Lepadarea lui Petru talcuita de parintele Iosif Vatopedinul

Subiectul lepădării lui Petru, după cuvântul Părinților, este iconomie. Pentru că nu era cu putință ca Petru, care, în tot răstimpul cât a fost cu Hristos, a arătat atâta râvnă și atâta smerenie, să cadă într-o greșeală atât de mare, să se lepede de trei ori de Stăpânul Hristos. Acest fapt nu are nici o rațiune. Aduceți-vă aminte de mărturisirea lui Petru! Când Iisus i-a întrebat pe ucenici: ”Voi cine ziceți că sunt?”, Petru a mărturisit și a zis: ”Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Și Iisus al nostru s-a întors și a zis: ”Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Și Eu îți zic ție că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16:16-18).

Petru era din fire foarte râvnitor și neînduplecat. În atotînțelepciunea Lui, după mărturisirea lui fierbinte, Dumnezeu l-a așezat ca temelie a Bisericii. Dar pentru că Biserica îmbrățișează întreaga fire umană, toate caracterele, nu doar pe râvnitori și pe puternici, ci și pe cei slabi și neputincioși, a îngăduit Domnul tripla lepădare a lui Petru. Pentru că, să nu uităm: cei mai mulți oameni sunt slabi și neputincioși. Nici măcar 5% nu sunt oameni cu caractere puternice, care L-au iubit pe Dumnezeu total și care în elanul dragostei lor au arătat lepădare de sine. Așadar, pentru restul, care sunt neputincioși, s-a făcut iconomie. Petru însă, ca unul ce era râvnitor și puternic și nu putea să înțeleagă ce este îngăduința față de celălalt, nu ar fi ajuns altfel să înțeleagă ce înseamnă să fii neputincios.

Prin urmare, Dumnezeu face o iconomie și îngăduie ca Petru să se lepede de El. Apoi tot El îl vindecă. Se apropie de el și îi spune: ”Petre, Mă iubești? Petre, mă iubești?”. Petru s-a întristat, nu înțelegea acest lucru. Dar cele trei întrebări au fost puse spre tămăduirea celor trei lepădări.

Prin tripla mărturisire, Petru s-a eliberat de vinovăție. A învățat însă din experiență că până și cei râvnitori au nevoie de îngăduință.

Același lucru face Dumnezeu și cu Apostolul Pavel. Pentru că urma să devină coloana vertebrală a Bisericii, a îngăduit ca la început să fie prigonitor, dușman, iar apoi îl ia Domnul și Pavel, cu adânc simțământ de smerenie, spune: ”nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (I Cor 15:9). Am însă o circumstanță atenuantă, anume că ”am lucrat din neștiință” ( I Timotei 1:13).

Vedeți cu câtă atotînțelepciune iconomisește Dumnezeu, ca să ne dea și nouă o mângâiere. Pentru că acești corifei, dacă ar fi intrat cu puterea elanului lor în Biserică, de unde ar fi știut că noi, neputincioșii, nu putem acum să ținem după ei? În acest chip se pogoară dumnezeiasca bunătate către neputințele oamenilor, ca să putem și noi să ajungem la aceasta. Se pogoară Dumnezeu, ca să ne ridicăm noi.

Iosif Vatopedinul

Lepadarea lui Petru talcuita de Sfantul Ioan Gura de Aur

„…Dar Petru, răspunzând, a zis: „Chiar dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti“.

Ce spui, Petre? Profetul a spus că se vor risipi oile, Hristos a întărit cele spuse şi tu spui: „Nu!” Nu-ţi sînt de ajuns cuvintele dinainte, prin care Hristos ţi-a închis gura, atunci cînd ai spus: „Milostiv fii Ţie, Doamne! (Matei 16, 22)”.

Nu, lui Petru nu i-au fost de ajuns. Şi de aceea Domnul îl lasă să cadă, pentru ca să-l înveţe şi prin aceasta să asculte totdeauna de ce spune Hristos şi să ajungă la încredinţarea că este mai vrednică de credinţă hotărîrea lui Hristos decît propriul lui cuget. Ceilalţi ucenici, la rîndul lor, nu puţin au cîştigat de pe urma lepădării lui Petru; şi-au dat seama de slăbiciunea firii omeneşti şi de adevărul lui Dumnezeu. Cînd Hristos prezice ceva, nu trebuie să o faci pe deşteptul şi nici să te arăţi mai grozav decît majoritatea oamenilor, că spune Pavel: „ Vei avea laudă faţă de tine însuti şi nu faţă de altul” (Gal. 6, 4).

Petru ar fi trebuit să se roage şi să spună: „Ajută-ne, Doamne, ajută-ne nouă ca să nu ne despărţim de Tine!” Dar nu; el se încrede în sine şi spune: „Chiar dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată”. „Chiar dacă Te vor părăsi toţi, spune Petru, eu nu Te voi părăsi!“

A ajuns încetul cu încetul încrezut. Hristos deci voind să-l smerească, a îngăduit să se lepede de El. Pentru că Petru nu L-a ascultat nici pe El, nici pe profet – că Domnul de aceea a adus mărturia profetului, ca să nu I se împotrivească nimeni – deci, pentru că Petru nu I-a ascultat cuvintele, îl învaţă cu faptele. Că pentru aceasta a îngăduit să se lepede, ca prin lepădarea de Hristos să se îndrepte, ascultă ce-i spune Domnul: „Iar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta” (Luca 22, 32). A spus aceste cuvinte voind să-l mustre cu asprime, ca să-i arate că păcatul lui este mai greu decît celelalte păcate şi că are nevoie de mai mult ajutor. Două păcate săvîrşise Petru prin spusele sale: unul, că se împotrivise cuvintelor Domnului; altul, că se credea mai mare decît ceilalţi ucenici; dar, mai bine spus, mai săvîrşise şi un al treilea, că şi-a atribuit lui totul. Pentru a-l vindeca de aceste păcate, Hristos a îngăduit deci ca Petru să cadă. De aceea Hristos, lăsînd la o parte pe ceilalţi ucenici, Se adresează lui Petru şi-i spune: „Simone, Simone, iată satana a cerut ca să vă cearnă ca griul” (Luca 22, 31), adică să vă tulbure, să vă zăpăcească, să vă ispitească; „dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta“.

– Dar dacă a cerut să-i cearnă pe toţi, pentru ce Hristos n-a spus:

„M-am rugat pentru toţi“?

– Negreşit pentru pricina pe care am spus-o mai înainte. Domnul i Se adresează numai lui Petru ca să-l mustre şi să-i arate că păcatul lui era mai greu decît celelalte păcate.

– Dar pentru ce Hristos n-a spus: „Eu n-am îngăduit“, ci: „M-am rugat”?

– Mergînd la patimă, Hristos foloseşte cuvinte smerite, ca să-Şi vădească firea Sa omenească. Cum ar fi avut nevoie să Se roage ca să întărească sufletul unui om care se clătina, El Care a zidit Biserica pe mărturisirea lui Petru şi aşa a întărit-o încît să nu fie biruită de mii şi mii de primejdii şi de morţi, El, Care a dat lui Petru cheile împărăţiei cerurilor şi l-a făcut domn peste o atît de mare putere, El, Care n-a avut nevoie de rugăciune pentru a-i da lui Petru acestea? Cînd i-a dat lui Petru puterea, Hristos n-a spus: „M-am rugat”, ci a spus cu autoritate: „Voi zidi Biserica Mea şi-ţi voi da ţie cheile cerurilor“.

– Dar pentru ce n-a grăit şi acum tot aşa?

– Şi pentru pricina pe care am spus-o şi pentru slăbiciunea ucenicilor. Că ei n-aveau despre Domnul părerea ce I se cuvenea.

– Dar cum s-a făcut că Petru s-a lepădat de Domnul cu toate că Domnul S-a rugat pentru el?

– Domnul nu S-a rugat ca să nu se lepede, ci ca să nu piară credinţa lui, ca să nu piară desăvîrşit. Acesta a fost un semn al purtării de grijă a Domnului pentru Petru. Frica a alungat totul din sufletul lui; frica lui a fost nemăsurată, pentru că Dumnezeu l-a lipsit cu totul de ajutorul Lui. Şi l-a lipsit cu totul pentru că era cu totul mare în sufletul lui păcatul îngîmfării şi al împotrivirii. Deci, ca să stîrpească din rădăcină aceste păcate, Hristos a lăsat ca Petru să fie cuprins de un mare zbucium sufletesc.

Că păcatele acestea erau adînc înfipte în sufletul lui Petru se vede de acolo că nu s-a mulţumit numai cu ce a spus mai înainte, împotrivindu-se şi profetului şi lui Hristos, ci şi mai apoi, după ce Hristos i-a spus:

„Amin grăiesc ţie, că în această noapte, înainte de a cînta cocoşul, te vei lepăda de trei ori de Mine“,

Petru a zis:

„Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine“.

Evanghelistul Luca aminteşte că Hristos cu cît oprea mai mult, cu atît Petru se împotrivea mai tare (Luca 22, 34). Ce înseamnă asta, Petre? Cînd Domnul a spus: „Unul din voi Mă va vinde“, te temeai să nu fii tu cumva vînzătorul şi ai silit pe ucenicul pe care-l iubea Iisus să-L întrebe (In, 13, 22-24), deşi nu te ştiai cu nimic pe cuget, acum însă te împotriveşti cînd Hristos strigă şi vorbeşte destul de desluşit că „toţi vă veţi sminti“? Şi nu te împotriveşti numai o dată, ci chiar de două ori şi de mai multe ori. Tot aşa spune şi Luca.

– Dar din ce pricină a făcut Petru lucrul acesta?

– Din dragostea lui mare, din marea lui bucurie de a fi cu Hristos. Cînd Petru s-a văzut scăpat din neliniştea din timpul vînzârii, cînd a văzut cine era vînzătorul, a căpătat curaj, a grăit şi s-a socotit mai mare şi mai tare decît ceilalţi ucenici, zicînd: „Chiar dacă toţi se vor sminti, eu nu mă voi sminti“. Cuvintele acestea sînt cuvinte de om ambiţios. De altfel chiar în timpul cinei apostolii se întrebau cine este mai mare între ei (Luca 22, 24). Atît de mult îi tulbura păcatul acesta. Da, Hristos l-a împiedicat pe Petru să fie ambiţios, dar nici într-un caz nu l-a împins să se lepede de El – Doamne fereşte! -, ci l-a lăsat lipsit de ajutorul Lui şi i-a vădit firea lui omenească. Uită-te însă cît de smerit este mai tîrziu! După înviere, cînd Petru a întrebat: „Dar cu acesta ce va fi?” (In 21, 21), Hristos i-a închis gura şi Petru n-a mai îndrăznit să I se împotrivească aşa cum a făcut acum, ci a tăcut. Iarăşi la înălţarea Domnului, cînd a auzit: „Nu este vouă a şti anii sau vremurile “(Fapte 1, 7), Petru tace din nou şi nu I se împotriveşte. Mai tîrziu, cînd era pe acoperiş, cînd a văzut pînza şi a auzit vocea spunîndu-i: „Ceea ce Dumnezeu a curăţit, tu nu spurca” (Fapte 10, 15), Petru stă liniştit şi nu cere lămuriri, deşi nu ştia bine ce înţeles au cuvintele acelea.

Toate acele păcate – îngîmfarea, duhul de împotrivire şi ambiţia – au lucrat căderea lui Petru. Înainte de cădere îşi atribuia luişi totul şi zicea: „Chiar de se vor sminti toţi, eu nu mă voi sminti“; şi: „Chiar de ar trebui să mor, eu nu mă voi lepăda de Tine“, cînd ar fi trebuit să spună: „Dacă mă voi bucura de ajutorul Tău“. Mai tîrziu nu mai grăieşte aşa, ci cu totul dimpotrivă: „Ce vă uitaţi la noi, ca şi cum cu puterea sau cu evlavia noastră l-am făcut pe acesta să umble?” (Fapte 3, 12).

Din toate aceste fapte scoatem o mare învăţătură: strădania omului nu e îndestulătoare, dacă omul nu se bucură de ajutorul cel de sus; şi iarăşi: nu cîştigăm nimic de pe urma ajutorului de sus dacă nu ne străduim. Şi una şi alta o arată Iuda şi Petru. Iuda s-a bucurat de mult ajutor, dar nu i-a folosit, pentru că n-a voit şi nici nu şi-a adus partea lui de strădanie; Petru s-a străduit, dar a căzut, pentru că nu s-a bucurat de nici un ajutor de sus. Din acestea două se împleteşte virtutea: din ajutorul cel de sus şi din strădania noastră. De aceea, vă rog, nici să nu dormiţi, lăsînd totul pe seama lui Dumnezeu, dar nici, străduindu-vă şi muncind, să socotiţi că toate faptele voastre se datoresc numai ostenelilor voastre. Dumnezeu nu vrea să fim nepăsători; de aceea nu face El totul; dar nici nu vrea să fim îngîmfaţi; de aceea n-a lăsat totul în puterea noastră, ci, înlăturînd ce este vătămător şi dintr-o parte şi din alta, ne-a lăsat ce ne este de folos. Aceasta este pricina că a lăsat pe verhovnicul apostolilor să cadă, smerindu-l; şi aşa l-a îmboldit spre mai mare dragoste. „Că celui ce i s-a iertat mai mult, va iubi mai mult (Luca 7, 47)”.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Lepădarea lui Petru in Sinaxarul lunii iunie

Iisus a fost arestat şi legat. Mai întâi a fost dus la Ana; căci acela era socrul lui Caiafa, care era marele preot în acel an. Iar Simon-Petru şi Evanghelistul Ioan Îl urmau pe Iisus. Fiindcă Ioan era cunoscut de marele preot, a intrat în curte. Dar Petru a rămas afară, în faţa uşii. Apoi, Ioan a venit şi a vorbit cu portăreasa ca să-l lase şi pe Petru săintre. „Slujnica portăreasă i-a zis lui Petru: «Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Omului acestuia?» Acela a zis:«Nu sunt». Iar slugile şi slujitorii făcuseră foc, şi stăteau şi se încălzeau, că era frig, şi era cu ei şi Petru, stând şi încălzindu-se. Deci arhiereul L-a întrebat pe Iisus despre ucenicii Lui şi despre învăţătura Lui” (In 18,17-19). Apoi, Ana L-a trimis pe Iisus la Caiafa, marele preot.

Sfântul Ambrozie ne reaminteşte că „Evanghelistul Ioan spune «era frig». Dacăne gândim la anotimp, nu era posibil să fi fost frig; dar era frig acolo unde Iisus nu era recunoscut, unde nimeni nu vedea lumina, unde focul mistuitor[1] era negat. Petru stătea lângă foc fiindcă simţea că îngheaţă. Rău este focul evreiesc; arde, dar nu încălzeşte. Rea este inima care împrăştie cenuşa greşelii chiar şi în minţile sfinţilor, căci ochii lăuntrici ai lui Petru erau întunecaţi”[2].

Acum, „Petru şedea afară, în curte. Și o slujnică s-a apropiat de el, zicând: «Și tu erai cu Iisus Galileeanul». Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, zicând: «Nu ştiu ce zici». Și ieşind el la poartă, l-a văzut alta şi a zis celor de acolo: «Și acesta era cu Iisus Nazarineanul». Și iarăşi s-a lepădat cu jurământ: «Nu cunosc pe omul acesta». Iar după puţin, apropiindu-se cei ce stăteau acolo au zis lui Petru: «Cu adevărat şi tu eşti dintre ei, căci şi graiul te vădeşte». Atunci el a început a se blestema şi a se jura: «Nu cunosc pe omul acesta». Și îndată a cântat cocoşul. şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: «Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine»[3]. şi ieşind afară, a plâns cu amar” (Mt. 26,69-75)”[4].

Sfântul Grigorie Palama ne oferă tâlcuirea sa referitor la aceste evenimente: „Prinţul răului, ştiind că Petru era înzestrat cu înţelepciune şi aprins de dragostea pentru Hristos, nu a îndrăznit un atac pe faţă, ci pe ocolite, din partea cea dreaptă. Înşelându-l cu mult vicleşug, l-a ispitit să facă mai mult decât era necesar şi, astfel, în timpul Patimilor celor mântuitoare, când Domnul a zis către ucenici: «În această noapte toţi vă veţi sminti întru Mine» (Mt. 26,31), Petru a tăgăduit, necrezând. Dar nu numai atât, ci s-a pus pe sine mai presus decât toţi ceilalţi, zicând că dacă toţi se vor sminti, el nu o va face. Urmarea a fost că s-a lepădat mai mult decât toţi, doborât de propria îndrăzneală, astfel încât mai mult decât toţi ceilalţi a fost smerit, pentru ca, la vreme, să fie arătat mai strălucitor, nu precum Adam, ispitit, biruit şi dus la moarte, ci ispitit, înjosit puţin, dar biruind pe ispititor. El imediat s-a defăimat pe sine prin puternica sa pocăinţă şi întristare”[5].

Note:
[1]Deut. 4,24; Evr. 12,29.
[2]Sfântul Ambrozie, Tâlcuire, Cartea X, § 76.
[3]Sfântul Ioan Gurăde Aur: „Evanghelistul Marcu (Mc. 14,68-72) spune, la rândul său, că Petru s-a lepădat întâia oară atunci când cocoşul a cântat întâia oară; iar când s-a lepădat a treia oară, cocoşul a cântat a doua oară. Marcu istoriseşte mai cu deamănuntul slăbiciunea lui Petru şi ne arată că era mort de frică. Pe toate acestea Marcu le ştia de la dascălul său, căci fusese ucenicul lui Petru. Aceasta mai cu seamă trebuie să ne uimească! Că Marcu nu numai că n-a ascuns greşeala dascălului său, ci a şi istorisit-o mai lămurit decât toţi ceilalţi evanghelişti, pentru căa fost ucenicul lui Petru. Poate cineva m-ar întreba: «Cum pot fi adevărate spusele evangheliştilor, când Matei spune: „Amin zic ţie, că mai înainte de a cânta cocoşul te vei lepăda de Mine de trei ori” (Mt. 26,34) iar Marcu spune că, după ce s-a lepădat a treia oară, cocoşul a cântat a doua oară (Mc. 14,72)?». Spusele evangheliştilor sunt întru totul adevărate şi nu se contrazic. Pentru că, de obicei, cocoşul cântă la fiecare cântat de trei ori şi de patru ori, Marcu ne vorbeşte despre aceste cântece repetate ale cocoşului ca să arate că nici glasul cocoşului nu l-a oprit pe Petru de la cădere şi nici nu i-a adus aminte. Aşa că sunt adevărate şi spusele lui Matei şi ale lui Marcu. Înainte de a termina cocoşul întâiul său cântat, Petru s-a lepădat de trei ori. Și nici dupăce i-a adus aminte Hristos de păcatul lui n-a îndrăznit să plângă înaintea tuturora, ca să nu-l dea de gol lacrimile, ci „a ieşit afarăşi a plâns cu amar”.
[4]Cf. Mc. 14,67-72; Lc. 22,55-62; In 18,17.
[5]Sfântul Grigorie Palama, Om. XXVIII, pp. 100-101. (Sinaxarul mare al Bisericii Ortodoxe. Luna iunie, Editura Doxologia)

• Lepadarea lui Petru
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• Prezicerea lepadarii lui Petru
  Publicat in : Patimile lui Hristos

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: