al rugăciunii nu ca fariseul, ci ca vameşul, ca să fii şi tu îndreptat de către Domnul. (Or 102)

Aşadar, contează mai puţin cutare sau cutare formulă anume, cât atitudinea lăuntrică, cea a păcătosului care cere iertare şi ajutor.

O altă caracteristică a rugăciunii propuse de Macarie e scurtimea ei, care face din ea o adevărată „rugăciune monologistos”. Evagrie recomandă şi el această scurtime şi pentru împrejurări analoge celor prevăzute de Macarie: lupta. In vremea unor ispite de acest fel, foloseşte-te de rugăciunea scurtă şi stăruitoare. (Or 98)

Toate aceste texte ale lui Evagrie nu se îndepărtează nicidecum de apoftegma Macarie 19, mai degrabă par să se sprijine pe ea ca pe o bază tradiţională solidă.

Ceea ce Evagrie înţelege aici prin „rugăciune” nu este, desigur, încă acea stare sublimă pe care o defineşte astfel: Rugăciunea e o stare a minţii care nimiceşte orice
gând pământesc. (Cent Suppl 29)

Rugăciunea e o stare a minţii ce se iveşte numai sub efectul luminii Sfintei Treimi. (Cent Suppl 30)

E vorba mai degrabă de forma de rugăciune, căreia Evagrie îi dă ulterior o întreagă serie de definiţii; iat-o aici pe cea a „cererii”.

Cererea e o convorbire [homilia] a minţii cu Dumnezeu cu implorare, care îmbrăţişează ajutorul şi cererea celor bune. (Cent Suppl 3l)

Aceste definiţii ale termenilor proseuche, deesis, euche şi enteuxis149 nu descriu în realitate genuri de rugăciune diferite149, ci aspecte diferite ale uneia şi aceleiaşi realităţi pe care Evagrie în tratatul său Despre rugăciune le numeşte simplu proseuche, „lucrare demnă de vrednicia minţii, sau întrebuinţarea cea mai bună şi curată a ei” (Or 84).150 Este un „urcuş al minţii spre Dumnezeu” (anabasis nou pros Theon) (Or 35), iar acest urcuş are numeroase trepte - începând cu psalmodia (Or 83. 85) -, ultima nefiind descoperită oricui. Cassian vorbeşte desigur din experienţă atunci când afirmă că practica rugăciunii neîncetate nu se transmitea decât puţinor monahi râvnitori. Dacă însă cele ce se spun despre ea au aerul de a fi lucruri accesibile tuturor, el ştie totuşi că pentru cei ce se dedică ei în spatele acestei simplităţi se ascunde secretul aşa-numitei „contemplări duhovniceşti” (spiritualis theoria).

Dacă Paladie ne asigură că a auzit spunându-se spre Macarie cel Mare că este necontenit (adialeiptos!) în stare de răpire şi petrecea mai multă vreme împreună cu Dumnezeu decât cu lucrurile pământeşti, trebuie să credem că treptele cele mai înalte ale rugăciunii nu îi erau necunoscute, chiar dacă nu vorbea despre ele într-un mod atât de savant ca Evagrie. Altfel din ce motiv să-l fi invocat acesta din urmă ca autoritate în materie tocmai în termeni care ne fac să ne gândim la apostolul Pavel? Şi oare nu lui
Macarie i se atribuie în antologia bizantină Synagoge a lui Pavel Evergetinos (secolul XI) această frumoasă apoftegmă151:

Monahul se numeşte monah pentru că vorbeşte cu Dumnezeu ziua şi noaptea şi nu-şi închipuie decât lucrurile lui Dumnezeu, fără a avea nimic pe pământ? E ceea ce Cassian îl face pe al său avva Ioan să spună despre Moise, Pafnutie şi cei doi Macarie: aceştia reuneau ceea ce doar arareori se găseşte reunit: neagoniseala (aktemosyne) chinovitului şi contemplarea eremitului.152 Şi acest ideal al lui monachos în sensul original al termenului153 a găsit un ecou sigur la Evagrie:

Dacă mintea ta rătăceşte încă în vremea rugăciunii, e semn că nu se roagă ca un monah, ci ca un mirean, care înfrumuseţează corpul din afară. (Or 43)154 Faptul că apoftegme, cum e cea a lui Macarie tocmai citată, sunt rare în colecţiile de apoftegme se explică prin aceea că părinţii sunt extrem de rezervaţi faţă de tot ce priveşte viaţa lor lăuntrică, faţă de „mistica”155 lor, ba chiar şi faţă de „practica”156 lor. Evagrie însuşi nu vorbeşte despre ele, şi despre propriile sale experienţe nu este vorba decât în câteva scrieri destinate unor monahi deja extrem de înaintaţi în viaţa duhovnicească. In scrierile sale ascetice, destinate unei difuzări mai largi, el se mulţumeşte de obicei să pună bazele, sigur că „aceste lucruri vor fi limpezi pentru cei care calcă pe urmele [sfinţilor părinţi]”157. Această prudenţă extremă pe care, împreună cu alte lucruri, a moştenit-o de la povăţuitorii săi, Evagrie o consideră o datorie a adevăratului gnostic.158 Dar să mai facem câţiva paşi pe drumul pe care a luat-o rugăciunea monologistos.

După toate cele spuse mai sus, nu vom mai fi surprinşi să regăsim în tradiţia coptă pe Macarie cel Mare ca pe un povăţuitor al „rugăciunii lui Iisus” propriu-zise, iar pe Evagrie ca pe un garant al acestei vechi tradiţii.159

Avva Evagrie spunea: „M-am dus să-l găsesc pe avva Macarie, chinuit cum eram de gândurile şi de patimile trupului. Şi am zis: «Părinte, spune-mi un cuvânt ca să trăiesc!» Avva Macarie mi-a răspuns: «Leagă-ţi funia de ţăruş şi, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, barca va traversa valurile demonice, talazurile acestei mări noroioase şi întunecimea beznelor lumii deşarte.» I-am spus: «Ce este barca, ce este funia şi ce este ţăruşul?» Avva Macarie a zis: «Barca e inima ta, păzeşte-o; funia e mintea ta, leag-o de Domnul nostru Iisus Hristos, Care e ţăruşul. El are putere asupra tuturor talazurilor şi valorilor demonice care îi războiesc pe sfinţi. Căci nu este oare uşor să rostim la fiecare respiraţie: Doamne Iisus Hristoase, miluieşte-mă!; Te binecuvântez, Doamne Iisuse Hristoase!; iar când eşti strâmtorat de patimi şi de vrăjmăşiile acestei lumi să
spui: Doamne, în ajutorul meu vino? In timp ce peştele se zbenguie în val, va fi prins fără să o ştie. Şi noi, dacă stăruim în acest nume mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos, el va prinde diavolul de nări [Jov 40, 26] pentru ceea ce ne-a făcut. Şi noi, care suntem slabi, vom şti că ajutorul vine de la Domnul nostru Iisus Hristos.»”

E vorba aici deja de „rugăciunea lui Iisus” în sens propriu, legată de o adevărată „tehnică”. Regăsim cele două elemente de bază din apoftegma Macarie 19, dar amplificată şi îmbogăţită cu un treilea element: lauda160. Cu variante uşoare, această rugăciune tripartită reapare în trei locuri diferite ale tradiţiei etiopiene ale apoftegmei. Iată un
exemplu:

Avva Pavel chinovitul zicea: „Când rămâi printre fraţi, lucrează, învaţă, ridică-ţi încet ochii sus spre cer şi grăieşte-i Domnului din adâncul inimii: «lisuse, miluieşte-mă!, lisuse, ajută-mă!, Te binecuvântez, Dumnezeule!»”161

Găsim aici elemente pe care le-am întâlnit deja: scurtimea formulelor extrase din Psalmi, practica continuă, legată totuşi de o atitudine trupească extrem de semnificativă: privirea spre cer, cum recomanda Evagrie însuşi (în Mc 34 r I). în acest ultim text, ca şi în tradiţia coptă şi etiopiană, „Domnul” e de altfel Hristos.162

Ne găsim aici desigur la capătul unei evoluţii seculare, în ansamblu, Virtuţile sfântului Macarie nu pot să dateze înainte de cucerirea arabă (640) - la care Am 172,  face net aluzie. Dar această operă nu este omogenă şi diverse elemente, în parte de altfel reperabile163, pot data dintr-o epocă mult mai veche. Important aici era să constatăm
permanenţa conştiinţei unor legături duhovniceşti care i-au unit pe Macarie şi Evagrie, mărturie cu atât mai preţioasă cu cât provine chiar din ţara de adopţiune a lui Evagrie, Egiptul.

Ieroschimonah Gabriel Bunge 

Fragment din cartea "Parintele duhovnicesc si gnoza crestina dupa avva Evagrie Ponticul", Editura Deisis

Cumpara cartea "Parintele duhovnicesc si gnoza crestina dupa avva Evagrie Ponticul"

Note:
144 Or 32. 33. 89.129; Ep 42.
145 A se vedea în această privinţă lucrarea clasică a lui I. Hausherr, Noms du Christ et voies d’oraison (Orientalia Christiana Analecta 157), 1960, articolele lui A. Guillaumont, „La priere de Jesus chez Ies moines d’Evagre”, Eastem Churches Review 6 (1974), pp. 66-71, şi Dom L. Regnault, „La priere continuelle «monologistos» dans la litterature apophthegmatique”, Irenikon 48 (1975), pp. 467-493.
146 Trad. Dom Pichery.
147 Cf.]. Jeremias, Die GleichnisseJesu, Gottingen, 19708, p. 143.
148 Protrepticul, ed. Frankenberg, p. 556 [de fapt Pseudo-Evagrie, autorul fiind Abraham din Natpar], cf. şi micul centon psalmic din Mc34rl(PG 40,1241B), extras din Ps 139,8 şi 30,8.
149 Ele au găsit un anume ecou şi la Cassian, Con/ 9, 9 sq
150 Ne îndepărtăm aici de vederile lui Dom Regnault, art. cit., p. 477 sq.
151 După traducerea părintelui Hausherr, Legons..., p. 64.
152 Conl 19, 9.
153 Cf. studiul lui A. Guillaumont, „Le nom des «Agapetes»”, Vigiliae Christianae 63 (1969), pp. 30-37.
154 Cf. comentariul lui Hausherr, Legons..., p. 64 sq.
155 Cf. A. Guillaumont, „Les visions mystiques dans le monachisme oriental chretien”, în Les visions mystiques, în „Nouvelles de l’Institut Catholique de Paris”, 1977, pp. 116-127.
156 Cu titlul de exemplu, Nau 15: „Se zice despre avva Arsenie că nimeni nu putea înţelege cum îşi ducea viaţa.”
157 Pr Prolog § 9.
158 Gn 12-14, 23-26! etc.
159 Am 160,11.
160 Dom Regnault, art. cit., p. 487 se întreabă dacă al treilea element propriu tradiţiei copte şi etiopiene, adică lauda, nu vine mai degrabă de la Evagrie (cf Or 149 şi 59) decât de la Macarie. Dar ni se pare că acesta decurge pur şi simplu din 1 Tes 5,18: „în toate mulţumiţi”, recomandare ce urmează numaidecât îndemnului „rugaţi-vă neîncetat” (5,17) aflat la originea rugăciunii neîncetate. Cf. Evagrie, Pr 49, Vg 5 şi Ep 19.
161 Eth 13, 42; cf. 13, 26 şi 13, 43.
162 Viaţa sfântului Macarie, p. 109 pune pe buzele sfântului muribund aceste cuvinte: „Doamne lisuse, iubitul sufletului meu, primeşte duhul meu” - citat lărgit din FAp 7, 59, cuvintele sfântului Ştefan murind şi cu siguranţă cea mai veche „rugăciune către Iisus” din istoria Bisericii! 
163 în traducerea sa, Dom Regnault a identificat un număr din aceste împrumuturi.

• Despre rugaciune - Parintele Teofil Paraian
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Parintele Sofian Boghiu - Despre Rugaciune
  Publicat in : Credinta
• Despre rugaciune
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: