Biserica trebuie să se ferească de a-şi idealiza sau idolatriza conducătorii, transformându-i în zei şi venerându-i. Nu avem decât un singur Stăpân suprem - aceasta e realitatea pe care o mărturiseşte întreaga Biserică în fiecare duminică, înainte de celebrarea Sfintei Euharistii. Dacă îi vom idealiza pe păstorii noştri, îi vom aşeza într-o categorie singulară, excluzându-i, de fapt, din comunitate. In orice situaţie, idealizarea echivalează cu o dezumanizare. Preoţii sau ierarhii nu mai au prilejul să înveţe din propriile greşeli, pentru că, idealizaţi fiind, nu le e permis să facă nici o greşeală! Ei sunt obligaţi să fie desăvârşiţi. Din pricină că nici unul dintre noi, oamenii, nu e desăvârşit, unii simt nevoia de a-şi ascunde slăbiciunile, pretinzând, „de dragul credincioşilor”, că sunt mai virtuoşi decât sunt în realitate. In felul acesta se insinuează în ei ipocrizia, iar rănile lor lăuntrice se infectează şi se agravează. Să-i privim pe preoţi şi pe episcopi ca pe nişte oameni ca toţi oamenii, cu defecte şi calităţi - păcătoşi şi sfinţi ca oricare dintre noi.
Intr-un remarcabil studiu despre conduita sexuală inadecvată a unora dintre clerici, Candace R. Benyei analizează fenomenul de idealizare a păstorilor Bisericii, aducând în discuţie conceptele psihologice de „transfer” şi „contratransfer” sau „transfer secundar” de personalitate:
„Atunci când un credincios sau o credincioasă apelează la un preot, cerându-i ajutorul, ei îl percep pe acesta, prin natura poziţiei sale, drept o persoană înţelegătoare, cumsecade, puternică, plină de bunătate şi sensibilitate, care a suferit mult şi a că rui aşezare sufletească este cu adevărat dumnezeiască. Este o imagine generoasă, care se numeşte «transfer de personalitate» şi care poate să corespundă sau nu individualităţii reale a preotului respectiv. Preotul, în calitatea sa de recipient al acestei proiecţii pozitive, se simte eficient, competent şi apreciat, indiferent dacă este sau nu capabil să se ridice, în mod obiectiv, la înălţimea ei; reacţia lui se numeşte «contratransfer» sau «transfer secundar».
Deoarece afecţiunea, grija şi preţuirea fac parte din activităţile care-i incită cel mai mult pe oameni din punct de vedere sexual, aceste transferuri şi contratransferuri se transformă rapid într-un surogat de iubire - acel sentiment cald, siropos, plin de voioşie, care umple singurătatea şi dă o falsă senzaţie de protecţie şi siguranţă, cu puternice conotaţii sexuale, şi pe care cultura noastră ni-l îmbie drept dragoste adevărată. Nu putem sublinia îndeajuns teribila forţă de atracţie sexuală care poate decurge dintr-un astfel de surogat. Transferurile şi contratransferurile de iubire sunt alcătuite din toate pasiunile iraţionale, toate falsele iubiri şi toate experienţele afective nereuşite ale unei persoane sau, mai precis, din dorinţa avidă de a poseda obiectul unei afecţiuni imaginare. Adevărata dragoste însă nu poate exista decât într-o relaţie autentică, atunci când cele două persoane implicate într-o relaţie de afecţiune au încetat de a mai avea iluzii unul despre celălalt, chiar dacă acest fapt poate fi uneori dureros, nu văzându-se ca prin oglindă, înghicitură (I Corinteni 13, 12), ci văzându-se faţă către faţă, aşa cum sunt ei în realitate. Nu este deloc greu pentru un preot surmenat şi lipsit de afecţiune să cadă în capcana de a crede că puternicele sentimente induse prin aceste fenomene de transfer şi contratransfer sunt indiciile unei iubiri de care n-a avut niciodată parte şi pe care, în sfârşit, a dobândit-o - o iubire adevărată, căreia i se abandonează fără să se gândească câtuşi de puţin la consecinţele unui astfel de abandon.”
Idealizarea preotului sau fenomenul de „transfer de imagine” trebuie recunoscut ca atare. Să veghem cu toată grija ca nu cumva amabilitatea, îngăduinţa, concesiile şi vulnerabilitatea preoţilor, pe de o parte, şi admiraţia credincioşilor faţă de aceştia sau chiar idolatrizarea lor de către credincioşi, pe de altă parte, să ajungă să constituie temeiuri de manevrare a oamenilor de către unii conducători spirituali care-şi urmăresc satisfacerea ambiţiilor personale, a setei lor de putere sau a dorinţei de a fi iubiţi.
Ajunşi aici, aş îndrăzni să definesc abuzul de autoritate spirituală drept diferenţa categorica dintre cei ce-I slujesc lui Dumnezeu şi credincioşilor cu smerenie şi dragoste jertfelnică şi cei ce-şi impun voinţa asupra acestora din urmă, profitând de naivitatea lor şi exploatându-i din punct de vedere fizic, afectiv sau duhovnicesc.
John Chryssavgis
Fragment din cartea "Vindecarea launtrica a omului", Editura Sophia
Cumpara cartea "Vindecarea launtrica a omului"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.