Un arhivar necunoscut de la Mănăstirea de Sus şi păzitor al sfintei racle, învrednicit cu darul cunoaşterii adevărului dumnezeiesc, a înscris în arhiva mănăstirii şi această scurtă povestire, „Leacul Sfântului Vasile", scrisă de Simo Matavuli, socotind de bună seamă că ea are drept temei o întâmplare adevărată, pe care scriitorul a aflat-o de la cei ce au fost de faţă sau din tradiţia locului şi pe care el a şlefuit-o doar foarte puţin, neadăugând şi nescoţând nimic din faptele adevărate care i-au stat la temelie:

Intr-un sat din Sandzak, nu departe de Novi Pazar, vieţuia un om cu numele de Iovan Şibrak, vestit pentru bogăţie şi cinstit pentru înţelepciune, dreptate şi fapte bune. Dacă din întâmplare cineva ar fi întrebat pe oricare dintre consătenii săi dacă Iovan are vreo greşeală, acela ar fi răspuns: „Nu! Vecinul nostru Iovan are un suflet de adevărat creştin. In tot ţinutul Sandzakului nu se află un om mai bun decât el. Pentru cei ca el mai străluceşte soarele deasupra acestui pământ!"

Iovan Şibrak avusese dintotdeauna un trup şi o minte sănătoasă şi nu se afla om mai chipeş decât el. Pe lângă toate acestea, el ducea o viaţă îndestulată: avea destul pământ pentru arat, destulă păşune pentru vitele sale, pădure şi destui bani pe care îi pusese deoparte în anii roditori. El s-a însurat de tânăr. Mireasa lui, Stania, îi semăna întru totul. Multă vreme, ei nu au avut niciun copil. Intr-o zi li s-a născut un fiu. Incă de pe când era de cinci sau şase ani, oricine putea vedea că băiatul le semăna părinţilor întru toate. El se numea Milenko. Infăţişarea o avea de la mamă, în vreme ce se vedea limpede că toate celelalte trăsături le moştenise de la tată. Crescuse şi se înălţase ca o floare: era înalt şi chipeş, dar în acelaşi timp binecrescut, liniştit şi darnic.

In tot tinutul nu era om mai fericit decât Iovan Şibrak. Şi cum era şi foarte cucernic, împlinind după puteri poruncile lui Dumnezeu, preotul satului, un om simplu şi neînvăţat, dar plin de frica lui Dumnezeu, văzându-l pe Iovan dăruit cu astfel de daruri de la Dumnezeu, îl dădea drept pildă şi celorlalţi săteni.

Dar fericirea omului este scurtă şi trecătoare şi tot astfel s-a vădit a fi şi fericirea lui Iovan: a fugit de la el fără de veste, lăsând loc potrivnicii ei, întristarea. Deodată, Milenko, fiul lui Iovan, s-a îmbolnăvit de o boală cumplită şi a rămas ţintuit la pat chiar când i se apropia vârsta însurătorii.

La început părinţii nădăjduiau că el se va ridica din boală, dar după o jumătate de an în care au încercat în zadar să afle un leac pentru dânsul, după ce femeile din sat au încercat să-l tămăduiască cu ierburi şi vrăji, după ce chiar şi un hoge i-a dăruit amulete cu versete din Coran, după ce au fost aduşi la dânsul doctori din Mitrovica, în cele din urmă Iovan şi Stania s-au lăsat pradă deznădejdii. Au înţeles că moartea le bătea la uşă, gata să-l ia de la dânşii pe singurul lor fiu. Sărmanul tânăr, care nu simţea nicio durere, dar se stingea încetul cu încetul, a început să-şi dorească ca moartea să vină mai degrabă.

Şi astfel, omul care fusese pizmuit de tot satul ajunsese într-o astfel de stare că nimeni nu ar fi voit să fie în locul său. Poate fi durere mai mare care să lovească astfel pe om? Dacă şi-ar fi pierdut toate moşiile, dacă buna şi credincioasa lui Stania ar fi murit fără de veste, ba chiar dacă el însuşi ar fi fost lovit deodată de o boală cumplită, ar fi răbdat bucuros toate acestea, numai să nu vadă cum singurul său fiu pătimeşte şi se stinge încetul cu încetul. Aceasta o spunea adesea înaintea tuturor, ba încă adăugând uneori: „Dumnezeu ştie de ce se întâmplă acestea! Trebuie că am păcătuit grozav dacă El mă pedepseşte în felul acesta."

Dar preotul îi spunea lui Iovan: „Cine ştie, frate? Poate că Dumnezeu doar te ispiteşte, precum oarecând pe dreptul Iov. Poate că toate acestea se vor sfârşi cu bine."

Timpul trecea şi iată că s-a scurs şi cealaltă jumătate de an. Milenko slăbea tot mai mult. Intr-o zi, bătrânul preot, care venise să-l vadă pe Iovan, i-a zis: „Iovan, fiul meu, ascultă sfatul meu. Mergi la Mănăstirea Ostrog din Muntenegru şi roagă-te la Sfântul Vasile al Ostrogului, marele Făcător de Minuni! Tu ştii că până şi turcii şi catolicii merg la dânsul şi că sfântul i-a ajutat pe mulţi. Posteşte câteva zile cu străpungere de inimă şi căinţă şi du-te acolo cu credinţă şi smerenie!"

Iovan a ascultat sfatul preotului şi s-a dus, dar fiul său nu s-a înzdrăvenit câtuşi de puţin. De atunci au mai trecut şase luni.

Intr-una din seri, în cea de-a şasea săptămână a Postului Mare, Şribak ieşise să-şi cerceteze ţarina. Ca întotdeauna, plecase de acasă cu frică, aşteptând să audă în orice clipă din casă larma cea cumplită a jeluirii şi plângerii. Vremea era bună, cerul puţin înnorat, iar el putea simţi în văzduh mireasma crudă a primăverii. Păsările ciripeau, iar câmpiile înverziseră, acoperindu-se cu vlăstarele cele noi şi bogate ale ierburilor tinere. Lăsându-şi la o parte tristeţea, Şribak se desfăta de frumuseţea acelei amiezi de primăvară.

Purtat de gândurile sale, el ajunsese mai departe decât voise să meargă. Tot pământul din preajma casei sale era întins ca în palmă, de-abia zărindu-se un copac în zare, pentru că pământul de aici era foarte roditor, iar ţarinile erau semănate pretutindeni. Dar în depărtare, la capătul văii, pe unde-l purtaseră paşii de data aceasta, începea o coastă de munte acoperită cu o pădure deasă. Şribak se oprise să privească apusul soarelui, când deodată l-a făcut să tresară un bubuit de tunet. Incepuse să cearnă o ploaie blândă.

El s-a grăbit să-şi afle adăpost de ploaie sub ramurile unui fag înalt de la poalele dealului unde se sfârşea moşia sa. Spre mirarea lui, sub copac se afla un preot bătrân.

O cărăruie strâmtă urma firul văii, urcând dealul de-a curmeziş spre Mitrovica. De bună seamă că preotul venise pe jos şi se oprise să se odihnească, aşteptând contenirea ploii.

Şribak i-a dat bineţe şi, aşezându-se pe pământ, au început să vorbească despre vreme: „Ploaia aceasta este darul lui Dumnezeu".

„Da", zise preotul, „o scurtă ploaie de primăvară este de bună seamă darul lui Dumnezeu." Lui Şribak i se părea că glasul preotului nu ieşea din gâtlej, ci că venea de undeva, de foarte departe.

Privind la preot, a văzut că obrajii îi erau scofâlciţi, pielea feţei întunecată, ochii păreau fără de viaţăj iar barba sa rară şi neagră nu avea nicio strălucire. Părea, Doamne păzeşte, că este cineva care murise şi fusese îngropat de câteva săptămâni.

„Mergeţi undeva?" a întrebat Iovan, începând să se simtă puţin neliniştit.

„Da", răspunse preotul şi suspină eu amar.

„Mergeţi la Mitrovica, nu-i aşa?" întrebă iarăşi.

„La Mitrovica."

„Puteţi rămâne în casa mea dacă vreţi. Putem mânca împreună, iar apoi să înnoptaţi la mine. Nu stau departe."

Viaţa şi minunile Sfântului Vasile al Ostrogului, „Nu pot, frate, trebuie să mă grăbesc. Dar oricum, îti mulţumesc."

Ploaia s-a oprit tot aşa de iute cum a şi început.

Se lăsa înserarea. Şribak era nerăbdător să afle cine era acel preot, de unde era şi încotro mergea, precum obişnuiesc oamenii noştri de la sate, dar a priceput că
drumeţul nu vrea să vorbească, ca şi cum sufletul său ar fi fost apăsat de tristeţe. Atunci omul nostru a început să vorbească despre necazul său, despre cum s-a
îmbolnăvit fiul lui şi cum s-a dus la Ostrog, la Sfântul Vasile, Făcătorul de Minuni de la Mănăstirea Ostrog, dar fără niciun folos.

„Erau acolo mulţimi multe de oameni", şi-a încheiat el povestirea, „căci, aşa cum ştiţi şi sfinţia voastră, nu doar noi, ortodocşii, mergem acolo să ne închinăm la moaştele sale, ci şi mulţi musulmani şi catolici. Toţi se tem ca nu cumva sfântul să nu mai lucreze minuni de acum înainte.

După o tăcere lungă, preotul s-a întors către Şribak şi a zis:

„Sfinţii nu pot ajuta nimănui dacă Cel Atotputernic nu aude rugăciunile lor. De ce nu împlineşte întotdeauna rugăciunile lor, aceasta nu stă nici chiar în puterea sfinţilor să o ştie. Judecăţile Sale sunt nepătrunse. Dar, spune-mi: împărţi avuţia ta cu cei săraci?"

„Da, atâta cât pot", a răspuns Şribak.

„Impărţi tu atât de mult, încât să simţi lipsa banilor sau dăruieşti din cele de prisos?"

„Ca să-ţi spun adevărul, le dau din cele ce-mi prisosesc", a răspuns Iovan.

„Vezi, întocmai cum mă aşteptam. Aceasta nu este bine", adăugă preotul, iar glasul său părea să vină şi mai de departe. „De mâine să faci altfel: să faci milostenie la săraci nu precum făceai până acum, ci după cum îţi voi arăta eu, dacă voieşti să mă asculţi."

„Te voi asculta, cu adevărat! Mă voi supune ţie ca însuşi părintelui meu. O, spune-mi...!" a strigat Şribak. Picioarele au început să-i tremure. Preotul s-a întors să plece şi din mers a rostit aceste cuvinte:

„Tu eşti bogat şi lipsurile sătenilor îţi sunt cunoscute. începând de mâine, alege-l pe cel pe care-l socoteşti cel mai nevoiaş dintre ei şi poartă-i de grijă.

Dar ia bine seama la cuvintele mele: nimeni să nu ştie despre fapta ta bună, nici chiar soţia ta. Fă precum a poruncit Hristos: Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta.

Cheamă-l deoparte pe cel pe care l-ai ajutat şi pune-l să făgăduiască că nu va spune nimănui despre fapta ta de milostenie. Şi cere-i să se roage pentru fiul tău.
Această primă şi neaşteptată rugăciune, rostită de un om necunoscut pentru fapta cea bună pe care ai săvârşit-o în taină, îl va ajuta pe fiul tău. "

„Voi face precum ai zis!" răspunse Iovan cu smerenie.

Preotul aproape că nu se mai vedea, iar glasul abia i se făcea auzit.

„Mai pe urmă fă asemenea şi cu un alt om nevoiaş din satul tău. Fă aceasta cât mai adesea cu putinţă, încât să simţi cât mai curând cum averile ţi se împuţinează. Roagă-te lui Dumnezeu să-ţi dea o inimă tare, ca să nu suspini după banii tăi, pentru că inima omului se lipeşte lesne de bunătăţile pământeşti".

„Aceasta voi face! Făgăduiesc să fac aşa cum m-ai învăţat", spuse iarăşi Iovan.

„Şi încă ceva: fiul tău zace cumva în patul său, înlăuntrul casei?"

„Da."

„Mâine scoate-l afară. Lasă-l să stea afară ziua şi noaptea. Păzeşte-l de umezeală, de soare şi vânt, dar lasă-l să stea tot timpul afară. Nu-i da să bea niciun strop de alcool, ci numai lapte proaspăt şi miere. Am spus ce aveam de spus. Anul viitor, pe vremea aceasta, voi veni iarăşi la tine şi nădăjduiesc să te aflu bine dispus dacă vei urma sfatul meu. Mergi cu Dumnezeu!"

Şi zicând acestea, drumeţul cel străin s-a făcut nevăzut.

Vino, Fiul Meu!...

Şribak nu ştie cum s-a întors acasă în seara aceea. Simţea că umblă ca în vis, dar, lucru de mirare, de îndată ce a trecut pragul casei, l-a copleşit o bucurie negrăită. Familiei sale îi părea ca unul ce aflase o taină minunată, care-l umplea de bucurie, dar pe care nu o descoperea nimănui.

A doua zi, Şribak s-a sculat la revărsatul zorilor, a luat cu el o grămadă mare de bani şi a mers la casa lui Miloş Gavrici, un sătean căruia îi murise singurul său bou. L-a chemat afară şi i-a dat banii, zicând: „Iată aici nişte bani cu care să-ţi cumperi alt bou, dar te rog din suflet să nu spui nimănui despre aceasta. Dacă vei spune, nu vei avea parte de fericire. Ia bine aminte: am o pricină temeinică pentru care fac lucrul acesta. Roagă-te lui Dumnezeu pentru fiul meu, Milenko!"

Şribak s-a întors acasă şi a scos afară patul în care zăcea fiul său, aşezându-l sub un tei stufos. La căpătâiul băiatului se afla tot timpul un urcior cu lapte proaspăt. Ziua, Şribak stătea adesea lângă fiul său, spunându-i poveşti interesante, anecdote şi descoperindu-i cugetele sale duhovniceşti.

Tot astfel a făcut şi a doua zi. A mers la casa unei văduve sărace şi i-a dat o mulţime de bani, cerându-i să nu spună nimănui despre fapta sa. Şi pe măsură ce făcea aceasta, îi părea că încetul cu încetul fiul său începe să se înzdrăvenească.

Dar când averea i s-a împuţinat şi soţia lui, Stania, a început să se arate îngrijorată, pe chipul ei zugrăvindu-se o întrebare mută, a băgat de seamă că fiul lui se simte cu mult mai bine.

Trei luni mai târziu, Milenko se simţea destul de întremat pentru a şedea în capul oaselor şi a umbla puţin încoace şi încolo. După încă trei luni, băiatul era în stare să şi muncească. Părinţii săi au început să se gândească a-i găsi o fată cu care să-l însoare.

Încet-încet, s-a împlinit un an de când Iovan s-a întâlnit cu neobişnuitul preot. El a păzit taina, gândindu-se adesea la preot şi întrebându-se dacă acela era vreun om al lui Dumnezeu care încă mai vieţuia pe pământ sau nu cumva era vreun drept care venise din lumea cealaltă să-l ajute.

Sosi şi ziua mult aşteptată. Şibrak a poruncit să i se gătească acasă un mare praznic şi le-a spus tuturor că va veni în ospeţie un prieten de-al său mult iubit, pe care ei nu-l cunosc.

Dar nu a venit nimeni.

In noaptea aceea, lui Şibrak i s-a arătat în vis însuşi preotul cel străin, chiar în locul în care îl văzuse cu un an înainte, numai că de data aceasta era îmbrăcat în veşminte de aur, iar pădurea era scăldată într-o lumină strălucită, minunată şi mai presus de fire.

Preotul i-a spus lui Iovan: „Vino, fiul meu! Eu sunt Sfântul Vasile al Ostrogului!" Şi la fel ca şi prima oară, s-a făcut nevăzut.

Fragment din cartea "Sfantul Vasile al Ostrogului. Viata si minunile. Tamaduitorul celor cu mintile bolnave", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Sfantul Vasile al Ostrogului. Viata si minunile. Tamaduitorul celor cu mintile bolnave"

• Moastele Sfantului Vasile al Ostrogului
  Publicat in : Credinta
• Acatistul Sfantului Vasile al Ostrogului
  Publicat in : Acatiste

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: