Ajungem acum la pretenţia centrală a acestei cărţi. Toate cele patru evanghelii spun povestea felului în care Dumnezeu a devenit împărat în şi prin povestea lui Iisus din Nazaret. Această temă e într-un mod riguros integrat afirmată în toate cele patru evanghelii (dar deloc în aşa-numitele evanghelii produse ulterior în mişcările gnostice sau altele asemănătoare). Această temă integrată, având drept coordonate principale împărăţia şi Crucea, flancată de chestiunea identităţii divine a lui Iisus, pe de o parte, şi de înviere şi înălţare, pe de altă parte, e una pe care majoritatea creştinilor din întreaga tradiţie occidentală n-a reuşit nici măcar să o întrezărească, cu atât mai puţin să o predice. Povestea pe care o spun Matei, Marcu, Luca şi Ioan e povestea felului în care Dumnezeu a devenit împărat în şi prin Iisus, atât în activitatea publică, cât şi în moartea sa. Prezentul capitol şi cel următor vor încerca să arate cât mai bine cu putinţă ce anume înseamnă acest lucru şi de ce mi se pare că e atât de central şi vital.

Am arătat în partea întâi că modul în care au fost citite evangheliile, nu în ultimul rând prin lentilele marilor crezuri ale Bisericii timpurii, a desfăcut această povestire foarte strânsă şi coerentă. Acest fapt apare cu evidenţă în lecturile occidentale contemporane în care „împărăţia” şi „crucea” au fost puse în joc una împotriva celeilalte.

Uneori acest lucru s-a făcut (ca în unele din „vieţile” lui Iisus din secolul XIX) prezentând activitatea publică a lui Iisus ca alcătuită din două perioade: o perioadă timpurie, aşa-numita primăvară galileeană, în care mişcarea împărăţiei părea să prospere, urmată de o perioadă cu totul diferită, în timpul căreia, dintr-un motiv oarecare, s-au adunat nori de furtună şi Iisus s-a văzut constrâns să meargă la Ierusalim să forţeze lucrurile. Uneori, fără a afirma vreo naraţiune de acest fel, diferiţi creştini au găsit că doresc să evidenţieze un element sau altul: fie „împărăţia” pentru a valida o agendă socială contemporană (şi a lăsa un semn de întrebare cu privire la motivul pentru care mai conta crucea), fie „crucea”, pentru a accentua mecanismul prin care Dumnezeu îi salvează pe păcătoşi din această lume şi îi face în stare să meargă în „cer” (lăsând un semn de întrebare cu privire la motivul pentru care fie Iisus, fie evangheliştii credeau că toate acele vindecări, mersul pe apă sau livrarea unei învăţături atât de remarcabile contau atât de mult).

Anomaliile din aceste viziuni pot fi desigur abordate şi structura lor şubredă poate fi consolidată, fie şi prin folosirea nepotrivită a altor motive „ortodoxe” (astfel încât, de exemplu, „toate acele lucruri din mijloc”, dintre întrupare şi Cruce, să poată fi interpretate, cum am văzut, ca „dovezi ale divinităţii lui Iisus”). Dar ele vor rămâne anomalii.

Forţarea altor elemente ale acestui caleidoscop să se potrivească la un loc în ciuda formei lor actuale poate conduce la o imagine de acest fel, dar nu este imaginea intenţionată la origini.

Povestea pe care o spun toţi autorii evangheliilor pune astfel la un loc într-o strânsă împletire cele două teme majore ale împărăţiei şi Crucii. Dar ce sens are acest lucru? Cum anume suferinţa şi moartea lui Mesia al lui Israel pot aduce pe lume împărăţia Sa suverană mondială? Sau, invers, ce poate avea de a face instaurarea domniei suverane a lui Dumnezeu pe pământ ca şi în cer cu execuţia brutală şi nedreaptă a lui Iisus, indiferent de cât de „înaltă” e hristologia pe care o putem adopta?

Secole de teologie a ispăşirii de la Anselm, Luther, Calvin şi mai departe au explorat moduri în care am putea spune că moartea lui Iisus ne eliberează din păcatele noastre, dar asta pare a fi o temă deja foarte largă. De aceea, poate, teologiile tradiţionale ale ispăşirii n-au reuşit, în chip bizar în opinia mea, să folosească evangheliile drept materia şi sursa lor primară. (Da, Pavel are multe de spus pe această temă, dar atunci când teologiile „biblice” ignoră evangheliile, e limpede că într-adevăr ceva merge foarte rău.) Şi, invers, teologiile tradiţionale ale împărăţiei (cu accentul pus pe eliberarea de către Dumnezeu a celor oprimaţi şi pe „opţiunea pentru săraci”) au a fost de obicei reţinute şi n-au spus prea multe despre Cruce. Şi de aceea, poate, spre marea lor pierdere, n-au ajuns să-l folosească drept sursă primară pe Pavel.

Acum însă că, de vreo două generaţii, i-am redescoperit pe toţi cei patru evanghelişti ca teologi subtili şi riguroşi, nu mai putem evita întrebarea. Cum anume pun ei în legătură aceste două teme centrale?

In spate există, desigur, iarăşi, întrebări mai ample. Chiar dacă aducem la un loc împărăţia şi Crucea, cum anume se leagă atunci această combinaţie cu „întruparea” sau „identitatea divină” a lui Iisus, şi cu învierea sa, şi - încă mai departe - cu înălţarea sa? Intr-o formă sau alta acele teme par să fie şi ele o parte deopotrivă de importantă a povestirii pe care ne-o spun autorii evangheliilor. (Da, Matei şi Marcu nu vorbesc despre înălţare, dar pentru amândoi dreptatea făcută lui Iisus, modelată  nu în cele din urmă de dreptatea făcută „Fiului Omului” care vine la „Cel vechi de zile”, e crucială.) Aşa cum am văzut deja, Intruparea e vitală pentru toate evangheliile.

Toate au văzut în Iisus întruparea vie a Dumnezeului lui Israel întorcându-Se să trăiască în mijlocul poporului Său şi să-l izbăvească din situaţia sa critică ultimă. Şi, oricât de mult ar fi evidenţiat Crucea şi împărăţia, nici una din ele nu credea că ar fi fost ceva de scris dacă n-ar fi existat învierea din morţi a Aducătorului răstignit al împărăţiei şi întruparea lui Dumnezeu. Abordarea unor lucruri de acest fel va părea ciudată pentru cei crescuţi cu formulările „tradiţionale” despre Iisus ale crezurilor. Atunci când în secvenţa crezului (Iisus întrupat, răstignit, înviat, întronizat) inserăm „împărăţia”, nu adăugăm pur şi simplu încă un element la o listă. Modificăm sensul tuturor celorlalţi termeni, precum şi configuraţia şi echilibrul întregii naraţiuni implicite. Iar acea naraţiune implicită devine explicită la Matei, Marcu, Luca şi Ioan.

Să începem de acolo de unde am lăsat lucrurile în secţiunea anterioară cu cele patru boxe ale sistemului nostru de amplificare care, ajustate adecvat, ne îngăduie să ascultăm muzica pe care o interpretează cei patru evanghelişti. Evangheliile nu ne cer să ne imaginăm integrarea împărăţiei şi Crucii plecând pur şi simplu de la povestea de pe care o spun (de exemplu, povestea activităţii publice a lui Iisus însuşi). Ele ne încurajează să o gândim în lumina povestirilor mai ample care contribuie împreună la marea densitate a prezentărilor lor. Cum anume însă atenţia acordată acestor povestiri mai ample ne face în stare să ne acordăm la povestea integrată a împărăţiei şi Crucii?

Nicholas Thomas Wright

Cum a devenit Dumnezeu împărat, Editura Deisis

Cumpara cartea "Cum a devenit Dumnezeu împărat"

• Biserica Sfanta Cruce - Pelendri
  Publicat in : Biserica in lume
• Biserica Sfanta Cruce Agiasmati
  Publicat in : Biserica in lume
• Sfanta Cruce si cinstirea sfintei cruci
  Publicat in : Duminica Sfintei Cruci
• Chilia Sfanta Cruce - Athos
  Publicat in : Pelerinaje

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: