In jurul anului 55, din Efes, provocat de un torent de cuvinte cu tot atâtea întrebări, Apostolul Pavel adresează această Epistolă comunităţii bisericeşti din Corint, pe care el însuşi o întemeiase după vizita sa la Atena. Clocotul de probleme al acestei comunităţi cu care se ocupă Pavel şi nevoia ca membrii ei să fie spijiniţi prin daruri duhovniceşti arată foarte precis viul acestei mici comunităţi. S-ar putea spune că lipsa problemelor înseamnă lâncezire şi inexistenţă! Schismele bisericeşti (partidele numite ale lui Pavel, ale lui Apollo, ale lui Chefa, ale lui Hristos!), desfrânarea (să nu uităm nenumăratele prostituate ale Corintului care aveau legătură directă cu modul idolatru de viaţă), dreptatea căutată la tribunalele lumeşti, mâncarea din jertfele idolatre, căsătoria, fecioria, cultul dumnezeiesc şi toate celelalte sunt acoperite de boarea comunităţii bisericeşti şi oarecum abordate corect pe baza darurilor duhovniceşti ale vieţii acestei comunităţi. De la un capăt la altul al epistolei, aşadar, sunt puse pe locul al doilea toate problemele amintite, ba chiar şi soluţiile date, precum şi tendinţele de trufire ale unora dintre membrii comunităţii. Prin acest discurs monumental al Epistolei, Apostolul vrea să ne arate comoara unică a zidirii şi a istoriei, care este comuniunea unui trup cu înaintarea ei, văzută şi tainică, sub orizonturile deschise ale creaţiei, ale adevărului însuşi. Extraordinar de filocalică este această imagine a mergerii prin istorie împreună cu întipăririle dumnezeieşti, adică cu darurile duhovniceşti vii.

Am putea sublinia, astfel, următoarele puncte centrale şi fundamentale ale Epistolei:

1. Membrii comunităţii bisericeşti sunt datori să înlăture micile probleme şi diferenţe meschine şi să-şi concentreze atenţia întregii vieţi pe unica comoară a adevărului: trupul în care ei se adună (al sinaxei lor) la săvârşirea Euharistiei, în care pâinea şi vinul tainei înseamnă vestire a morţii pe cruce a lui Hristos. Această vestire prin anamneza acestei morţi este nu numai o înaintare vie şi dinamică în lume, ci şi flacăra de veghe a unei aşteptări. Altfel spus, membrii Bisericii aşteaptă să vină Hristos cel înviat. Aşteptare şi venire înseamnă această înaintare dinamică. Negreşit, aici nu este vorba despre o simplă ceremonie, ci despre o cizelare filocalică a unui parcurs în cazne către slava fulgerătoare a lui Hristos celui ce vine, a Ziditorului şi re-Ziditorului făpturii şi istoriei: Căci ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni (I Cor. 11, 26).

2. Prin această Epistolă Pavel întregeşte şi temeluieşte cunoaşterea adevărului despre societatea umană. Adică, în relaţiile lor - şi în viaţa lor cea 'după fire', am zice - oamenii sunt înţeleşi numai ca un corp de membri, adică numai ca societate/comunitate. Acesta este motivul pentru care această societate, un organism viu, este asemănată cu modul de funcţionare al trupului omenesc. Fiecare mădular al trupului are o misiune specială sau un dar duhovnicesc, o harismă specială, astfel încât trupul să se dezvolte armonios. Orice clătinare a acestei legi, orice individualizare, cum zice Platon în Republica lui, sau orice uzurpare a unor harisme străine, duce la îmbolnăvirea sau moartea comunităţii. In comunitatea sănătoasă, toţi membrii, ca şi în corpul omenesc, pătimesc împreună şi se bucură împreună, de vreme ce orice durere sau orice bucurie a unui membru afectează întreg trupul. Numai aşa se consacră netulburată şi respectarea diversităţii darurilor. O astfel de tulburare Platon o numeşte - îndeletnicire cu mai multe lucruri deodata, folosind un termen foarte fericit, care se referă totuşi la o societate guvernată de legi. Pavel, într-o altă dimensiune revoluţionară, are în vedere o societate de membri ai ţinui corp cu relaţii interpersonale libere, care se bazează pe daruri de la Sfântul Duh: Şi dacă pătimeşte un mădular, toate mădularele pătimesc împreună; şi dacă este slăvit un mădular, se bucură împreună toate mădularele. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare în parte. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: mai întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi puteri; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor (I Cor. 12, 26-28; vezi şi Platon, Politeia III, 462cd: „Spre pildă, când ne-am fi lovit la un deget, o solidaritate desăvârşită se întinde între trup şi suflet, şi simţim printr-o unitate perfectă, cea produsă de principiul conducător din suflet; iar toată această unitate suferă laolaltă, deşi doar o parte este lovită, şi, astfel, spunem că omul are dureri la deget. La fel se petrec lucrurile cu oricare parte a omului şi cu orice durere, când partea suferă, şi cu orice plăcere, când ei îi merge bine").

Negreşit, conform legilor firii, pe primul loc este societatea/comunitatea ca trup - un (singur) trup este, de altfel, şi umanitatea, fie că vrem sau nu şi abia apoi vine individul. O inversare, oricum ar fi, are consecinţe devastatoare mai mult sau mai puţin, ducând chiar la dispariţie! Aşa cum am văzut deja, din punctul de vedere al filosofiei politice, acest adevăr a fost remarcat cu tărie de Heraclit, Platon, Aristotel ori stoici. Aşa se explică limpede şi poziţia lui Socrate că preferă să fie el nedreptăţit - să i se trădeze dreptul său individual - decât să se aducă prejudicii coeziunii sociale a republicii. (Scriitorii intelectuali, mai ales cei de pe la noi, au susţinut şi susţin că promovarea acestei opţiuni socratice, care se predă şi în şcoală, se face în vederea consolidării oricărei stăpâniri instaurate!). Totuşi, lucrurile s-au limpezit în zilele noastre, mai ales în urma teribilelor evenimente de la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul noului veac! Drepturile individualele folosesc tot felul de stăpânitori ai celei mai instigatoare ipocrizii, proveniţi mai ales din fosta stângă sau din socialişti (!), pentru a destrăma coeziunea socială, acolo unde acest lucru deserveşte bulimia lor nesătulă. Printe altele, aceştia folosesc cu maximă ipocrizie şi corectitudinea politică şi coeficientul de inteligenţă (intelligence quotient), ca, printr-un fascism extrem şi stilizat satanic, să pună omenirea în pericol. Să înţelegem odată acest lucru: suntem o societate/comunitate a unui corp, nu indivizi. Şi toţi indivizii înzestraţi nu sunt nimic fără corpul social: Şi ce ai, pe care să nu-lfi primit? Iar dacă ai si primit, de ce te lauzi ca şi cum n-ai fi primit? (I Cor. 4, 7).

3. Societatea!comunitatea bazată pe prietenie, după Aristotel, care este guvernată de un cadru de legi, nu poate fi în nici un fel pusă pe picior de egalitate cu societatea/comunitatea bazată pe dragoste a trupului eclezial, aşa cum îl prezintă Apostolul Pavel. Această dragoste, despre care Apostolul urzeşte acel vestit imn (vezi I Cor. 13,1-8), nu se poate remarca în societăţile/ comunităţile civile, dar poate constitui oarecum sarea societăţilor sau a societăţii întregii omeniri. După Apostolul Pavel, dragostea - şi în general dragostea creştină - nu este un sentiment sau pur şi simplu o putere morală într-o relaţie interpersonală. Eventual, toate acestea există, dar intr-un cadru secundar. Dragostea este un ţesut energetic de viaţă, care leagă relaţiile interpersonale între om, Dumnezeu şi întreaga zidire. Din acest motiv Pavel afirmă limpede că fără dragoste sunt de prisos prorocia, tainele, cunoaşterea, credinţa, jertfa de sine! Cu alte cuvinte, este vorba despre energia vieţii însăşi, chiar şi a fiecărei mişcări naturale. Această dragoste o dăruieşte Dumnezeu într-un fel sau altul făpturii şi istoriei, iar între oameni, făpturile cuvântătoare, este absolut necesară acceptarea liberă a ei, ca un semn. Altfel abisul nefiinţei se apropie ameninţător. In felul acesta se poate înţelege faptul că dragostea presupune şi naşte putere, şi, desigur, e greşită părerea lui Nietzsche că dragostea este rodul slăbiciunii. O astfel de iubire, care de multe ori îşi face simţită prezenţa ca o caricatură mizeră, vine dintr-o frică de rob, ori din interes personal sau ipocrizie. Negreşit, aceasta nu este dragoste creştină, fiindcă dragostea odrăsleşte în oameni puternici. E trist că omenirea suferă nu atât din pricina celor răi, cât din pricina neputernicilor buni - şi neputernici buni sunt toţi, adică „căpătuiţii" de orice fel (şi fiecare poate să-şi facă autocritica!):
Suferit-au chinuirile,
la oferte s-au plecat.

4. Frumuseţea vieţii creştine, adică a vieţii pe care o dăruieşte revelarea - naturală sau supranaturală! - a lui Dumnezeu, este nu numai diversitatea darurilor/harismelor şi, deci, înflorirea vieţii personale, ci şi desăvârşirea (în diversele ei faze de evoluţie) a omului, a societăţii umane. Cu cât înaintăm în întâlnirea adevărului faţă către faţă, prorocim şi cunoaştem în parte; desăvârşirea este aşteptată. In cazul acesta, este oarecum valabilă spusa unui poet foarte înzestrat: ziua nu vede nimeni stele, ci numai noaptea... Astfel, deşi ceea ce este stricăcios şi ceea ce este muritor au început deja să îmbrace veşmântul nestricăciunii şi al nemuririi, acest parcurs progresiv al desăvârşirii se va completa cu învierea (f Cor. 13, 9-13; 15, 35-58).

5. Faptul că aceste texte - de fapt, în mare parte, şi întreaga Sfântă Scriptură - nu le putem interpreta prin concepţii abstracte şi morale, uneori şi foarte ieftine, este întru totul limpede. în acest caz se poate aminti, de pildă, o spusă grăitoare a Apostolului Pavel: Căci nu în cuvânt (logos) este împărăţia lui Dumnezeu, ci în putere (I Cor. 4, 20). împărăţia lui Dumnezeu nu este, aşadar, conversaţie şi vorbărie - un fenomen obişnuit de vorbărie se observă la anumite congrese de teologie, şi nu pentru a face o lume mai bună!-, ci lucrarea tămăduitoare, act, putere. Astfel, în această afirmaţie paulină, cuvântul logos nu înseamnă, bineînţeles, cuvântul profetic şi de la Duhul, ci vorbăria, cuvântul gol.

6. Şi în această Epistolă Apostolul Pavel leagă organic Vechiul şi Noul Testament prin intermediul teofaniilor de la trecerea prin mare şi din timpul călătoriei prin pustie către pământul făgăduinţei, când Moisi îşi călăuzea poporul ascultând de poruncile lui Dumnezeu. Părinţii noştri, zice Pavel, s-au botezat în nor şi în mare, şi în pustie au mâncat mâncare duhovnicească şi au băut băutură duhovnicească, şi piatra era însuşi Hristos (l Cor. 10, 1-6. Vezi şi In. 12, 41).

7. Datorită entuziasmului accentuat al primelor comunităţi bisericeşti, venirea lui Hristos era aşteptată ca iminentă, 'la uşi'! (De remarcat totuşi că în acest caz nu trebuie să se spună că acei creştini s-au înşelat, deoarece caracteristica principală a venirii nu este când, ci că va veni Domnul într-o zi şi ceas necunoscute, aşadar este foarte firească varietatea aşteptării eshatologice de-a lungul vremurilor şi în condiţiile fiecăreia dintre acestea). Astfel, pentru a arăta nerăbdarea/ neliniştea şi apropierea venirii Domnului, Apostolul Pavel foloseşte o frumoasă expresie poetică, spunând că vremea este scurtată (I Cor. 7, 29). Oricum, ceea ce are importanţă hotărâtoare este că anumite soluţii pe care el le dă unor subiecte practice sunt, prin urmare, temporare. In câteva cazuri, însă, Apostolul este radical şi exprimă poziţii fundamentale. In adunarea de cult, de pildă, este acceptată femeia ca prorocind (I Cor. 11, 5). In mod straniu, unii sunt deranjaţi de batic, de parcă acest obicei ar fi acest problema, nu dacă o femeie ar trebui sau nu să predice în adunarea de cult. Interdicţia de a ţine cuvânt, care se impune femeii mai târziu, se datorează negreşit unor raţiuni sociale, iar acestea sunt amintite de scriitorul Epistolelor Pastorale (I Tim. 2,12), în care ar trebui încadrat şi pasajul I Cor. 14, 34-35. Cât priveşte „supunerea" femeii faţă de bărbat, după spusele lui Pavel (vezi şi Col. 3, 18), e bine să fim cu luare aminte la sensul filologic al termenului. De altfel, conform spuselor lui Pavel, şi Hristos însuşi se va supune Celui ce l-a supus Lui toate (I Cor. 15, 28). Ce vreau să spun, de fapt, este că supunerea înseamnă încadrare într-o comuniune personală, liberă şi plină de har a unei ierarhii, a unui trup.

Nikolaos Matsoukas

Cartile Bibliei, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Cartile Bibliei"