In timpul din urmă s-a scris mult despre fiinţa Bisericii. Prin tot scrisul acesta s-a lămurit adevărul că Biserica în esenţa sa este trăirea comună a oamenilor cu Sf. Treime, participarea în comun a lor la viaţa lui Dumnezeu, e „o societate de persoane umane cu persoanele divine". „In Biserică Dumnezeu Se uneşte cu oamenii pentru a-i lua în societatea Sa". Biserica e „viaţa care e în sânul societăţii trinitare, revărsată în umanitate". E „comuniunea mai multor persoane în aceeaşi viaţă divină". In Biserică „ne e comunicată viaţa divină", „viaţa care este de la început în sânul Tatălui şi care fecundată în taina lui Dumnezeu se comunică nouă şi ne face să trăim, cu Hristos, în Dumnezeu, o viaţă care e viaţa familiei Tatălui însuşi". Astfel, „Biserica e comunicarea la mai multe creaturi a vieţii Tatălui. Şi pentru că e un singur Dumnezeu, e o singură Biserică... Pentru că participăm toţi la aceeaşi viaţă, care e viaţa lui Dumnezeu, suntem toţi una cu Dumnezeu şi una între noi (în Hristos)... Astfel, Dumnezeu însuşi e sufletul Bisericii, adică principiul creator, realizator şi unificator al ei". In formularea cea mai pregnantă „Biserica e extensiunea vieţii divine unei mulţimi de creaturi... Unitatea Bisericii e o comunicare şi o extensiune a unităţii însăşi a lui Dumnezeu".
Nu trebuie să uităm, însă, că în mod special Biserica e trupul tainic al Domnului între altele şi pentru că mădularele ei se nutresc din Trupul personal al Domnului, fapt prin care ea devine întreagă Trupului Lui. „Căci Sfintele Taine sunt Trupul şi Sângele Domnului, dar sunt totodată hrana şi băutura cea adevărată a Bisericii lui Hristos, iar prin împărtăşire, nu Biserica le preface pe ele în trup omenesc, ca pe oricare altă hrană, ci Biserica se preface în ele, deoarece acelea mai tari biruiesc, precum şi fierul roşit în foc se preface el în foc, iar nu focul în fier. Şi după cum fierul înroşit în foc ni se arată aievea ca foc, iar nu ca fier, deoarece însuşirile fierului sunt absorbite cu totul de cele ale focului, tot aşa şi cu Biserica lui Hristos: dacă ar putea cineva să o cuprindă cu privirea, n-ar vedea decât însuşi Trupul Domnului, prin aceea că e unită cu El şi că se împărtăşeşte din Trupul Lui".
In cele următoare vom încerca să sistematizăm puţin elementele cuprinse în această prezentare prea generală a esenţei tainice a Bisericii.
1. Esenţa tainică, teandrică a Bisericii are un temei etern intratrinitar. Temeiul acesta nu trebuie căutat, prin speculaţii sofiologice prăpăstioase, într-o realitate divină deosebită de persoanele divine, ci în însăşi taina vieţii comune a persoanelor divine, în sensul indicat de ortodoxul Florensky şi după el de catolicul Congar.
Un temei trainic, în această accepţiune, e adeverit chiar de cuvintele Mântuitorului şi de interpretările date lor de Sf. Părinţi. Şi înţelegem acest temei nu numai în sensul că relaţiile trinitare divine sunt un model al relaţiilor dintre oameni în Biserică, ci şi în sensul că ele sunt o putere care produce şi adânceşte aceste relaţii care se manifestă în ele. In viaţa Bisericii e împletită viaţa Sf. Treimi. Numai pentru că se iubesc persoanele Sfintei Treimi, ele produc şi între oameni atmosfera de iubire. Mântuitorul Se roagă Tatălui înainte de patimi pentru cei ce vor crede: „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi ei să fie întru Noi" (In 17, 21).
Aici relaţia de unire între Tatăl şi Fiul e şi model pentru unirea ce trebuie să se producă între oameni, dar şi principiu lăuntric al acesteia, căci pentru ca oamenii să poată fi una între ei trebuie să fie „întru Noi", zice Iisus; numai ridicaţi în uniunea divină devin şi ei una. Tocmai de aceea unirea dintre oameni în Biserică se face atât de strânsă, precum este cea între Tatăl şi Fiul.
In acelaşi timp, între oameni şi Persoanele Sf. Treimi se realizează aceeaşi unire după har care este între persoanele divine.
Iar Cel ce-i ridică pe oameni în uniunea Treimii sau Cel prin care se coboară uniunea Treimii în oameni este Fiul. „Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine şi Eu întru voi", sau „Eu întru ei şi Tu întru Mine" (In 17,23).
Prin aceasta Fiul se uneşte după har atât de mult cu oamenii precum este unit după fiinţă cu Tatăl, având faţă de ei aceeaşi iubire. Şi, desigur, Fiul adunând în Sine pe oameni, Tatăl iubindu-L pe Fiul îi iubeşte şi pe ei cu aceeaşi dragoste. „Dragostea care Mi-ai dat-o Mie sa fie în ei şi Eu în ei", zice Iisus (In 17, 26). Comentând aceste locuri Sf. Simeon Noul Teolog exclamă: „O, adânc al tainelor!... O, coborâre negrăită a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi! Căci ne făgăduieşte că de voim, va avea cu noi după har aceeaşi unire, pe care o are El cu Tatăl Său după fire. Dar şi noi vom avea aceeaşi unire cu El, de vom împlini poruncile Lui... O, făgăduinţă înfricoşată! Că aceeaşi slavă pe care a dat-o Tatăl Fiului, ne-o dă şi nouă Fiul după har. Şi ceea ce-i şi mai mult e că precum este Fiul în Tatăl şi Tatăl în Fiul, aşa şi Fiul lui Dumnezeu este în noi şi noi în El după har, dacă vrem".
Din acestea se arată de ce temeiul divin al Bisericii e găsit de Sf. Părinţi nu numai în Sf. Treime în general, ci şi în mod special în Fiul. Aşa Sf. Grigore de Nissa, pornind de la episodul intrării lui Moise în tenebrele divine, pe Sinai, unde i s-a arătat modelul Cortului de jos, consideră că Templul, sau mai bine zis cortul acela, este „Hristos, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu". Aceasta arată o legătură specială a Bisericii cu Fiul lui Dumnezeu. Din două motive consideră Sf. Grigore de Nissa pe Fiul ca model al cortului de jos. întâi Fiul e în mod special modelul omului, care e cortul sau templul de jos. Pe acesta l-am ruinat noi prin ieşirea din cortul de sus. Fiul lui Dumnezeu, întrupându-Se, a fixat iarăşi cortul de jos, unindu-l cu cel de sus. Dar cortul cel de sus este totodată „existenţa cea adevărată, Dumnezeu cel unul născut, care cuprinde în sine toate şi care a fixat în noi cortul Său propriu". Desigur, nici cuvântul cort nu e întru totul adecvat pentru a indica realitatea dumnezeiască. Dar e cel mai potrivit, „căci puterea care cuprinde toate cele ce există, în care locuieşte toată plinătatea dumnezeirii, acoperământul totului, care conţine în ea totul, se numeşte în sens propriu cort". In acest cort a văzut, după Sf. Grigore de Nissa, Apostolul Pavel tainele cereşti, pe care nu-i cu putinţă omului să le grăiască (2 Co 12,4).
Desigur, întrucât Tatăl e în Fiul şi Duhul Sfânt la fel, cortul sau templul divin e întreaga Sf. Treime. (Evr 11,12).
Dar calitatea de cort sau de templu i se potriveşte în mod special Fiului, atât pentru că în El s-au făcut toate şi în El se vor restaura toate, cât şi pentru că omul, care e şi el un templu, templul văzut, are o conformitate deosebită cu Fiul, care leagă şi prin cugetare şi prin putere toate cu Sine.
Deci, în Dumnezeu găsim temeiul Bisericii în ambele înţelesuri: ca societate de Persoane şi ca locaş în care se află rădăcinile tuturor făpturilor şi în care trebuie să se adune toate. în ultimul înţeles numele de Biserică se leagă în special de Fiul, deşi întrucât în Fiul se află şi Tatăl şi Duhul Sfânt, acest înţeles al Bisericii e şi el în legătură cu întreaga Sf. Treime.
Am putea spune că primul înţeles al temeiului divin al Bisericii, cel de societate, exprimă viaţa internă a Dumnezeirii şi ca atare el e constituit de toate persoanele divine. Al doilea, cel de locaş înfăţişează acest temei întors către făpturi, ca locaş în care să se adune făpturile, şi ca atare e numit Fiul, care face şi în opera creaţiei şi a mântuirii legătura între Dumnezeu şi lume. Faţă de făpturi Dumnezeu e temei al Bisericii în sensul de locaş suprafiresc, în care a fost făcută să existe lumea şi în care e destinată să se readune după eliberarea de păcat prin Fiul lui Dumnezeu. Intre cele două înţelesuri ale temeiului divin al Bisericii este, se înţelege, o legătură: Prin Fiul ca locaş oamenii sunt atraşi în Sf. Treime ca societate, devenind ei înşişi societate. Prin Fiul se extinde dragostea intertreimică între oameni sau sunt ridicaţi ei la ea.
Legătura dintre temeiul divin al Bisericii în înţeles de locaş divin (Fiul) şi temeiul ei în înţeles de comuniune divină (Sf. Treime) se poate vedea şi altfel: omul făcut şi el templu după chipul Fiului nu e o fiinţă singuratică, ci un membru al unei comunităţi. El caută comunitatea, nu se simte întreg când e singur. Omul e biserică nu numai în sens de locaş, ci şi în sens de membru al comunităţii, sau e locaş în sensul că e destinat să facă loc în sine semenilor săi, că nu poate exista ca locaş gol; locaşul e loc de împreună-vieţuire şi, fără aceasta, locaşul nu-şi primeşte rostul de locaş. Astfel şi Fiul fiind ca model al omului locaş, e în acelaşi timp membru al comunităţii treimice, e locaş ce are în sine pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt. Precum omul nu poate fi conceput ca existând singuratic, aşa nici Fiul nu poate fi conceput decât în unire cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Deci şi în calitate de templu de sus, Fiul nu poate fi conceput decât în legătură cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.
In rezumat, comuniunea treimică ni se face prin Fiul locaş sau Biserică nouă, celor de jos, încă de la creaţie şi apoi la întrupare, jertfa şi învierea Domnului.
2. Astfel, fundamentul etern al Bisericii se reflectă din Dumnezeu în natura umană, încât putem vorbi şi de un temei natural-omenesc al Bisericii. După Sfinţii Părinţi, o Biserică primordială a existat, în Paradis. După Mitropolitul Filaret al Moldovei, „creaţia e deja o pregătire a Bisericii, care va avea începutul în Paradisul terestru, cu primii oameni... Istoria lumii e o istorie a Bisericii, care este fundamentul mistic al lumii... Nu e deci de mirare că astăzi cosmologia primeşte o notă eclesiologică, ce nu se opune deloc, ci din contră, dă o valoare nouă cosmologiei hristologice a Sf. Maxim".
După căderea în păcat „Domnul pune bază la ceea ce se cheamă Biserica Vechiului Legământ". „Chiar în sânul întunecimilor păgânismului exista o stearpă Biserică păgână, cum spun cântările liturgice", mai mult ca o aspiraţie decât ca o împlinire a legăturii omului cu Dumnezeu. „De-a lungul tuturor vicisitudinilor care au urmat după căderea umanităţii şi după distrugerea Bisericii prime, Bisericii paradisiace, creatura a păstrat ideea vocaţiei sale şi în acelaşi timp ideea Bisericii, care se va realiza deplin după Golgota, după Cincizecime, ca Biserică propriu-zisă, ca Biserică indestructibilă a lui Hristos". E mai mult un coşmar decât o realitate, dar şi coşmarul se hrăneşte din realitate. Fundamentul natural omenesc al Bisericii, sau mai bine zis fundamentul bisericesc al naturii omeneşti, ca reflex al temeiului divin al Bisericii şi al firii, stă în unitatea firii şi în pluralitatea persoanelor ce rămân în această unitate. Păcatul a sfâşiat această unitate şi persoanele, care sunt unităţi intercomunicate, în care se manifestă o unitate de bază, au devenit în mare măsură indivizi, adică unităţi purtate de voinţa de a tăia continuitatea naturală dintre ele. Dar o tăiere deplină a acestei continuităţi n-au putut efectua oamenii nici după păcat. Ei nu sunt numai indivizi, ci au rămas un amestec de indivizi şi persoane. In cel mai rău caz, omul se zbate între egoismul de a anula pe toţi ceilalţi şi dorul de a fi admirat de ei, având o mare trebuinţă de laudele semenilor. In cazul mai bun, care e foarte frecvent, omul caută chiar o comuniune reală cu semenii. Toate formele de societate umană sunt chipuri spălăcite sau desfigurate ale Bisericii. Necesitatea unor relaţii intim personale, a aşa numitului raport eu-tu, a fost pusă în evidenţă nu numai de un gânditor ortodox ca Florensky şi mai nou de Berdiaev, ci şi de gânditori cu totul laici, ca Jaspers, ca să nu mai vorbim de Scheller şi de mulţi alţii. Iar marea atenţie de care se bucură acest raport la unii teologi protestanţi e un semn că o anumită urmă de Biserică a rămas şi la ei şi că doresc şi ei o Biserică mai deplină.
3. Dar Biserica în sens propriu şi deplin nu se poate înfăptui numai prin puterile naturale umane. „Dacă ideea Bisericii - mediul îneare se săvârşeşte uniunea omului cu Dumnezeu - e deja implicată în ideea cosmosului, aceasta nu înseamnă că însuşi cosmosul ar fi Biserică". Biserica se constituie din întâlnirea naturalului cu supranaturalul, omenescului cu dumnezeiescul. Fiinţa ei e teandrică. „De la Cincizecime universul creat şi limitat va purta în sine un corp nou, posedând o plenitudine necreată şi nelimitată, pe care lumea n-o poate conţine. Acest corp nou este Biserica; plenitudinea pe care o conţine este harul, profuziunea energiilor divine, prin care şi pentru care a fost lumea creată... Universul întreg este chemat să intre în Biserică, să devină Biserica lui Hristos, pentru a fi transformat, după sfârşitul veacurilor, în împărăţie veşnică a lui Dumnezeu. Creată din nimic, lumea îşi găseşte desăvârşirea ei în Biserică". Omenescul trebuie să intre în locaşul ceresc al Fiului, împreună cu firea, pentru a deveni şi ea, împreună cu acela, Biserică. De aceea, se spune că Biserica pogoară de sus ca un vas", e cetatea coborâtă de sus, Ierusalimul ceresc, având să se descopere în toată splendoarea sa la sfârşitul veacurilor, când dumnezeiescul va fi făcut străveziu omenescul şi toată firea .
Primul pas pentru extinderea vieţii treimice în umanitate, sau al ridicării umanităţii în locaşul Bisericii cereşti, l-a făcut Fiul prin întruparea Sa. Prin aceasta a intrat Dumnezeu înlăuntrul firii umane. Dar ca actualitate s-a născut Biserica în omenire în ziua Cincizecimii, când o seamă de persoane umane au devenit şi ele locaşuri ale Duhului Sfânt, precum e Fiul ca persoană treimică din veci, şi precum a devenit şi ca om de la înălţarea la dreapta Tatălui. Căci trebuia să redevină omul locaş al lui Dumnezeu, ca prin aceasta să redevină locaş şi pentru semenii săi. Trebuie să se restabilească comuniunea între el şi Dumnezeu, ca să se poată restabili şi între el şi semeni. Dar nu înainte de aceasta, ci deodată. De aceea, nu s-a putut naşte Biserica numai printr-un singur om, ci prin mai mulţi deodată. Insă pentru aceasta trebuia întâi „întărit cortul de jos", cum spune Sf. Grigore de Nissa, ceea ce a făcut Fiul, prin întrupare, jertfă, înviere şi înălţare. Când redevine un om locaş al lui Dumnezeu prin restabilirea chipului lui Dumnezeu în sine, se restabileşte şi comuniunea sa cu semenii în Dumnezeu.
4. De aci urmează că Biserica are o latură obiectivă, dumnezeiască, ce nu depinde de oameni, ci e dată de sus, dar şi una subiectivă, omenească. De aceea, Biserica e întemeiată de Dumnezeu prin Hristos, nu de oameni, şi continuarea ei de asemenea depinde de Dumnezeu, nu de oameni, dar ea se constituie şi continuă nu numai prin Dumnezeu, ci şi prin aderarea oamenilor. Ea nu se produce printr-o simplă învoire între oameni, dar nici fără această învoire. Biserica s-a întemeiat o singură dată, prin coborârea limbilor de foc peste oameni - energiile divine - care rămân de atunci neîntrerupt între oameni, neintervenind nici o întrerupere în existenţa Bisericii.
Biserica nu e numai comuniune de oameni, întemeiată la un moment dat de ei înşişi, pentru a cultiva sentimentul religios, ci o realitate întemeiată în ziua Cincizecimii de Hristos în Duhul Sfânt. Locaşul ceresc, ambianţa divină, mediul divin al Bisericii a fost pus la dispoziţia oamenilor în ziua aceea când s-a produs şi prima comunitate între oameni. De atunci toţi cei ce vor să facă parte din Biserică intră în acel locaş ceresc, care este Hristos, intrând prin aceasta sub lucrarea Duhului Sfânt. Locaşul ceresc, ca vas al comunităţii oamenilor, îl uită nu numai protestantismul şi sectele, ci şi teologia catolică, când concepe Biserica drept o simplă societate juridică între oamenii care cred, nestrăbătută şi neînvăluită de ambianţa dumnezeiască.
5. Dar comuniunea între oameni intrând în mod esenţial în componenţa Bisericii sau ţinând necesar de comuniunea omului cu Dumnezeu, protestanţii luterani nu au dreptate nici când socotesc că e posibilă o comuniune a omului singular cu Dumnezeu şi deci o mântuire a acestuia, Biserica fiind totalitatea unor astfel de monade dispersate ce comunică exclusiv cu Dumnezeu.
6. In Biserică trebuie să se accentueze tot aşa de mult aspectul de stabilitate cât şi cel dinamic. Biserica e un locaş dumnezeiesc pentru toţi cei ce cred. Dar locaşul acesta e laboratorul în care se lucrează desăvârşirea celor ce-l locuiesc. Iisus Hristos îi poartă pe toţi în Sine ca locaş sfânt şi sfinţitor, aşteptând ca toţi să vadă frumuseţea Lui. Sau Hristos e în toţi ca o comoară ce aşteaptă să fie descoperită de conştiinţa celor în care Se află El; Lucrarea aceasta se atribuie cu deosebire Duhului Sfânt. El îi face pe cei din Hristos să-şi dea seama că sunt în El. Hristos e în adâncul oamenilor de la Botez, dar adâncul acesta devine sensibil la prezenţa Lui prin Duhul Sfânt, care pune în mişcare voia omului. Sunt cele două aspecte: hristologic şi pnevmatologic al Bisericii, în sensul lui Lossky. De aceea, în Biserică sunt şi păcătoşi, ea însăşi fiind fără pată. Dar păcătoşii din Biserică sunt deosebiţi de cei ce nu sunt membrii ai Bisericii. Ei au harul dumnezeiesc sau pe Hristos în adâncul lor. Sau în alţi termeni, până ce un om vrea să rămână în Biserică, el are o oarecare credinţă în Hristos, ca semn al harului sălăşluit în el. Adâncurile sau inimile acestor oameni sunt ale lui Hristos, conform lui Diadoh al Foticeei. Satana lucrează numai din părţile mai periferice ale fiinţei lor. Numai cei ce nu mai vor să admită vreuna din învăţăturile Bisericii şi cei ce nu mai recunosc ierarhia ei, sunt scoşi din Biserică, cei dintâi ca eretici, cei de-al doilea ca schismatici. Păcătoşii e posibil să se îndrepte, pentru că ei nu-şi justifică teoretic păcatul, ei recunosc că Biserica e dreaptă, dar ei sunt în greşeală. Ereticii şi schismaticii nu mai recunosc autoritatea Bisericii ca învăţătoare şi îndrumătoare, ridicându-se pe ei deasupra Bisericii.
7. Intrucât îndumnezeirea oamenilor se continuă şi în cer şi viaţa în Sf. Treime şi cu toţi sfinţii şi îngerii începe de aici, dar se continuă în veci, între Biserica de pe pământ şi cea din cer este nu numai o solidaritate, ci şi o continuitate. Totuşi, între stadiul Bisericii de pe pământ şi cel din Cer este o deosebire. Catolicii reproşează ortodocşilor că, privind Biserica exclusiv ca un mister al vieţii în Hristos, nu mai fac nici o deosebire între Biserica de pe pământ şi cea din cer; nu mai văd caracterul militant al Bişericii de pe pământ290. Acest reproş nu poate viza îndeobşte doctrina ortodoxă despre Biserică.
Mărturisirea lui Dositei zice: „Nu confundăm Biserica aceasta care e pe drum (in via) cu aceea care e în patrie". Cea de aici e luptătoare, cea din cer e triumfătoare. Aceasta împotriva Mărturisirii lui Chiril Lucaris care le confunda. Deosebirea aceasta o face Mărturisirea lui Dositei, pentru ca în articolul următor să poată socoti în Biserică şi pe păcătoşi. Luteranismului, Biserica noastră îi reproşează că definind Biserica drept „congregatio sanctorum", confundă cele două faze ale Bisericii.
Dar Biserica din cer şi de pe pământ sunt în legătură. E ceea ce accentuează cu deosebită putere Filaret al Moscovei. E o trecere de la aceasta la aceea. Rugăciunile noastre merg la sfinţi. Sfinţii apar aici, ne ajută, în moaştele lor e prezent ceva din puterea lor.
Aşadar, între stadiul de pe pământ, al Bisericii şi cel din cer nu e o identitate, dar nici o discontinuitate, ci o continuare. Oamenii trăiesc tot în Dumnezeu şi pe pământ şi în cer. Dar Dumnezeu sporeşte pe pământ prin puterea Sa puterea omenească de activitate, pe când în cer puterea omenească de activitate şi de luptă face loc vieţii dumnezeieşti după har. Nu se neglijează câtuşi de puţin lupta cu păcatul în Biserica Ortodoxă şi nu e în spiritul acestei Biserici nici renunţarea la luptă pentru convertirea societăţii sau a lumii păgâne. Dar în lupta aceasta creştinii ortodocşi n-au conştiinţă că sunt numai ei singuri ca oameni, ci conştiinţă că Hristos le dă puterea de luptă şi rezultatele. Nu e în Biserica Ortodoxă încrederea excesivă în organizare şi în combinaţii ale isteţimii omeneşti, în mijloacele exterioare pe care le dă omul, ci o încredere în lucrarea Duhului prin om, în iradierea unei forţe divine, dacă omul se face prin curăţie vrednic de ea. De aceea, accentul principal se pune la ortodocşi pe prefacerea adâncă, pe curăţia celui ce vrea să aibă roade în activitatea sa de convertire a societăţii şi a lumii necreştine. în lipsa puterii dumnezeieşti care lucrează prin astfel de oameni, zadarnice sunt toate combinaţiile şi planurile organizate ale unei isteţimi pur omeneşti.
8. Dacă Biserica nu e numai o convertire între oameni, ci mai întâi un cadru şi o putere dumnezeiască, ce se pune mereu la dispoziţia oamenilor prin jertfa liturgică şi prin Tainele fixate de Dumnezeu ca mijloace ale harului şi dacă îşi are normele de viaţă de la Dumnezeu, ea e în cel mai înalt grad o instituţie, nu numai o comuniune a cărei formă şi durată atârnă de bunul plac al oamenilor. Oamenii sunt schimbători, Biserica rămâne mereu aceeaşi.
Teologii ruşi amintiţi neglijează uneori acest aspect al Bisericii. Ei opun viaţa, instituţiei. „Biserica lui Hristos nu este o instituţie; ea este o viaţă nouă cu Hristos şi în Hristos, condusă de Duhul Sfânt". Dar caracterul de instituţie al Bisericii nu se opune celui de comunitate în dragoste. Temeiul instituţional al Bisericii e Hristos, care depăşeşte pe oameni, dar îi şi îmbrăţişează, care rămâne acelaşi, dar acelaşi nu într-o rigiditate impersonală, ci în oferirea jertfei Sale şi a roadelor ei, prin taine, tuturor celor ce vor să le primească. Biserica nu e o instituţie în sensul unui sistem de norme lipsit de Hristos şi supravegheat de o autoritate impersonală, nu e o instituţie ce desparte pe oameni de Hristos, ci o instituţie plină de Hristos cel iubitor, care îi priveşte pe toţi şi ascultă pe toţi, dar în acelaşi timp de Hristos cel neschimbat în bunurile pe care le oferă şi în poruncile ce le cere împlinite de la oameni ca mijloc de desăvârşire al lor. Biserica e instituţie cum şi familia e o instituţie; Hristos e temeiul ei instituţional, fără a înceta să fie o persoană, cum e tatăl temeiul sau păstrătorul caracterului instituţional al familiei, pe care îl impune tuturor. Biserica e o şcoală în care sunt crescuţi oamenii, aşa cum familia e o astfel de şcoală. Ei trebuie să împlinească poruncile lui Hristos pentru creşterea lor. Hristos îi ajută nevăzut în acestea, căci „Hristos e ascuns în poruncile Sale". Ca instituţie în care trebuie săvârşite Tainele ca mijloace obiective ale harului, în care trebuie explicate poruncile Domnului şi învăţătura Lui, păstrând-o neschimbată, în care oamenii trebuie să fie ajutaţi, în slăbiciunile lor de fiecare clipă, Biserica trebuie să aibă şi organe speciale însărcinate şi împuternicite cu aceste funcţiuni, înzestrate cu autoritate divină, pentru săvârşirea unor acte de caracter obiectiv şi divin sau sacramental. Despre raportul acestor organe, sau al ierarhiei, cu corpul Bisericii, se va trata mai pe larg într-un capitol special.
9. Dacă Biserica este nu numai comuniune cu Dumnezeu, ci comuniune între oameni şi instituţie pentru ei, dacă şi cei păcătoşi fac parte din ea şi dacă ea are o ierarhie încredinţată cu păzirea şi păstrarea învăţăturii lui Hristos şi cu administrarea tainelor, Biserica nu e ascunsă vederii oamenilor, ci ea se vede. Protestanţii susţin că Biserica e nevăzută, că nu toţi cei ce mărturisesc cu buzele învăţătura Bisericii şi se conformează ordinei ei administrative sunt membrii ei, ci numai cei cu adevărat credincioşi, pe care nu-i poate cunoaşte nimeni din afară. Ei taie orice legătură între aşa-zisa Biserică nevăzută. Desigur, în Biserică nu totul e văzut.
„Nu numai Domnul, capul ei, e nevăzut, nu numai harul sfinţitor şi mântuitor din ea e nevăzut, ci şi unirea cu Domnul prin credinţă este duhovnicească şi nearătată. Precis vorbind, Biserica este părtaşă la amândouă elementele, la cel dumnezeiesc şi la cel omenesc, la cel văzut şi la cel nevăzut. Dar elementul nevăzut e unit, ca sufletul cu trupul, în chip indisolubil cu cel văzut. Precum în Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat cele două firi s-au unit într-o unitate, în persoana unică a Domnului, la fel şi în Biserică, mireasa cea sfântă şi nepătată a Lui, totalitatea credincioşilor e unită cu Capul întemeietorului ei nevăzut".
Termenii văzut şi nevăzut au însă, în referirea lor la Biserică, un înţeles mai complex. Pentru cei necredincioşi ceea ce se prezintă ca Biserică nu e ceva deosebit de orice altă societate, Biserica nu are ceva nevăzut. Pentru cei ce cred însă şi cu deosebire pentru cei progresaţi în credinţă şi în viaţa creştină, cele nevăzute ale Bisericii devin evidente. Ele se văd, dar cu ochii duhovniceşti, nu cu cei naturali; ele sunt văzute, dar altfel decât lucrurile fizice, naturale. Incât într-un anumit sens toate cele din Biserică sunt văzute, deşi nu în toată adâncimea lor. Pentru cel necredincios, Biserica în totalitatea ei este nevăzută ca Biserică.
Biserica e cunoscută ca Biserică prin credinţă. Pentru cel înaintat în viaţa duhovnicească, Biserica în totalitatea ei este văzută. Pentru acesta elementul văzut în Biserică e un simbol, adică un transparent al elementului nevăzut, dumnezeiesc. Viaţa Bisericii este simbolică, conţinând în ea şi în toate manifestările ei dumnezeiescul, fiind pătrunsă de dumnezeiesc.
Dar în acelaşi timp actele Bisericii au o identitate statornică şi viaţa ei se manifestă în forme stabilite. Ele nu se schimbă în mod capricios. încât credinciosul ştie care acte şi manifestări au calitatea de simbol al dumnezeiescului şi deci ştie unde este Biserica; ea se vede.
Pe de altă parte, revărsarea aceasta a dumnezeiescului în actele văzute ale Bisericii şi în cele corespunzătoare ale credincioşilor, sfinţeşte şi latura văzută a existenţei.
Credinciosul nu trebuie să se refugieze în interior pentru a găsi sfinţenia şi prezenţa lui Dumnezeu. Desigur, actele lui externe trebuie să izvorască dintr-o conştiinţă trează a legăturii cu Dumnezeu. Dar odată condiţia aceasta împlinită, toată viaţa externă se sfinţeşte.
Biserica, în calitate de trup tainic, fiind încredinţată de Mântuitorul cu administrarea Sfintelor Taine, ca organe ale harului, şi cu păzirea şi propovăduirea nealterată a învăţăturii revelate, este singurul câmp în care se câştigă în mod obişnuit mântuirea şi este înzestrată cu infailibilitate.
Sf. Părinţi au asemănat Biserica cu corabia lui Noe, care singură scapă de la pierzanie. Iar anatematizarea ereticilor şi schismaticilor au înţeles-o ca o predare a lor Satanei, după cuvântul apostolului Pavel (i Co 5,5). Desigur, ea a făcut aceasta cu durere, dar a trebuit s-o facă pentru apărarea corpului credincioşilor de infectare. Expresia „extra Ecclesiam nulla salus" s-a înţeles în sensul că singură Biserica este calea orânduită de Domnul spre mântuire, iar erezia şi schisma nu sunt laboratoare de aceeaşi putere ale mântuirii rânduite de Dumnezeu. Cine se alătură lor, nu ajunge sigur la mântuire. Ele amăgesc pe om cu false lumini, îl depărtează de la adevărul revelat şi deci îl depărtează de la mântuire. „Dar de aici nu rezultă că toţi cei din afara Bisericii se pierd fără deosebire". Desigur, întrebarea cine din cei din afară se mântuieşte nu poate fi decisă de oameni, care amestecă elemente personale într-o asemenea discuţie şi nu cunosc tainele sufletelor cum le cunoaşte Dumnezeu. în ce priveşte pe cei excomunicaţi din Biserică, este evident că „Biserica nu vrea să-i lipsească pe aceştia de viaţa veşnică, ci să-i aducă la cunoştinţă şi îndreptare. Soarta sufletului lor rămâne în seama lui Dumnezeu, deoarece Biserica nu cunoaşte ce s-a întâmplat în ultimele clipe ale vieţii lor". Iar cei născuţi în afara Bisericii şi stăpâniţi fără voia lor de neştiinţă, pot să fie judecaţi mai blând. „Şi precum revelaţia lui Dumnezeu în natura externă duce pe mulţi la o cunoaştere mai dreaptă a Lui, tot aşa, şi cu atât mai mult, adevărul pe care îl propovăduiesc cei din afara Bisericii, în măsura în care judecă drept, şi conformarea vieţii lor cu acest adevăr, poate să le folosească drept bază de viaţă şi comunicare supranaturală cu lumina, care luminează pe tot omul ce vine în lume (In 1, 8).
Aceasta cu atât mai mult cu cât mulţi, deşi dornici să îmbrăţişeze învăţătura cea dreaptă şi să vină la Biserica cea adevărată, sunt împiedicaţi de o neştiinţă de neînvins." Iar neştiinţa e acuzată înaintea lui Dumnezeu, cum observă Dollinger şi cum conced toţi creştinii cu mintea nesănătoasă. Astfel „extra Ecclesiam nulla salus" înseamnă că „purtătorul obişnuit şi orânduit al condiţiilor mântuirii este Biserica". „Dar prin aceasta nu se exclud vehicolele extraordinare ale harului la cei ce petrec fără vină în rătăcire, nici nu se limitează puterea lui Dumnezeu". Minunile sunt posibile şi în ordinea naturală şi în cea supranaturală . In general, putem zice că în afara Bisericii nu există mântuire „dar e adevărat de asemenea că Dumnezeu printr-o minune a harului Său dispune duhurile şi inimile unor persoane ce nu aparţin Bisericii exterior, insuflându-le cunoştinţa şi dragostea lui Iisus Hristos... Aceasta nu desfiinţează dogma „extra Ecclesiam nulla salus", deoarece numai printr-o minune în ordinea supranaturală se poate mântui cineva dintre cei ce nu aparţin exterior Bisericii". Dar întrucât numai Dumnezeu ştie în cine lucrează astfel harul dumnezeiesc şi la cine e o neştiinţă nevinovată şi la cine una vinovată, chestiunea în concret cine din afară se mântuieşte, nu o poate decide nici un om. Omului îi ajunge să ştie că Biserica este organul ordinar şi sigur al mântuirii, pentru cel ce trăieşte în conformiatate cu învăţătura ei. Acesta e lucru sigur şi îi ajunge spre mântuire.
Biserica, fiind călăuzită de Duhul Sfânt la tot adevărul (In 16,14), este înzestrată cu infailibilitate, fiind „stâlpul şi întărirea adevărului" (1 Tim 2,15). Prin infailibilitate Biserica nu descoperă noi adevăruri, ci păstrează pe cele revelate, interpretându-le şi formulându-le corect. Revelaţia e terminată în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat. Nimeni nu poate cunoaşte ca El, sau mai mult ca El, adevărul dumnezeiesc, ca să adauge ceva la adevărul descoperit de El. Dar adevărul acesta are adâncimi nesfârşite şi reliefarea lui este o misiune ce nu se termină în veac. Andrutsos consideră infailibilitatea din acest punct de vedere negativă şi o vede exercitându-se numai în Sinoade. In virtutea ei, Duhul Sfânt nu inspiră şi nu descoperă sinodalilor dogme noi, ci numai îi asistă şi-i luminează, păzindu-i de rătăcire în hotărârile lor. Totuşi, nu aprobă definiţia lui Guettee, după care infailibilitatea e „privilegiul pe care îl are adevărata Biserică să nu schimbe învăţătura descoperită", ci o consideră putere de „confirmare, interpretare şi formulare a adevărurilor descoperite sub asistenţa Sf. Duh".
Chestiunea va mai reveni în capitolul despre ierarhie şi a mai fost tratată şi în cel despre raportul între Biserică şi Revelaţie. Aici ajunge să remarcăm numai că în continuare chiar Andrutsos arată că asistenţa Duhului Sfânt nu se limitează numai la rolul negativ al păzirii de rătăcire. Intreaga lucrare de înţelegere şi interpretare a Bisericii are un caracter de sinergie. Ierarhii nu aşteaptă mecanic lucrarea Duhului Sfânt în Sinoade, ci lucrează cu puterile lor omeneşti, cercetând, discutând, dar Duhul Sfânt „nesuprimând lucrarea omenească, o întăreşte şi o înalţă la tot adevărul". Rolul pozitiv al Duhului Sfânt e reliefat şi de formula Sinoadelor „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă". In felul acesta nu se mai poate atribui infailibilităţii şi asistenţei Duhului Sfânt un sens pur negativ. Deşi ele nu adaugă fiinţial nimic nou adevărului revelat, dar munca de explicitare a lui are un caracter foarte pozitiv.
Fragmnet din cartea "Teologia dogmatica si simbolica. Manual pentru facultati vol. II", Editura Renasterea
Cumpara cartea "Teologia dogmatica si simbolica. Manual pentru facultati vol. II"
-
Acatistul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului
Publicat in : Acatiste
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.