Se îndepărtase mult de lumină, lovea deznădăjduită şi în întuneric, cel mai dens din viaţa ei de până acum. Lupta era prea dură, n-o putea duce, şi atunci cedă. îşi pregăti o valiză cu lucruri şi se duse să se ascundă în cuibul meliferelor celor purtătoare de negru. Rămase toată primăvara la mănăstire. Ii puseră la dispoziţie o chilioară însorită, cu ferestrele spre grădină. Cât soarele era încă sus, ieşea afară, privea îndelung trunchiurile copacilor bătrâni, cioplite parcă de o daltă nevăzută, uda trandafirii, schimba uleiul candelelor de la catapeteasmă, se ostenea să-şi ţină mintea curată, se lupta pe cât îi stătea în putinţă pentru crisalida ce-i dormea în pântece, să aibă „somn uşor”. La amiază mergea la Vecernie şi citea Psalmii lui David. La „Ia aminte spre rugăciunea mea, că m-am smerit foarte”, vocea i se spărgea de fiecare dată.
Odată cu apusul se închidea în cămăruţa ei şi, la lumina veiozei, studia icoane vechi, punând meticulos la lucru arta iconografiei. In trupul materialnic al icoanei se lupta să redea, fie şi în cea mai palidă măsură, unirea necreatului cu creatul, silindu-se să îmbrace trupurile în nemurire. Alese o icoană a extremei, „Neasemuita Smerenie" - Pietă, cu Hristos în picioare şi Maica Domnului în spatele trupului plin de răni al Fiului său, atingându-I cu un capăt al frunţii ei capul Lui. Durerea de negrăit de pe chipul Maicii, iată ce era cel mai greu de redat. Se ostenea de nopţi întregi cu culori şi carnaţii, lumini şi blicuri de alb, şi când, în binecuvântate clipe, începuseră încetul cu încetul să se închege toate, prinse din nou curaj. Iar când, după o strădanie îndelungă, formele începură să respire, înfăşură icoana într-o pânză albă, curată, şi i-o trimise tatălui ei în dar.
Inainte de culcare studia. In sala de lectură găsise o altă carte a monahului rus, pictorul, cel cu scrisorile către surorile lui şi ceaiul. îşi povestea aici ucenicia în preajma unui sfânt cetăţean al Raiului, un ţăran neinstruit, care-l învăţase să-şi „ţină mintea în iad şi să nu deznădăjduiască". Se lupta să cuprindă înţelesul aceasta tainic, dar nu-i era uşor. Cum ar putea durerea extremă şi fericirea extremă să meargă mână în mână? Cum ar putea s-o însoţească una pe cealaltă? „Acesta e un fapt destul de greu de explicat. Dacă omul se găseşte într-o astfel de stare de neosândire, în care rabdă totul, atunci doreşte binele oricui"', scria monahul către surorile lui din Rusia. Stareţa Mariani i-a spus că, dacă nu gustă, nu va cunoaşte; să ceară doar, şi i se va da.
După sfatul cu experienţa gustării citea mai puţin, căutând mai degrabă să înveţe pe de rost cuvinte din cartea sfântului rus neinstruit. „Cum să nu-L caut? Când eram cu El, sufletul meu era vesel..." Era tânguirea lui Adam pentru căderea din grădina Celui iubit; ei însă îi veni în minte chipul Evei din fresca lui Masaccio, de pe suprafaţa înaltă a unei coloane, dintr-o capelă de pe celălalt mal al Arnoului. Chipul durerii extreme expus în lumina nemiloasă a zilei, după alungare.
Pe măsură ce vremea trecea, inima ei îl cerea sfâşietor, cu potop de lacrimi, pe cel iubit al ei. Sufletul i se sufoca, n-o mai încăpea. Departe de cel iubit al ei „tânjea pe pământ şi amarnic se tânguia". In pântecele ei purta o nouă viaţă, în timp ce viaţa ei se stingea încet. Voia să oprească timpul, să se curme toate. Se tânguia Adam, se tânguia şi ea împreună cu el, tiecare pentru cel iubit al său. „Nu-mi este dorită pustia. Nu-mi sunt dragi munţii înalţi, nici lunca, nici pădurea, nici cântul păsărilor; nimica nu-mi este drag..."
A venit şi Săptămâna Mare, cu florile de lămâi, cu însângeraţii maci şi cu Patimile, şi ea se mişca încolo şi încoace cu răsuflarea tăiată. Dimineaţa se ducea la slujbe, dar mintea ei nu mai era acolo; era în iad, deznădăjduită. „Alungă gândurile care te ucid, Anna mea. Păzeşte curat ceea ce-I aparţine doar lui Dumnezeu. Intr-o zi, vei vedea că «a fost bine că nu s-a putut întâmpla altfel», îi spunea stareţa, deschizându-i braţele, ca fiica să găsească alinare.
Sufletul ei „zăcea în mare durere", dar pentru Prohod se spălă, se pieptănă, se îmbrăcă într-o rochie primăvăratecă, liliachie, de mătase. Căută pe cât putu să-şi ţină mintea în trezvie, ca să nu o găsească învierea tulburată.
CHRISTINA THEODOTOU
Fragment din volumul "Vorbeste‑mi, sa auda tot pamantul"
Cumpara cartea "Vorbeste‑mi, sa auda tot pamantul"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.