CONCLUZII
Studiul de faţă al ideilor curente din vechiul Israel despre natura şi modalitatea prezenţei divine pe pământ a încercat să urmărească dezvoltarea concepţiilor şi să demonstreze că la baza aparentei diversităţi de opinii asupra acestui subiect există o unitate fundamentală. In special, ne-am străduit să înfăţişăm importanţa vitală a dezvoltării religiei în Israel, a cuceririi Ierusalimului şi a zidirii templului acolo. Nevoia continuă de a defini natura şi locaţia prezenţei divine a fost un factor de o importanţă vitală pentru teologia israelită, deoarece o asemenea noţiune exprimă un lucru esenţial despre natura şi scopul lui Dumnezeu. Yahwe era Dumnezeul care nu numai că a chemat Israelul să fie poporul Său şi „i-a unit" cu El printr-un legământ, ci şi Cel Care le-a promis prin acest legământ că va sălăşui în mijlocul lor, pentru ca această prezenţă divină să deosebească Israelul de toate celelalte neamuri de pe pământ (Ieşirea 33, 16; Iezechiel 37, 28).
In toate paginile Vechiului Testament putem observa că această convingere a lui Yahwe de a locui în mijlocul lui Israel formează o temă unitară, în care putem identifica un anumit progres al ideilor. In acest progres a existat un continuu efort de interpretare şi re-interpretare, până când o serie de concepte teologice au fost implicate pentru a sublinia acea idee. In ultimele secole ale perioadei Vechiului Testament găsim o multitudine de idei asupra acestui subiect, împreună cu o anumită tensiune între ceea ce s-a promis şi ceea ce s-a împlinit în prezentul imediat. O asemenea tensiune a fost simţită în cea mai mare măsură datorită accentului pus pe transcendenţa lui Dumnezeu, accent regăsit în întreaga teologie evreiască şi a interpretărilor istorice. Promisiunile prezenţei lui Yahwe a devenit o parte esenţială din teologia evreiască, conducând la formarea doctrinei shekinah şi având o importanţă esenţială în ceea ce priveşte doctrina eshatologică.
In Noul Testament, datorită pretenţiei creştinismului de a fi adevăratul Israel al lui Dumnezeu şi moştenitorul promisiunilor Vechiului Testament, concepţiile despre prezenţa divină din Israel au căpătat o nouă semnificaţie în lumina întrupării şi a Duhului Sfânt. Pentru noi este important a încerca să plasăm ideile despre prezenţa lui Yahwe în Israel într-un întreg şi de a dezvălui convingerile care se află la baza acestora. O tendinţă proeminentă a încercărilor de realcătuire a istoriei, din secolul XIX, era aceea de a vedea o evoluţie prin intermediul căreia Yahwe, fiind la început un spirit animist al Muntelui Sinai, se descoperă mai târziu ca Dumnezeul transcendent al universului. Alţii au privit concepţia despre prezenţa lui Yahwe pe pământ, în „corturi", ca pe o necesitate târzie în Israel.
Studiul de faţă a pornit cu convingerea că experienţa timpurie a lui Israel în ceea ce-l priveşte pe Yahwe, potrivit experienţei religioase a neamurilor din jurul Israelului, i-a arătat acestuia că El este atât imanent, cât şi transcendent, astfel încât nu putem înfăţişa un Dumnezeu transcendent, ce are la origine un Dumnezeu imanent dintr-unul transcendent. Nicio teorie nu justifică faptul că încă de la începutul istoriei sfinte a lui Israel, Yahwe este prezentat ca manifestându-se atât transcendent, cât şi imanent.
Un astfel de aspect era valabil pentru zeii din Canaan, chiar dacă în cazul lor, credinţa în imanenţa divină tindea să fie predominantă. Aceasta era incompletă, deoarece însăşi zeii erau aspecte divinizate ale naturii, sau fenomene naturale, şi, în special, deoarece se credea că astfel de zei erau accesibili prin folosirea simbolurilor persoanelor şi locaşelor proprii.
Locaşurile divine pământeşti ale acestor zei erau într-o strânsă relaţie cu locaşurile lor „mitologice", cele reale, acestea fiind şi mijlocul prin care ei revărsau pe pământ energiile binecuvântării şi fertilităţii. Astfel de zei erau consideraţi parte integrantă din procesul natural şi, astfel, a fost subliniat aspectul de imanenţă naturală a acestora. In mod teoretic, transcendenţa şi imanenţa erau combinate, o anumită tensiune născându-se datorită unui simbolism cultic. Credinţa de început a lui Israel a fost credinţa în Yahwe, Dumnezeul Care i-a eliberat din Egipt şi care a încheiat cu ei un legământ pe Muntele Sinai.
Yahwe s-a descoperit printr-o teofanie, în mod transcendent, oamenilor şi naturii, şi, totuşi, prin manifestarea prezenţei Sale divine şi prin afirmarea voii Sale, această teofanie a fost posibilă. Mai mult, s-a crezut despre Yahwe că „prezenţa Sa" îl va însoţi pe Israel spre pământul lor. Iniţial, Muntele Sinai a fost considerat locaşul lui Yahwe, însă această concepţie nu i-a permis să umbrească natura transcedentală a lui Yahwe în mijlocul lor şi, astfel, datorită teofaniei Sale, prin cult, se credea că promisiunea lui Yahwe de a fi împreună cu poporul s-ar fi împlinit. Orice încercare de a-L limita la nivelul unui spirit al naturii a fost, în mod ferm, respinsă. Cu toate acestea, pentru realizarea unei vieţi agrare trainice, în Israel exista tendinţa inevitabilă de a recurge la zeii canaaniţi despre care se credea că binecuvintează şi fertilizează pământul.
In mod special, în Ierusalim s-a realizat o armonie cu ideile canaanite, preluate din cultul lui El-Elion şi potrivit cărora Muntele Sion ar fi fost identificat cu Muntele Zafon, formând un locaş divin pentru Yahwe. Muntele Sion a fost privit ca locaş pentru Yahwe, chiar dacă o asemenea concepţie a fost subordonată credinţei tradiţionale în Yahwe ca Dumnezeu al Sinaiului. Tendinţa logică de a considera Ierusalimul o garanţie de protecţie şi binecuvântare divină a condus anumiţi profeţi, în mod special Miheia şi Ieremia, Ia o reacţie puternică împotriva Templului lui Yahwe pe Muntele Sion. Ei s-au împotrivit cultului care tindea să-L facă subiectul de control al oamenilor şi au profeţit distrugerea templului, având drept consecinţă retragerea prezenţei divine din Israel.
In încercarea de a reinterpreta cultul în lumina condamnării profetice, deuteronomiştii au abandonat noţiunea unităţilor simbolice dintre locaşurile pământeşti şi cele cereşti ale lui Yahwe, aceştia înlocuind doctrina potrivit căreia Yahwe s-a descoperit prin numele Său, care este un mod al prezenţei Sale în templu. Interpretarea mitologică a cultului a lăsat loc interpretării teologice şi unui concept separat despre prezenţa lui Yahwe cu poporul Său. Astfel că Israelul a căutat să protejeze doctrina despre transcendenţa lui Yahwe şi a insistat să arate că locuirea Lui împreună cu Israel a fost un dar al bunăvoinţei Sale.
Distrugerea templului în anul 586 î.Hr. a întărit critica profetică despre încrederea greşită în acesta, conducând la o criză a credinţei lui Israel în Yahwe. Insă, datorită faptului că Israelul a fost capabil să reexamineze cuvintele profeţilor în lumina evenimentelor, iahvismul ar fi putut dispărea. In exil, Iezechiel a învăţat poporul că Yahwe şi-a retras numai temporar prezenţa Sa şi că se va reîntoarce într-un Ierusalim nou şi reconstruit. Totuşi, Iezechiel, asemeni deuteronomiştilor, a refuzat să spună că Yahwe însuşi a fost Cel Care a locuit pe pământ, şi deuteronomiştii au vorbit despre Muntele Său divin. Iezechiel a vorbit despre Slava lui Yahwe ca un mod al prezenţei şi manifestării Sale. De acest lucru s-au ocupat şi autorii scrierii preoţeşti care, în timpul exilului, au căutat să revizuiască şi să reinterpreteze moştenirea religioasă a lui Israel ca o temelie pentru restaurarea poporului. Ei au prezentat în linii generale concepţia, prin care Yahwe „va sălăşui" în mijlocul lui Israel.
In schimbul unui locaş divin, ei au aşezat o comunitate de cult, unde, într-un locaş mobil, slava lui Yahwe se va înfăţişa preoţilor lui Israel. Această concepţie a rămas o speranţă neîmplinită a lui Israel, şi speranţa în prezenţa lui Yahwe cu poporul Său a căpătat, din ce în ce mai mult, o dimensiune eshatologică. în acelaşi timp, un sens mai adânc de comuniune spirituală cu Dumnezeu, departe de templu, a condus la o înţelegere mai profundă a prezenţei Sale spirituale cu toţi cei ce erau credincioşi Lui. Prin urmare, perioada Vechiului Testament se încheie fără o armonie în ceea ce priveşte ideile de imanenţă şi transcendenţă.
Incă dintr-o perioadă timpurie, religia israelită a avut convingerea clară şi sigură despre transcendenţa divină şi nu a căutat să justifice credinţa prezenţei lui Yahwe în mijlocul poporului Său. Problema care s-a ridicat în modul cel mai clar a fost cu privire la templu, unde promisiunile despre prezenţa lui Ya- hwe erau centrate şi unde se credea că acestea vor fi împlinite. Concepte diferite au ajuns să explice cum Yahwe va putea locui propriu-zis pe pământ, fiind integrate într-o speranţă eshatologică, prin care Israelul privea spre viitor, spre o sălăşuire deplină a lui Yahwe împreună cu oamenii. In acest mod s-a creat o cale sigură pentru afirmarea creştinismului: întruparea lui Hristos Dumnezeu.
Astfel, Dumnezeu a locuit sau „a sălăşuit" cu adevărat pe pământ sub forma revelaţiei depline a persoanei Sale (Ioan 1, 14), dar aceasta nu prin intermediul unui obiect material şi nici printr-un ataşament divin de un loc, ci prin intermediul unei personalităţi umane - singurul templu potrivit pentru Dumnezeu pe pământ. Hristos a fost adevăratul templu în care a locuit întreaga Fiinţă divină în persoana Unuia, Care este unirea perfectă dintre divin şi uman. Pentru noi, este semnificativ a observa că pretenţia lui Hristos de a construi un nou templu ce-i va lua locul celui vechi a constituit punctul principal al criticii aduse împotriva Lui de către evreii contemporani cu El (Marcu 13, 2; 14, 58; Matei 26, 61; Ioan 2, 18-22).
O insistenţă asemănătoare asupra unei semnificaţii creştine a templului a fost cea care a provocat opoziţia puternică împotriva lui Ştefan din partea autorităţilor evreieşti, conducând la martiriul lui (Faptele Apostolilor 7, 48-50)296. Vechile promisiuni referitoare la faptul că Dumnezeu va locui cu poporul Său, au fost împrumutate de către creştini şi au fost aplicate Bisericii - Trupului lui Hristos, unde Dumnezeu locuieşte prin Duhul Sfânt. Diferenţa majoră dintre noua împlinire şi vechile promisiuni este aceea că acolo unde Vechiul Testament a vorbit despre o sălăşluire a lui Dumnezeu între oameni, Noul Testament vorbeşte despre sălăşluirea lui Dumnezeu în om, prin Duhul Sfânt. Vedem că semnificaţia templului atât pentru Noul cât şi pentru Vechiul Testament este de o importanţă vitală pentru credinţă, deoarece templul constituie un martor al prezenţei lui Dumnezeu cu oamenii.
Vechiul Testament este conştient de insuficienţa concepţiilor sale în ceea ce priveşte descrierea felului de sălăşluire a lui Dumnezeu în templu, iar Noul Testament afirmă adevărul ce era simţit în Vechiul Testament, referitor la faptul că, singură persoana umană poată fi un locaş potrivit pentru Dumnezeu, pe pământ. Doctrina creştină despre Sfânta Treime susţine că Dumnezeu a luat natura umană şi S-a aflat în mijlocul oamenilor prin Hristos El locuieşte în om pentru a fi, astfel, pe deplin prezent cu omul, depăşind orice nevoie de un templu material. Această afirmaţie nu trebuie interpretată ca sugerând faptul că doctrina creştină a Sfintei Treimi se găsea deja în Vechiul Testament.
Cu toate acestea, totuşi, Vechiul Testament este conştient de problema creată de concepţia sa în legătură cu prezenţa lui Yahwe în mijlocul poporului Său, o problemă pe care am cataloga-o drept o tensiune între imanenţă şi transcendenţă. O astfel de problemă ia o nouă formă şi îşi găseşte o rezolvare în doctrinele Noului Testament, a întrupării şi a Sfintei Treimi. Aşa cum deseori se întâmplă în problemele religioase, experienţa a depăşit ideile şi conceptele curente, şi gânditorii israeliţi s-au străduit să găsească o expresie potrivită pentru cunoaşterea şi experienţa lor cu Dumnezeu. Pentru venirea în lume a lui Hristos, insuficienţa limbajului şi a conceptelor umane şi-a demonstrat forma sa cea mai precară. Această insuficienţă nu este o problemă recentă, iar o soluţie spre rezolvarea acesteia a făcut deja obiectul eforturilor lui Israel de a interpreta în maiaieră teologică experienţa sa cu Dumnezeu.
Aceste concepte au descris prezenţa lui Dumnezeu pe pământ, noul eveniment al întrupării, care impune o nouă interpretare întregii doctrine despre Dumnezeu. Astfel, printr-o formulă trinitară, teologii creştini au exprimat o doctrină în totalitate biblică despre Dumnezeu. Credincioşii vechiului Israel au simţit pentru o lungă perioadă de timp dificultatea de a împăca, în concepţia teologică, natura transcendentă a dumnezeirii cu cea a imanenţei Sale pământeşti. Teologia creştină rezolvă tensiunea dintre cele două prin credinţa în Sfânta Treime. Doctrina Sfintei Treimi nu marchează ivirea unei probleme în totalitate noi, ci propune o soluţie creştină la o problemă existentă deja în credinţa lui Israel.
Sursa: Dumnezeu si templul, Editura Reintregirea
Cumpara cartea "Dumnezeu si templul"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.