Cu tălpile mele goale pe pământul rece alerg şi Te caut pe Tine, Iisuse Hristoase, Cel plin de iubire!...
Te caut pe străzi, Te caut în parcuri, Te caut în copaci, în iarbă, în gingaşele flori, Te caut în aerul pe care îl respir, în stropii de ploaie, Te caut scurtând cerul cu privirea, în mulţimea de oameni Te caut. Bat la poarta sufletului meu şi cu emoţie aştept să-mi răspunzi. Mă strigi de undeva şi mă chemi, mă strigi de peste tot, de pretutindeni. Unde eşti? Unde eşti? Nu Te văd, nu Te aud, nu ştiu cum să ajung la Tine. Am obosit căutându-Te şi, totuşi, nu mă opresc, fiindcă ştiu, sigur, că, într-o bună şi binecuvântată zi, Te voi găsi, Te voi întâlni!...
Mă aşez în câmpul cu flori, în iarba moale şi simt cum adierea vântului îmi mângâie faţa tristă, ochii din care curg lacrimi formând un şirag de mărgăritare. Vântul îmi trece prin păr asemeni unei mâini ce parcă ar vrea să îl mângâie. Te aştept… aştept să mă găseşti, sunt aici…. sunt aici! Într-un labirint în care singur şi de bună voie am intrat fără să mă gândesc vreodată dacă mai pot să ies. Uneori mă întreb dacă îmi doresc cu adevărat să (mai) ies, dar, ajută-mă Tu, Doamne, să ies, la liman, izbândă şi biruinţă!...
Îmi şoptesc că, da, însă nu strig în gura mare. Aş vrea să am aripi să pot zbura. Să mă înalţ sus, cât mai sus, să Te pot atinge, să pot atinge cerul Tău cu mâna. Să pot atinge soarele, luna, stelele în cerul senin de vară, să pot ţine în palmă steaua, creată de Tine, care îmi zâmbeşte de câte ori ne privim şi care mă însoţeşte în nopţile încercărilor/suspinurilor mele şi, mai apoi, în dimineţile unui timp numit Azi, dăruit de Tine, Doamne. Un Azi când eu ar trebui să-Ţi mulţumesc, un Azi când eu ar trebui să primesc bucuria acestui Azi. Un Azi când trebuie să-mi spun rugăciunea, când trebuie să eliberez frumosul din mine, bunătatea, blândeţea, răbdarea, toate adunate într-un buchet numit iubire. Azi când, da, într-adevăr, El, Dumnezeu îmi zâmbeşte, fiindcă mă iubeşte, mă ia de mână şi mă plimbă prin frumuseţile acestui Azi, ca apoi, copleşit fiind, eu să îmi aşez capul în palmele Lui şi să îL rog să-mi ierte tot ce i-am greşit, Lui şi, acestui Azi!...
Mă întorc înlăuntrul meu şi intru în fiecare cămăruţă a sufletului. În cămăruţa (po)căinţei unde depun lacrimile mele în cupa deja plină, în cămăruţa dorinţelor sfinte unde las o nouă şi în acelaşi timp o veche dorinţă - aceea de a Te căuta şi de a Te găsi/întâlni pe Tine Doamne! Apoi, cu paşi timizi, intru uşor de parcă n-aş vrea să deranjez, in cămăruţa iubirii de unde cu sfială mă priveşte, cu o privire gingaşă, El - Dumnezeul dragostei. Vreau să-l strâng cu drag în braţe, îndemnat de ceva ce doar eu simt să-i cer mereu iertare. Ies din lăuntrul meu şi mă izbesc de realitate. O realitate dură, o realitate unde mă simt, câteodată, singur, unde sunt, uneori, singur, unde nu am protecţie, unde nu ştiu încotro s-o apuc, unde nu am direcţie. Aştept, cu încredere şi răbdare, ca, din cerul curat şi albastru să vină El spre mine!...
Da, sunt absolut convins că El va veni, negreşit şi, încă, fără întârziere!...
Nu ştiu cum, nu ştiu de ce, dar într-o zi ştiu că voi zbura. Nu-mi este frică, nu ştiu cum…, nu ştiu de ce… Mă simt împovărat, dar încă mai aştept ca Dumnezeu, din cerul Său albastru şi veşnic, să vină spre mine şi atunci când El va veni, eu voi fi eliberat din temniţa gândurilor, a aşteptărilor, a speranţelor deşarte, a faptelor bune neîmplinite, a singurătăţii şi a luptei cu mine, a temerilor şi a răului. Atunci voi fi doar eu, despovărat, voi fi uşor şi voi putea să zbor, voi zbura, către/înspre El!…
Dumnezeule Sfinte, viaţa mea va fi, atunci, o mare aşteptare, pregustare şi împlinire de Tine, Doamne!...
Stelian Gomboş
Stelian Gombos
-
Bijuteriile si tacerea
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.