Dominarea copiilor de către părinţi poate, de asemenea, să aibă rezultate nefaste asupra sufletului lor.
Există părinţi care se poartă cu copiii lor ca şi când ar fi victimele lor. Ai născut copii? Sunt copiii tăi, dar nu înseamnă că sunt un obiect pe care îl posezi. Copiii aparţin lui Dumnezeu şi lor înşişi, nu părinţilor. Părinţii îşi înfruntă de multe ori proprii copii ca şi când ar fi proprietatea lor şi de aceea intervin în viaţa lor, îi domină şi vor să-i formeze pe calapodul lor.
In această situaţie trebuie să avem în vedere - şi părinţii, şi preoţii care lucrează la nivel spiritual, duhovnicesc - ceva pe care poate l-am menţionat şi altă dată. Plantăm o floare în glastră, o udăm, îi punem îngrăşământ, îi punem întărituri, o punem la soare etc. Facem toate acestea, însă nu tragem de ea să crească; creşte de la sine. Ceea ce va deveni, va deveni numai din ea. Noi nu facem altceva decât să-i dăm ce-i trebuie.
Tot aşa şi duhovnicul, şi, în general, Biserica, oferă fiecărui creştin ceea ce îi trebuie; creştinul însă va creşte duhovniceşte ca o persoană liberă. Acelaşi lucru trebuie să funcţioneze şi într-o familie: părinţii vor avea grijă de copii, le vor asigura hrana, îmbrăcămintea şi orice altceva au nevoie. Ii vor călăuzi, îi vor sfătui, desigur, îi vor proteja. Dar nu trebuie niciodată să îi domine.
Este cunoscut că acei copii care aparţin unor părinţi consideraţi celebri se dovedesc a fi nişte firi slabe. Pentru că părinţii lor nu le permit să crească şi să-şi exprime pe deplin unicitatea lor.
Dacă într-o familie tatăl este o personalitate puternică, sau atunci când e veşnic nemulţumit, un fel de zbir, copiii vor avea o personalitate ştearsă, fiindcă nu se vor dezvolta liber.
Părinţii care îşi domină copiii sunt, de regulă, ei înşişi victime ale complexului de inferioritate.
Ştiu sau nu ştiu acest lucru, există şi în ei o cauză care îi determină să se poarte aşa. Au ei înşişi, din copilărie sau cine ştie de când, complexul inferiorităţii.
Proiectează asupra propriilor copii traumele şi conflictele lor interioare.
Am zis şi altădată că un părinte care a vrut să studieze şi nu a reuşit - şi asta nu numai financiar - vrea cu orice preţ să studieze copilul său, ca să devină ceea ce a visat el.
Dar copilul a visat, oare, să devină profesor universitar? Poate copilul nu are abilităţi, ci poate să absolve cel mult gimnaziul. Ce păţesc aceşti bieţi copii de pe urma părinţilor doar Dumnezeu ştie. Numai sufleţelul lor ştie ce pătimesc copiii ai căror părinţi vor cu orice chip să ajungă odraslele acolo unde ei înşişi şi-au dorit.
Aceşti părinţi judecă fiecare acţiune a copiilor lor şi îi descurajează, punând asupra lor sarcini imposibil de îndeplinit.
Le zic, aşadar, acestor copii: „Vei face asta, vei reuşi cealaltă, vei ajunge la acel scop” etc.
ARHIM. SIMEON KRAIOPOULOS
Fragment din cartea "PĂCATUL ŞI STĂRILE PSIHOPATOLOGICE", Editura Bizantina
Cumpara cartea "PĂCATUL ŞI STĂRILE PSIHOPATOLOGICE"
-
Educatia copiilor
Publicat in : Cum indrumam copilul in viata duhovniceasca
-
Educatia copiilor
Publicat in : Credinta -
Rolul familiei in educatia copiilor - o perspectiva eclesiala
Publicat in : Morala -
Pedeapsa si rasplata in educatia copiilor
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.