Fericitul stareţ scrie: „Monah e omul ce se roagă pentru întreaga lume... Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dă monahului iubirea Duhului Sfânt, şi această iubire umple inima monahului de durere pentru oameni, pentru că nu sunt toţi pe calea mântuirii. Domnul însuşi a fost atât de mâhnit pentru poporul Său, încât S-a dat morţii pe cruce.

Maica Domnului a purtat în inima sa aceeaşi compătimire pentru oameni... Acelaşi Duh Sfânt Domnul L-a dat Apostolilor, Sfinţilor noştri Părinţi şi păstorilor Bisericii. In
aceasta stă slujirea noastră faţă de lume. De aceea, nici păstorii Bisericii, nici monahii nu trebuie să se ocupe de lucrurile acestei lumi, ci trebuie să urmeze pilda Maicii
Domnului care în Templu, în Sfânta Sfintelor, cugeta ziua şi noaptea la Legea Domnului şi stăruia în rugăciune pentru popor.”

Rugăciunea pentru lumea întreagă, pentru Adamul întreg, abate în multe cazuri monahul de la o anume slujire a oamenilor. Am putea să ne întrebăm: o astfel de abţinere de la o slujire precisă nu este oare refuzul unui ajutor concret în numele unei abstracţiuni? Desigur că nu, fiindcă Adamul întreg nu este o abstracţiune, ci plenitudinea cea mai concretă a existenţei umane.

Unitatea ontologică a umanităţii întregi e de asemenea natură încât orice persoană care biruie răul în sine însăşi produce răului cosmic o înfrângere atât de mare, încât consecinţele acestei biruinţe se repercutează benefic asupra destinelor lumii întregi. Pe de altă parte, natura răului cosmic e astfel încât, biruit în anumite ipostase (persoane) umane, el suferă o înfrângere a cărei amploare e absolut disproporţionată faţă de numărul acestor persoane.

Un singur sfânt e de nepreţuit pentru umanitatea întreagă. Prin însuşi faptul existenţei lor, chiar necunoscută lumii, dar cunoscută lui Dumnezeu, sfinţii fac să se pogoare
asupra pământului, asupra întregii umanităţi, o mare binecuvântare de la Dumnezeu. Stareţul scrie:

„Datorită unor asemenea oameni, cred, păzeşte Domnul lumea, pentru că sunt scumpi în ochii lui Dumnezeu; fiindcă Dumnezeu ascultă întotdeauna pe slujitorii Săi smeriţi, şi noi toţi trăim în pace mulţumită rugăciunilor lor.”

„Lumea dăinuie mulţumită rugăciunii, dar când rugăciunea va slăbi, lumea va pieri...” „Vei spune poate că nu mai sunt acum monahi care să se roage pentru lumea întreagă; dar eu îţi voi spune că atunci când nu vor mai fi pe pământ asemenea oameni de rugăciune, atunci va fi sfârşitul lumii, mari nenorociri se vor abate asupra lui; şi ele au început deja.”

Sfinţii trăiesc prin iubirea lui Hristos; această iubire e puterea dumnezeiască care a creat şi menţine lumea, şi, de aceea, rugăciunea lor e atât de însemnată. Sfântul Varsanufie (monah palestinian, + cca 540), de exemplu, mărturiseşte că în epoca sa rugăciunea a trei oameni a salvat lumea de la catastrofa. Datorită sfinţilor necunoscuţi lumii, se modifică însuşi cursul evenimentelor istorice şi chiar cosmice. De aceea, fiecare sfânt e un fenomen de o amploare cosmică, a cărui semnificaţie depăşeşte planul istoriei pământeşti ţâşnind până în sfera veşniciei. Sfinţii sunt sarea pământului, sunt raţiunea lui de a fi, sunt rodul harului pentru care e ţinut pământul.

Dar când pământul va înceta să mai nască sfinţi, puterea care mântuie lumea de catastrofă îi va fi luată.

Fiecare sfânt, cum au fost Antonie, Arsenie, Nicolae, Efrem, Serghie, Serafim şi cei asemenea lor, sunt comoara cea mai de preţ şi veşnică a lumii întregi şi totuşi lumea
preferă să-i ignore şi adeseori îşi ucide prorocii.

Lucru ciudat, sunt oameni care nu înţeleg că măreţia faptelor duhovniceşti vine din înrădăcinarea lor în Taina dumnezeiască lipsită de obârşie. Aceşti oameni concep viaţa duhovnicească ca pe un şir de experienţe subiective, psihologice, care mor de îndată ce încetează de a mai fi percepute în suflet. Din lungile contacte cu stareţul pe care le-am avut şi din cuvintele relatate mai sus putem constata că el atribuia o importanţă extremă stărilor duhovniceşti din pricina semnificaţiei lor ontologice veşnice. El simţea rugăciunea pentru vrăjmaşi şi pentru lumea întreagă ca pe o viaţă veşnică, ca pe o lucrarea dumnezeiască în sufletul omului, ca pe un har necreat şi un dar al Duhului Sfânt. Câtă vreme lumea se va arăta în stare să primească acest dar, ea va continua să existe; dar de îndată ce în mulţimea oamenilor de pe pământ nu vor mai fi purtători, nici chiar izolaţi ai acestui har, atunci istoria pământului va lua sfârşit şi nici o ştiinţă omenească, nici o cultură nu vor putea împiedica această catastrofă.

Experienţa cotidiană ne arată că până şi oamenii care primesc în forul lor interior porunca lui Hristos de a iubi pe vrăjmaşi nu o înfăptuiesc în viaţa lor. De ce anume? Inainte de toate, pentru că nu putem iubi pe vrăjmaşii noştri fără a avea harul; dacă însă oamenii, înţelegând că acest lucru depăşeşte puterile lor fireşti, ar cere lui Dumnezeu să-i ajute prin harul Său, cum spune stareţul, vor primi cu siguranţă acest dar.

Din nefericire, cel mai adeseori se întâmplă contrariul; nu numai necredincioşii, dar şi cei ce îşi spun creştini se tem să aibă faţă de vrăjmaşii lor atitudinea pe care o impune porunca lui Hristos. Ei cred că de acest lucru nu vor profita decât duşmanii; privindu-şi duşmanii prin prisma deformatoare a urii, ei şi-i închipuie de obicei ca şi cum aceştia n-ar avea nimic bun în ei înşişi şi cred că vor profita doar de „slăbiciunea” lor, că vor răspunde la iubirea lor fie răstignindu-i, fie strivindu-i şi aservindu-i fără ruşine, şi atunci ar triumfa răul, personificat în general de aceşti duşmani.

Ideea „slăbiciunii” creştinismului e profund falsă. Sfinţii au o putere care le-ar îngădui cu uşurinţă să-i domine pe oameni, să domine masele, dar ei urmează calea inversă: ei se fac robii fraţilor lor şi prin aceasta dobândesc o iubire care în fiinţa ei e nepieritoare. Pe această cale ei dobândesc o biruinţă ce rămâne în veci; în timp ce o victorie obţinută prin violenţă nu e niciodată durabilă şi, prin natura ei, nu este atât gloria, cât ruşinea umanităţii.

Stareţul înţelegea întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul şi întreaga viaţă pământească a lui Hristos ca pe o iubire pentru lumea întreagă, deşi aceasta din urmă e plină de ură împotriva lui Dumnezeu. Cunoscuse şi pe Duhul Sfânt în iubirea care prin venirea sa alungă orice ură, aşa cum iubirea alungă întunericul; în iubirea care-l face pe om asemenea lui Hristos până în cele mai intime mişcări ale sufletului.

Potrivit învăţăturii stareţului, aceasta e adevărata credinţă. „Mulţi oameni au studiat toate credinţele religioase, dar adevărata credinţă pe care trebuie să o avem n-au cunoscut-o pe această cale. Dar celui se va ruga lui Dumnezeu cu smerenie ca Domnul să-l lumineze, Domnul îi va face cunoscut cu câtă iubire îi iubeşte pe oameni.”

Oamenii se tem să se arunce în focul pe care Domnul a venit să-l arunce pe pământ. Se tem să nu ardă în el şi să nu-şi „piardă” în el sufletul lor. Dar cei care n-au dat înapoi şi au avut această credinţă (Lc 17,33; In 12, 25), ca, de exemplu, stareţul Siluan, ştiu că au găsit viaţa veşnică; ştiu acest lucru cu certitudine şi n-au nevoie de o altă mărturie decât cea a Duhului care dă mărturie în ei înşişi (1 In 3,14; 5,10).

Calea stareţului e calea sfinţilor indicată de Hristos însuşi, dar pe care lumea în întregul ei n-a primit-o. Pentru a lupta împotriva răului ce se manifestă şi în plan fizic, oamenii recurg la forţa fizică. Chiar şi creştinii urmează adeseori această cale. Dar Biserica sfinţilor a călcat întotdeauna pe urmele lui Hristos Cel Răstignit luând asupra sa povara păcatelor lumii.

Stareţul avea conştiinţa extrem de limpede a faptului că răul nu trebuie biruit decât prin bine; că a lupta prin forţă nu duce decât la înlocuirea unei violenţe prin altă violenţă.

Mi s-a întâmplat să vorbesc în mai multe rânduri cu el despre acest lucru; el zicea: „în Evanghelie se spune limpede că atunci când samarinenii n-au vrut să-L primească pe Hristos, Apostolii Iacob şi Ioan au cerut ca El să coboare un foc din cer să-i mistuie, dar Domnul i-a mustrat şi le-a zis: «Nu ştiţi ai cărui duh sunteţi... N-am venit să pierd pe oameni, ci să-i mântuiesc» (Lc 9, 52-56). Şi noi nu trebuie să avem decât numai acest gând: ca toţi să se mântuiască.”

In bunăvoinţa Lui, Dumnezeu mi-a îngăduit să trăiesc în preajma stareţului şi să văd în el în parte ce minunată viaţă a adus Hristos pe pământ; să văd cum în aceeaşi inimă pot coexista în chipul cel mai ciudat o pace adâncă şi nezdruncinată, precum şi tânguiri mari şi sfâşietoare; o bucurie veselă şi paşnică şi, în acelaşi timp, marile chinuri ale unei minţi ce trăieşte tragedia întregii umanităţi.

Legea, dacă putem folosi aici acest cuvânt, Vieţii veşnice e exprimată de două porunci: cea a iubirii de Dumnezeu şi cea a iubirii de aproapele. Când un ascet se îndepărtează de lume, viaţa sa se concentrează la început mai cu seamă pe întâia poruncă şi pe căinţa personală, luând astfel un caracter în aparenţă „egoist”. Mai târziu, când căinţa a atins o anumită treaptă de plinătate şi harul s-a atins de sufletul ascetului, începe să lucreze în el iubirea lui Hristos ce se revarsă peste oameni şi peste întreaga umanitate. Atunci, chiar rămânând într-un loc pustiu şi fără a vedea lumea cu ochii trupeşti, el vede cu mintea şi trăieşte adânc suferinţele lumii, fiindcă le trăieşte având conştiinţa creştină a caracterului unic şi a valorii veşnice a fiecărei persoane umane.

Oriunde s-ar duce, în orice pustie adâncă se va retrage, dacă urmează căile adevăratei vieţi în Dumnezeu, omul va trăi tragedia lumii într-un mod incomparabil mai intens şi mai adânc decât cei ce trăiesc în lume, fiindcă aceştia din urmă nu ştiu de ce se lipsesc. Oamenii suferă multe lipsuri, dar, cu rare excepţii, nu sunt conştienţi de lipsa lor de căpetenie. Când sunt lipsiţi de bunuri vremelnice şi-şi dau seama de ce le lipseşte, suferă şi se tânguiesc; dar care ar fi suspinele şi tânguirile lumii întregi, dacă ar deveni conştientă de lipsa ei de căpetenie, şi cu câtă înflăcărare n-ar căuta atunci „singurul lucru care e de trebuinţă”?

Poate exista o întristare pentru lume adevărată, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu; dar poate exista şi o întristare pentru lume perversă şi negativă. în sufletul omului care n-a cunoscut iubirea desăvârşită cele două porunci ale lui Hristos intră uneori într-o violentă contradicţie. Cine iubeşte pe Dumnezeu se înstrăinează de lume şi se cufundă într-un fel de egoism duhovnicesc; ca şi cum ar fi indiferent la ce se petrece în lume, el lucrează numai la mântuirea propriului suflet. Cine iubeşte cu pasiune umanitatea
trăieşte suferinţele ei. însufleţit de un sentiment de compătimire pentru lume, el se ridică împotriva lui Dumnezeu socotindu-L responsabil de suferinţele ce inundă lumea întreagă. Uneori această revoltă merge până la o ură violentă. La fericitul stareţ se putea vedea, după chipul lui Hristos, atât o iubire, cât şi cealaltă în unitatea lor organică, dar şi în diversitatea manifestărilor lor: biruitoare în veşnicie, în lumea noastră stăpânită de păcat iubirea este răstignită.

Dumnezeu mi-a îngăduit să văd în parte cum anume plângea stareţul ca lumea să nu fie lipsită de harul Duhului Sfânt care-i fusese dat să-l cunoască. Era mistuit de o „compătimire” adâncă şi-i cerea lui Dumnezeu milă „pentru toate popoarele pământului”.

O adevărată iubire pentru om îşi are obârşia într-o adevărată iubire pentru Dumnezeu. Stareţul afirma şi el în permanenţă că „iubirea dumnezeiască nu rămâne în cel ce
nu-i iubeşte pe vrăjmaşii săi”.

Arhim. Sofronie Saharov

"Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, de arhimandritul SOFRONIE", Editura Deisis

Cumpara cartea "Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, de arhimandritul SOFRONIE"

• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul talcuita de Olivier Clement
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea
  Publicat in : Credinta
• Rugaciunea sotilor
  Publicat in : Credinta