In Paris trăia, acum câtva ani, un artist, care lucra statuia „Adevărul". El voia să reprezinte adevărul sub chipul unei femei, aşa, încât el să se poată recunoaşte deodată numai după trăsăturile curate şi luminoase ale feţei şi la vederea ei, privitorul însuşi să se simtă mai curat la suflet. A lucrat multă vreme la statuia aceea. Lucra ce lucra, nu era mulţumit cu lucru şi strica; apoi lucra din nou. In timpul acela, i se făceau comenzi scumpe, dar el era absorbit cu totul de munca sa; nu se gândea decât la „Adevărul" său. Pentru aceasta, el se uita pe sine. Trăia undeva, într-o mansardă, adică într-un pod. Mânca numai să nu moară de foame şi adesea nu avea cu ce să facă focul. în sfârşit, lucrarea fu isprăvită. Artistul izbuteşte să-şi întrupeze ideea sa în lut. „Adevărul" stătea înaintea lui în toată curăţia şi în toată frumuseţea lui neprihănită.

Artistul era mulţumit de sine; săvârşise munca poruncită de Dumnezeu. Atunci el îşi aminti, că zilele din urmă nu ieşise de loc din cameră: soba nu era de mult încălzită, iar afară se lăsase frig. Să se repeadă undeva să ceară puţine lemne sau cărbuni, era târziu. Fu nevoit să aştepte până a doua zi. Până atuncea lutul proaspăt şi jilav putea să îngheţe, să crape şi să piardă statuia. Atunci artistul dezbrăcă haina de pe sine, înfăşură cu băgare de seamă Adevărul, îl îmbodoli de sus până jos, iar el tremurând, se culcă în pat aproape gol. Dimineaţa au venit prietenii. Desfaşurară statuia, i-a umplu de admiraţie pe toţi, iar artistul în timpul acesta zăcea mort, pe patul său. El îngheţase, dar faţa lui exprima o mare bucurie, îngheţând, el nu simţea durerile frigului. El se bucura numai că a creat şi a apărat Adevărul.

Când omul e cuprins de un gând oarecare şi de oarecare grijă, el uită toate celelalte: poate multă vreme să nu mănânce, să nu bea, să nu bage în seamă durerile. Zgârcitul care tremură pentru fiecare ban, poate să moară de foame pe lada plină cu aur. Ostaşul, în luptă pentru patrie, nu simte rănile de moarte. Deşteptându-se o clipă, cu horcăitul morţii în gât, el întreabă; cine a biruit? Şi când i se spune că biruinţa e de partea lor, el cu bucurie scoate cel din urmă oftat de uşurare.

Arhimede, un mare învăţat al vechimii, în clipele celor de pe urmă lupte pe străzile oraşului său, când se hotărâse cu desăvârşire soarta ţării lui, şedea pe nisip şi se îndeletnicea cu socotelile sale de ştiinţă. Când un soldat roman, cu sabia plină de sânge, se năpusti în camera sa şi-l întrebă de nume (căci se poruncise ca Arhimede să nu fie atins), Arhimede fu îngrijorat, ca nu cumva soldatul să-i strice cu picioarele socotelile sale de pe nisip. De aceea el îmbrânci pe soldat, zicându-i: „Să nu atingi lucrarea mea!“ Pentru Arhimede, adevărul ştiinţific era mai scump decât viaţa. De aceea e cu totul înţeles că adevărul Dreptăţii Dumnezeieşti pentru oameni poate fi de-asemenea mai scump decât belşugul, averea şi sănătatea, mai scump şi decât însăşi viaţa. Evanghelia zice: „Impărăţia Cerurilor e asemenea unui negustor, care caută mărgăritare bune şi care găsind un mărgăritar de mare preţ, s-a dus şi a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat“

Priviţi la gropniţele vechilor Mucenici creştini. In ele odihnesc trupuri mutilate în timpul torturilor, sfâşiate de fiare, arse pe ruguri, şi între miile de închipuiri sfinte, de pe pereţii acestor gropniţe, nu se vede nici cea mai mică aluzie de amărăciunile din viaţa răposaţilor, nici grozăviile morţii lor. Pretutindenea sunt închipuiţi porumbei blânzi, păstori buni, mielul, crini, viţă de vie, spice coapte şi altele.

Se vede că suferinţele şi moartea pentru adevărul Evangheliei nu înspăimânta pe creştini. Ei cunoşteau cuvântul lui Hristos, că împărăţia lui Dumnezeu se ia cu puterea, cu mare osteneală şi cu multe jertfe se dobândeşte şi că o dobândesc numai cei ce se silesc (Mt. 11,12). De aceea cu linişte îşi jertfeau viaţa pentru izbânda Dreptăţii Dumnezeieşti. Ei credeau cu tărie, că pot fi ucişi, dar că adevărul nu moare şi că preţul fiecărei lacrimi vărsate pentru împărăţia lui Dumnezeu şi fiecare picătură de sânge cuprinde pentru dânşii o nouă cunună, şi aceasta răsplătea însutit ostenelilor lor, le dădea putere pentru o muncă nouă, pentru jertfe noi în numele împărăţiei lui Dumnezeu între oameni.

Aceeaşi muncă, aceleaşi osteneli şi aceleaşi jertfe stau astăzi în faţa fiecărui lucrător al împărăţiei lui Dumnezeu, a fiecăruia din cei ce slujesc sau care vor să slujească Dreptatea Dumnezeiască pe pământ. Dreptatea şi minciuna, binele şi răul, ca lumina şi întunericul, ca gheaţa şi focul, nu pot sa sălăşluiască laolaltă. Unul tinde să nimicească pe celălalt. Binele lucrează descoperit, pe cale cinstită; se sileşte să înţelepţească pe oameni cu cuvânt sincer şi din inimă; deşteaptă conştiinţa adormită a oamenilor prin chemări călduroase la Dreptatea Dumnezeiască. Răul, dimpotrivă, tinde să stingă în genere orice început bun, orice cugetare sănătoasă: el nu alege mijloacele: unde se poate lucrează cu silnicie; unde nu prinde, acesta aleargă la şiretenie, linguşire, la amăgire; în caz extrem, se mulţumeşte cu o minciună josnică, cu o clevetire murdară, cu o glumă jignitoare, cu o luare în râs grosolană. Aduceţi-vă aminte de Evanghelie. Mântuitorul abia Se născuse. Dreptatea Dumnezeiască abia se pogorâse pe pământ, şi răul încercă prin Irod să piardă această dreptate din leagăn. Trec apoi 30 de ani, Iisus prin post şi rugăciune, se pregăteşte să înceapă lucrul mântuirii oamenilor: dar duhul răului, prin felurite mijloace, prin viclenie şi ispită, se încearcă să-l abată de la calea lui Dumnezeu. Când Iisus începu a învăţa, râd de Dânsul, îl numesc Beelzebul; zic că El nu e evreu, ci samaritean, că are drac.

Aşa e calea dreptăţii, a binelui, a iubirii şi a acelora care slujesc acestora şi lucrează încă în numele lor. Aşa a fost, aşa este şi aşa se pare că va fi întotdeauna. Mântuitorul a spus ucenicilor Săi: „Aşa au prigonit pe Prooroci cei ce au fost înainte de voi, aşa Mă prigonesc pe Mine, aşa vă vor prigoni şi pe voi“.

Cei bolnavi de ochi nu pot suferi lumina soarelui; ci se supără, când cineva le pune înaintea ochilor o lumină vie. Cei ce dorm somn greu nu le place să-i deştepte cineva. în buimăceala somnului, ei se mânie, înjură, sar la bătaie. Cu toate acestea, când împrejur arde, noi nu ne mai uităm la supărarea celor ce dorm; ne silim să-i deşteptăm, chiar dacă ei ne-ar îmbrânci de la dânşii. Vrea copilul să primească o doctorie amară, dar folositoare pentru sănătatea lui, sau nu vrea, ci cu strâmbături şi plâns se împotriveşte, - doctorul nu conteneşte a i-o da mereu, până încetează boala. Aşa trebuie a lucra şi în viaţă, în lupta cu răul, fară a ne tulbura de întâmpinarea duşmănoasă din partea sa.

Calea vieţii oamenilor e acoperită de spinii ghimpoşi ai nedreptăţii. Răutăţile omeneşti, desfrâul şi nelegiuirea, ca o pădure întunecoasă, ca un desiş de nestrăbătut, ne taie drumul către Dumnezeu, către dragostea şi dreptatea Lui, către întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Trebuie ca cineva în acest desiş întunecos, să deschidă drum spre Dreptatea Dumnezeiască, să taie şi să cureţe spinii ghimpoşi. Dar fără trudă şi zgârieturi, această treabă nu se poate face. Ba te loveşte dureros câte o creangă, ba te agăţi în câte un ciot, ba se înfig adânc în carne unii spini ascuţiţi.

Când, în timp de război, în lupte năvalnice, e vorba să se ia cu asalt vreo întăritură a duşmanului, apărată cu şanţ adânc şi ziduri înalte, luptătorii, din primele rânduri, cad biruiţi, răniţi de moarte sau ucişi. In schimb, pe trupurile eroilor căzuţi, rândurile din urmă, ca pe nişte trepte, se suie deasupra întăririi, o iau şi distrug puterea răului. Pe pământ se duce necontenit un război, războiul între bine şi rău, şi noi, ucenicii lui Hristos Mântuitorul, suntem chemaţi, ca sub comanda cerului şi în numele biruinţei Dreptăţii Dumnezeieşti, să ducem lupta cu răul şi minciuna. Nu vă temeţi dar de zgârieturi, de răni şi schilodiri; nu vă temeţi de ironiile muşcătoare şi de clevetirile răului.

Urcându-vă pe coastele poncişe ale muntelui, fără poticniri, fără căderi şi fără zgârieturi, nu se poate; de sus poate să se desprindă vreo piatră şi să se rostogolească asupra voastră, lovindu-vă dureros. Toate acestea sunt cu putinţă, dar toate acestea nu pot să vă oprească. Prinzându-vă bine de fie care colţ de stâncă, de fiecare tufar, de iarbă, şi de orice vă iese înainte, urcaţi-vă tot mai sus, înaintaţi spre soare, spre lumină, spre Dreptatea Dumnezeiască, şi de acolo, din vârful Dreptăţii Dumnezeieşti, strigaţi celor ce stau jos: „Sculaţi-vă din mocirla de jos, din umbră, din negură, de sub norii cei groşi şi plumburii şi veniţi încoace! Aici e mai aproape de cer, aici aerul e mai curat, pieptul răsuflă mai uşor; aici sufletul se simte mai bine“.

Ferice de voi, când vă vor prigoni jos, când în timpul suişului vostru vă vor huli şi vă vor defăima şi în tot felul vă vor grăi de râu pe nedrept, pentru Dreptatea lui Hristos. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi! Că aşa au prigonit şi pe Proorocii cei ce au fost înainte de voi.

Protos Nicodim Mandita

Credinta, Nadejdea si Dragostea; Editura Cartea Ortodoxa

Cumpara cartea "Credinta, Nadejdea si Dragostea"

 

• Adevarul si cea dintai lucrare a Sfintilor Parinti
  Publicat in : Credinta
• Despre adevarul fals
  Publicat in : Editoriale
• Calea si Adevarul
  Publicat in : Religie
• Biserica si Adevarul sunt Una
  Publicat in : Dogma
• Adevarul si adevarurile
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: