Şi dacă ne pierdem drumul? Şi dacă, să presupunem, îl stabilim pe Hristos ca scop al vieţii noastre, dar pe parcurs ne pierdem drumul, ce se întâmplă? Răspunsul este simplu.
Cădem de o mie de ori şi ne ridicăm de o mie şi una de ori.
Viaţa nu este o cursă de viteză. Viaţa este un maraton. Un maraton plin de obstacole, curse şi răutăţi. Un maraton plin de osteneală, de sânge, de lacrimi şi sudoare.
Să aşteptăm să mergem pe acest drum fără să cădem, fără să ne clătinăm, fără să greşim, fără să ne pierdem la un moment dat, este cel puţin nepotrivit. Este utopic.
De asemenea, să credem că, întrucât L-am stabilit pe Hristos ca scop al vieţii, nu vom avea ispite şi greutăţi, nu corespunde cu realitatea. Am putea spune că aşa ceva este neortodox. Nepatristic. Chiar dacă nu avem cunoştinţe adânci de teologie.
Viaţa este grea.
Cu atât mai mult pentru un om care a ales să meargă cu consecvenţă faţă de şinele său şi faţă de alegerile sale.
Iar dacă la un moment dat ne pierdem drumul, nu se întâmplă ceva cumplit şi groaznic. Il vom căuta şi îl vom regăsi.
Doi sunt vrăjmaşii pe care-i are omul, omul bine intenţionat, în legătură cu scopul său. Primul este necunoaşterea, iar al doilea deznădejdea.
Atunci când spunem necunoaştere, nu ne referim la nivelul de educaţie sau la inteligenţă. Hristos nu este privilegiul celor „deştepţi". Atunci când spunem necunoaştere ne referim la necunoaşterea care rezultă din lene. Din confort. Din trândăvie.
Se poate ca un om să vrea să caute, să afle, să vadă pentru ce trăieşte, pentru ce există, dar să-i fie lene să facă asta. Să nu dorească să se zorească.
Să nu dorească să insiste. Să nu dorească să pună umărul. Şi astfel zilele şi orele lui trec inutil, fără vitalitate, fără scânteie, fără sporire. Şi deşi se poate ca în cuvintele sale să fie binevoitor, lenevia îl ţine pe loc. Lenevia lui este motivul pentru care se află în necunoaştere. Lenevia şi confortul său.
Ca în legenda lui Esop cu iepurele şi broasca ţestoasă. Iepurele stătea la umbră şi îşi spunea: „Am încă timp...". N-a alergat, n-a luptat, nu s-a stresat, şi în felul acesta a pierdut cursa. Aşa păţim şi noi, oamenii, în viaţă. Poate că vrem. Poate că avem intenţii bune. Poate că spunem: „Bine zice Hristos şi Biserica", dar avem încă timp. Să mai treacă timpul şi vedem. Vom vedea ce-o să facem pe parcurs.
Pe de altă parte, avem un vrăjmaş mai viclean. Mai şiret. Mai dificil. Un vrăjmaş la care trebuie să fim deosebit de atenţi. Cu care nu-i bine să te joci. Şi acesta este deznădejdea.
Tradiţia spune că diavolul, pe cel pe care nu-l poate birui prin mândrie, îl biruie prin deznădejde. Şi aşa este.
Deznădejdea e lucru greu. E cancer. Vierme. Omul poate să caute şi să-L pună pe Hristos cu consecvenţă ca scop al vieţii lui. Să-şi stabilească şi obiectivele şi să pornească.
Şi fie din oboseală, fie din neatenţie, fie din cauza alegerilor rele, fie din mândrie, omul la un moment dat calcă strâmb şi cade.
Cade şi îşi pierde scopul.
Şi se apucă de alte lucruri.
Şi, lăsând la o parte lupta lui, acum începe să alerge după bani, după slavă lumească, după sex, după tot felul de plăceri şi dependenţe. Şi nu doar că aleargă după ele. Aleargă după ele şi le îndumnezeieşte. Face ceea ce am spus mai sus. Incearcă să găsească substituenţi pentru a acoperi golul său existenţial. Poate că momentan se simte odihnit, dar dacă nu va găsi hrană consistentă să mănânce, la un moment dat se va îmbolnăvi.
Să spunem deci că omul acesta „îşi vine în sine" (Luca 15,17). Că la un moment dat îşi revine, vede ce a făcut şi se necăjeşte.
Exact acel punct este un punct de cotitură. Un punct în care omul trebuie să-şi adune tot curajul, toate puterile care i-au mai rămas şi să facă trecerea.
Să spună „am păcătuit" şi să înceapă iarăşi lupta de la capăt.
Una din persoanele dragi mie este Apostolul Petru. Mereu m-a fermecat temperamentul lui.
Nu digera nimic.
Era direct, cu patimă în el, cu caracter aspru. In ochii mei mi-l imaginez ca un gigant. Om măreţ. Viteaz.
Petru şi-a găsit scopul vieţii.
Trăia pentru Hristos, încă înainte ca Hristos să învie.
Chiar dacă nu înţelegea bine ce se întâmplă. Trăia pentru Hristos cu toată fiinţa lui. Cu toată puterea sufletului său.
Atunci când Hristos i-a adunat pe ucenicii Lui şi le-a spus: „Voi toţi vă veţi sminti întru mine..." (Matei 26, 31), Petru şi-a ieşit din minţi.
„Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti" (Matei 26,33), I-a spus lui Hristos. Şi totuşi. L-a părăsit. S-a lepădat de El.
S-a lepădat de el în faţa unui copilaş. A unei fetiţe. Ce a făcut Petru acolo?
A călcat strâmb. Şi-a pierdut destinaţia. Şi totuşi. N-a renunţat. A plâns. S-a pocăit. Şi a început să lupte de la capăt (Matei 26, 69-75). De partea cealaltă pe cine avem?
Il avem pe Iuda. Acesta L-a trădat pe Hristos. Şi el S-a lepădat de Acela.
Şi Iuda şi-a dat seama de greşeala lui. Dar cu toate acestea, nu şi-a schimbat viaţa. N-a făcut trecerea. N-a luptat să-şi regăsească drumul şi scopul.
Ceea ce suntem chemaţi să facem noi este să alegem.
Să alegem cu cine vrem să ne asemănăm. Să alegem ca cine vrem să devenim.
Ca Petru sau ca Iuda.
Atunci când începi să lupţi cu consecvenţă, să te gândeşti Ia următorul lucru: Oricât de strâmb ar merge lucrurile, oricâte greşeli ai face, oricâte căderi ai avea, mereu există posibilitatea întoarcerii. Mereu există nădejde.
Elefterios G. Elefteriadis
Fragment din cartea "Spune-mi un motiv să trăiesc", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Spune-mi un motiv să trăiesc"
-
Patimile - boli ale sufletului
Publicat in : Credinta -
Cum se nasc patimile ?
Publicat in : Editoriale -
Patimile si Invierea in psalmi
Publicat in : Saptamana Patimilor -
Patimile Celui fara de patimi
Publicat in : Saptamana Patimilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.