Deși nu se poate vorbi despre o înţelegere a suferinţei, există totuși o cale de împăcare cu ea. Iar această Cale este Domnul Iisus Hristos.
Mântuitorul nostru s-a întrupat în mijlocul suferinţei, arătând astfel că doar cel care o asumă în totalitate o poate birui prin înviere întru Hristos.
Dacă omul pătimește, atunci şi Dumnezeu pătimeşte împreună cu el. Putem răbda, pentru că mai înainte de noi, Iisus a biruit suferința şi moartea prin ascultare până la răstignire pe cruce. Dacă suntem nedreptăţiţi, El a fost cel dintâi nedreptăţit.
Cu toate că suferința rămâne în continuare neînţeleasă, totuşi în Dumnezeu ea poate fi acceptată, nu ca o simplă resemnare, ci ca un act de credință și de iubire mărturisitoare. Faptul că Dumnezeu suferă împreună cu noi, arată că durerea nu e arbitrară sau întâmplătoare, ci are un sens.
Prin Iisus Hristos, Cel care „S-a pogorît din ceruri şi S-a făcut om și S-a răstignit pentru noi, şi a pătimit şi S-a îngropat, și a înviat a treia zi, după Scripturi”, problema suferinţei a primit pentru prima dată un răspuns din partea lui Dumnezeu: omul nu este singur în suferinţa lui.
Acest fapt face ca suferinţa să poată fi suportată, deoarece, în Iisus Hristos, ea capătă un sens ce anticipează bucuria veşnică a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Dacă suferim întru Hristos, suferinţa devine bucurie, oricât de mare şi îndelungată ar fi ea, întrucât Dumnezeu pătimește împreună cu noi, iar suferinţa Lui este incomparabil mai mare decât a noastră.
Cu toate acestea, Dumnezeu suferă cu bucurie, deoarece pentru El e o desfătare să sufere împreună şi pentru cel care s-a lăsat în mâinile Lui.
Atunci suferinţa nu mai este propriu-zis o suferinţă, pentru că, în inima suferinţei, omul îl descoperă pe Dumnezeu.
Pentru cel care trăieşte întru Dumnezeu, suferinţa nu mai e nenorocire şi durere, ci se transformă în viață reînnoită.
Încercarea omului de a afla fericirea sau împlinirea în afara lui Dumnezeu este şi a fost dintru început sortită eşecului, întrucât singur Dumnezeu este pentru om izvorul bucuriei desăvârşite (Jean-Claude Larchet, „Terapeutica bolilor spirituale”, Edit. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 87).
Durerea nu poate fi înţeleasă, câtă vreme mai suntem în această „vale a plângerii” (Ps. 83, 7), deoarece, aici pe pământ, „vedem ca prin oglindă, în ghicitură” (I Co. 13, 12).
Însă, tot ceea ce ni se înfăţişează acum ca lipsit de sens şi nedrept, la Judecata de apoi va primi răspuns.
Acum „cunoaştem în parte” (I Co, 13, 12) lucrarea ascunsă a lui Dumnezeu dar, atunci când Mântuitorul Iisus se va arăta omului „faţă către faţă” (I Co, 13, 12), se va descoperi şi sensul suferinţei spre mângâierea celor răscumpăraţi întru El.
Suferinţa ne poate călăuzi spre o cunoaştere mai deplină, însă aceasta nu este singura cale spre adevăr şi lumină. La Domnul Hristos se poate ajunge şi pe calea fericirii, mai ales când bucuria devine o permanentă depășire a suferinței, prin puterea lui Dumnezeu.
Ascultând cuvântul Sfintei Scripturi: „Iar după El venea mulţime multă de popor şi de femei, care se băteau în piept şi Îl plângeau. Şi întorcându-Se către ele, Iisus le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri” (Lc. 23, 27-28), înțelegem că, mai înainte de a-L prohodi pe Hristos Dumnezeu, noi trebuie să ne plângem neîncetat păcatele.
Toată lucrarea mântuitoare a Domnului Iisus ne privește în primul rând pe noi, inclusiv participarea la Sfintele Patimi, care au drept rost deschiderea izvorului lacrimilor noastre, nu pentru a-L plânge pe Hristos, ci pe noi, care Îl răstignim de fiecare dată, de nenumărate ori, cu fiecare păcat pe care îl facem.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.